Luceafărul, ianuarie-iunie 1970 (Anul 13, nr. 3-26)

1970-05-30 / nr. 22

30 MAI 1970 r *4yik efemeride „ARTA E OMUL ADĂUGAT NATURII“ „Cred că te străduieşti din ce în ce mai mult să ajungi cu adevărat realist, chiar cînd lucrezi la Academie — scrie Van Gogh unui prieten pictor, la 12 noiembrie 1881 — şi că la Academie îndrăgeşti de asemenea realitatea. Totuşi fără a fi pe deplin conştient. Fără să-ţi dai seama, această Academie este o iubită; ea împiedică să se trezească in dumneata o dragoste mai serioasă, mai înfierbintată, mai rodnică. Trimite la plimbare pe această iubită şi îndrăgosteşte-te nebuneşte de adevărata dumitale iubită, de doamna natură sau de realitate". A pune în locul academismului imitaţia pur şi simplu a naturii nu-i, nici aceasta, o soluţie, pentru Van Gogh ; imitarea pur şi simplu a naturii duce inevitabil la banalitate. Realitatea către care trebuie să tindă pictorul se cucereşte prin dăruire totală şi prin luptă. Ce extraordinar document al luptei artistului cu natura aceste scrisori ale lui Van Gogh !“ „Pe zi ce trece — mărturiseşte el mai tîrziu — sunt tot mai convins că nu poţi crea dacă nu consideri drept esenţial că trebuie să lupţi cu natura". Pictorul preferat al lui * Van Gogh este Millet, pentru realismul tablourilor sale, dar și pentru convingerea sa (la care Van Gogh se referă necontenit) că nu există artă decît acolo unde există capacitate de luptă şi de sacrificiu. Van Gogh spune despre sine, intr-un loc, că se consideră un lucrător obişnuit cu braţele, ca minerii de la Borinage sau ca ţăranii care seceră, ară ori sapă pămîntul pe cîmpiile Olandei. El şi este, într-o privinţă, unul din cei dintîi pictori ai muncii, ai efortului. „Îmi place mult peisajul, dar de zece ori mai mult îmi plac studiile de moravuri, uneori de un înspăimintător adevăr...“, recunoaşte el. Ii place prezenţa omului, fiindcă înnobilează natura. Fratelui său, Théo, îi va scrie într-un rînd că, pentru el, cea mai mare descoperire a pictorilor moderni o constituie imaginea omului care munceşte. Nici anticii, nici Renaşterea, nimeni pină la moderni n-au dat atenţie muncii omului. „Nu cunosc o mai bună definiţie a cuvîntului artă decît aceasta: arta e omul adăugat naturii...“ Şi, Van Gogh adaugă : „...naturii, realităţii, adevărului, dar cu o semnificaţie, cu o interpretare, cu trăsături caracteristice pe care artistul le scoate în relief şi cărora de lă expresie, pe care le desprinde, pe care le descurcă, le eliberează, cărora le dă culoare, strălucire". Lupta artistului cu natura este un amestec de orgoliu şi de umilinţă: el nu doar caută sa smulgă naturii adevărul, dar se întreabă, în clipe de meditaţie: „Cine sîntem noi ca să pretindem s-o dezlegăm ?“ Există, într-o scrisoare către Théo din 1882, un pasaj revelator în care Van Gogh povesteşte cum a desenat un simplu petec de pămînt arat, după ploaie: „Altă furtună, însoţită de o ploaie cu băşici se dezlănţui după ce desenasem cîtva timp acest petec de pămînt. Şi ţinu cam un ceas. Dar eram atît de îndîrjit, îneît am stat la locul meu... Cind furtuna se linişti şi ciorile începură din nou să zboare, nu-mi păru rău că aşteptasem pînă atunci, fiindcă pămîntul muiat căpătase un ton profund, minunat. Lucrasem în genunchi înainte de furtună, ca să am fundul cerului apropiat şi, ca să continui, am fost nevoit să mă pun în genunchi în noroi“. Pictorul îngenuncheat în fața tabloului ca să fie mai aproape de pămîntul pe care-l desenează — iată o imagine simbolica pentru efortul lui orgolios şi plin, în acelaşi timp, de umilinţă, de a pătrunde taina materiei. Fiindcă natura, realitatea, reprezintă pentru Van Gogh o taină. Pictorul este un interpret al lumii, el are de dezlegat o enigmă: „realitatea constituie o enigmă în miezul altei enigme". Imitaţia searbădă, „redarea", sînt tot aşa de contrare artei ca şi academismul. Arta simplifică realul, urmărind să-i păstreze sufletul esenţial, misterios şi inefabil. „N-aş putea să-ţi spun ce-i de făcut — scrie Van Gogh într-una din cele mai profunde pagini ale corespondenţei lui cu Théo — (...) sunt într-una nemulţumit, fiindcă amintirea acestui minunat colţ de natură prea îmi tot stăruie în suflet ca să pot să fiu mulţumit — dar asta nu mă opreşte să nu descopăr în opera mea o răsfrîngere a ceea ce mă impresionase şi îmi dau seama că natura mi-a povestit ceva, că ea mi-a vorbit şi că eu am consemnat spusele ei cu ajutorul stenografiei". Arta e o stenogramă a realului. Ea nu numai înfăţişează realul într-un chip prescurtat şi esenţial, folosindu-se de un sistem de semne, dar îl transportă într-un spaţiu anumit, care, încetînd a mai fi spaţiul naturii, devine spaţiul tabloului. Pentru Van Gogh distanţa dintre natură şi pictură este tot atît de limpede ca şi legătura dintre ele. Un tablou nu este uin simplu colţ din natură, mutat pe pînză, este altceva, o realitate cu totul nouă, care nu exista cu citeva clipe înainte. Van Gogh (şi oricine vorbeşte despre „realitatea" unei picturi) vorbeşte ca şi cum ar fi realitatea însăşi: „Peste aceste trunchiuri subţiri, peste acest teren brun-roşu se întinde cerul — foarte gingaş, albastru-gri, cald, cu puţin albastru scînteietor. Şi de pe acest cer se desprinde o dîră delicată şi raporoasă de verdeaţă şi o leasă de tulpiniţe şi de frunze gălbui (...) Boneta albă a unei femei care se apleacă pentru a apuca o ramură uscată se desenează deodată pe roşul brun profund al solului..." Nu e însă realitate, ci tablou , culorile, tonurile de lumină şi de umbră, scînteierea sau paloarea nuanţelor de albastru, albul bonetei detaşat pe roşul brun al pămîntului, acestea şi altele nu se găsesc în natură într-o atît de armonioasă ordine, după cum cîntecele păsărilor, vocile şi tăcerile naturii nu sînt decît o imagine ştearsă a Allegroului din partea a patra a Pastoralei lui Beethoven. In cele din urmă, un tablou nu se poate compara decît cu alte tablouri: „Iţi descriu natura, nici eu nu ştiu întrucit am izbutit să o reproduc în schiţa mea, dar ştiu foarte sigur că am fost mişcat de această armonie de verde, de roşu, de negru, de albastru, de brun şi de gri. Era un tablou ca de De Groux de pildă..." Realitatea peisajului pictat e reintegrată planului pictural. Van Gogh citește natura cu ochii celui care o va reproduce pe pînză. Nicolae MANOLESCU *) Trad. rom., Ed. Meridiane, 1970. Selecţia aparţine regretatului Eugen Schileru. Nu şi introducerea care, după un procedeu arbitrar, a fost înlocuită cu două pagini — Din partea editurii — în care se reiau doar cîteva fraze ale autorului selecţiei. Regretabil mod de a ne „amesteca peniţa’, vorba lui Arghezi, cu a adevăratului autor ! O PERPESSICIUS Memorial de ziaristică (vol. l) Editura ,,Minerva" GELLU NAUM Poeme arise Colecţia „Cele mai frumoase poezii" Editura „Albatros" Ion basiu In spaţiu şi timp Editura „Dacia'' — Cluj PLATON PARDAU Plante albastre Versuri Editura „Albatros" avantpremiera editorială ) CONSTANTIN MATEESCU Noaptea și ziua Roman Editura „Mihai Eminescu" Editura „Dacia" — Cluj ©CIATIAN BOUR fara cuvinte MIRCEA VAIDA Ospăţul lui Trimalchio Ospăţul lui Trimalchio ar fi o variantă literară a „Cenei“ petroniene, cu trimiteri la un context imediat şi extrem de concret. Metafora e, intr-adevăr, ispititoare şi, în principiu, productivă dar, de aici pină la a folosi Satyriconul, fie şi ca decor, pentru a-l pune la punct pe Zaharia Singeorzan de la Cronica, e o distanţă apreciabilă. Autorul, sau n-are sau ignoră simţul proporţiilor. Oricum ,ospăţul e o metaforă prea încăpătoare pentru eseurile sale. Admiţind, totuşi, că metafora-pretext se situează in limitele unui viciu de „formă“ fără repercusiuni grave asupra „conţinutului“, să ne oprim la textele in sine. Ceea ce atrage, intii şi intii, atenţia este punerea in pagină a ideii, realizată in principal prin două mijloace : colajul şi metafora. Calitatea colajului rezidă, pe de o parte, in calitatea textelor colaţionate şi, in acest sens, rezervele ce s-ar putea formula nu-l privesc decit indirect pe autor, iar pe de altă parte incapacitatea autorului de a colaţiona „la obiect“. Dar Rebreanu, Budai- Deleanu, Platon, Nietzsche, Welch şi Waren, Mariana Dumitrescu, Eugenia Adam-Roşca, Anişoara Odeanu, Al. Philippide, Şt. Aug. Doinaş, Ion Bănuţa, Miron Scorobete, Ion Rahoveanu, Al. Căprariu, Teohar Mihadaş, Bazil Gruia, Vintilă Ivănceanu, Geo Dumitrescu şi Aurel Rău înghesuiţi cu toţii chiar şi pe un „scut al lui Hefaistos“ nu mai e un colaj ci un abuz. Mircea Vaida suprasolicită virtuţile colajului mergind pină la a-l substitui textului propriu-zis (vezi Gloria farsei). Cit priveşte metafora, inclusă, de regulă, nu chiar titlurile eseurilor (Moara ideilor, Ochiul ciclopului, Elefanţii din Nirvana, Casa din Atlantida, Scutul lui Hefaistos, Clopotele lui Gargantua etc), funcţia ei de a sensibiliza ideea este, nu o dată, suprimată, obţinindu-se cu totul alte efecte decit cele scontate. Cauza pare a fi tot suprasolicitarea. Astfel, metafora „elefanţilor"• — titani ai literaturii, degenerează în metafora „turme de pachiderme“ printre care „turme“ Mircea Vaida distinge „un exemplar superb, tropăind cu luminoasă candoare şi nestăvilită sete de viaţă, pe tăpşanele munţilor Moldovei“, respectiv C. Hogaş. O frumoasă metaforă e şi ,,ochiul ciclopului“ — ochiul mnici, ochiul minţii, dar cină celui de-al doilea volum al tratatului Academiei (Istoria literaturii române) i se grefează mai cu voie mai fără voie un asemenea ochi, textul e definitiv compromis. In al doilea rînd, eseurile atrag atenţia prin încărcătura lor critică, pagini întregi nefiind altceva decit o literatură despre moravurile literaturii, populată cu făpturi de fiziolog (precum acel „Făt-Frumos fiul iepei" oniric, criticul-liliac, criticul-cameleon) și analizată cu un singe rece de medicinist care-și consumă micul dejun la căpătiiul unui cadavru, Mircea Vaida practică un soi de nosografie pe seama literaturii descriind şi clasificind cu migală o seamă de „boli". Terenul cel mai propice pentru investigaţiile de acest fel pare a fi critica. Sunt descrise cu lux de amănunte diversele tipuri de critici : liliecii, juzii, catilinarii, cameleonii etc. Fraza e necruţătoare, violentă chiar : „La fel şi în critică. Atunci cînd analiza miroase a discurs baligardic, nu vom greşi bănuind şi căutind la rădăcina ei, nădragii meşterului Janotus... Autori secătuiţi, critici veroşi, nu sînteţi decit nişte muşte moarte, naufragiate în strachina cu ciorbă filosofică a lui Janotus de Baligordo". Am putea continua, dar vorba, lui Esop : „Auzul tău să nu-l înveţi prea lesne a înţelege răutăţi" şi „Pentru zavistie limba să o ţii cu zăbavă a grăi“ (Viaţa şi pildele preaînţeleptului Esop, Sibii, 1795, Ed. Petru Bart). Desprinse de un teren atit de alunecos cum este litertura momentului, citeva eseuri (Mircea Eliade — romancier, Universul oniric in proza lui Ion Vinea) depăşesc stadiul de efemeridă şi, totodată, fac dovada unor preocupări mai profunde şi mai sobre. De asemeni, un eseu cu mari posibilităţi de extindere (pînă la dimensiunile unei cărţi) este Genealogii imaginare, cu condiţia ca, deşi imaginare, „genealogiile" să fie intrutotul plauzibile. In sfirşit, înainte de a încheia, să spunem că in eseurile sale Mircea Vaida încearcă şi o interesantă reconsiderare a personajului lui Petronius — Trimalchio, văzind in el un strămoş al Unchiului Carlos, al lui Ménarque, Michel şi Nathanael (care-şi răscumpără „mocirla viciului" prin „candoarea sincerităţii păcatului") şi, totodată, rodul imaginar al imaginarei Iubiri Petronius—Messalina. Ceea ce, iarăşi, poate fi subiectul unei cărţi. De la Mircea Vaida aşteptăm, deci, altceva decit eternizarea unor trecătoare zavistii literare pe axa Cluj—Iaşi, ca şi pe alte axe. Vorba lui Trimalchio : „Haideţi, lăsaţi gâlceava !“ (Petroniu, Satyricon, traducere, Prefaţă şi note de Eugen Cizek, E.P.L., 1967). MIHAI DRAGAN Aproximaţii critice Intre criticii grupaţi în fund publicaţiilor ieşene, Mihai Dragan se distinge prin atitudinea moderată şi acurateţea limbajului care îl vor scoate, probabil, mai greu din „anonimat" dar care ii oferă șansa de a-şi afla singur propriul drum în critică. Ca şi în cazul altor tineri, nu se poate vorbi, desigur, nici la Mihai Drăgan de un program ci de cîteva principii directoare ce se încadrează, momentan, în limitele unui bun-simţ critic general recunoscut. Adept al criticii aşa-numite „de atitudine“ (un treacăt fie spus, nu e vorba aici de un pleonasm ?) Mihai Drăgan pledează pentru autoritatea morală ireproşabilă şi înalta conştiinţă a criticului, ,Jnealta“ criticului nu este metoda — o „metodă de analiză învăţată" — ci gustul, sensibilitatea, cultura, vocaţia, „puterea criticului de a trăi opera". De aici afirmaţia că „actul critic autorizat este o judecată obiectivă exteriorizată subiectiv“. In sfirşit, preluînd o idee lovinesciană, judecata critică este pusă sub semnul relativităţii şi declarată „aproximativă“. In privinţa formelor sub care criticul se face prezent in literatură, Mihai Drăgan pledează atit pentru foiletonul de revistă cit şi pentru sintezele ample, revendicind pentru critici drepturi egale cu cele ale scriitorilor : „Apariţia unei cărţi de critică este tot atit de îndreptăţită ca şi a uneia de poezie său de proză". . In limitele aceluiaşi bunsimţ critic de care vorbeam mai înainte se situează şi opiniile despre modernitate, accesibilitate, tradiţie, autenticitate şi experiment. Volum de „critică curentă", cartea lui Mihai Drăgan se constituie din două grupaje de foiletoane cu un profil distinct. Primul. Permanenţa clasicilor ni se pare mai consistent, dată fiind şi natura materialului, mai generoasă. La data cind au fost scrise (1986 şi 1937) articolele despre Titu Maiorescu au avut, fără îndoială, o rezonanţă mai mare decit au acum, cînd „actualitatea lui Maiorescu“ nu mai poate fi pusă la îndoială. Meritul lui Mircea Drăgan este azi acela de a-l fi cita corect pe Maiorescu şi de a fi pledat alături de alţii pentru repunerea acestuia în drepturile sale legitime. Pe aceeaşi linie a „reabilitărilor“ este cercetată şi opera eminesciană in articolele Proza lui Eminescu şi „Specificul naţional“ în gindirea literară eminesciană. Dar cit de inactuale ne par, pe alocuri, aceste foiletoane in care se mai polemizează cu cei ce l-au anexat pe Eminescu realismului critic, e inutil s-o mai spunem. Cit priveşte al doilea grupaj, aici, pe lingă articolele teoretice amintite deja, întilnim cîteva recenzii de cărţi, inegale ca valoare şi, in general, neconcludente pentru posibilitățile „practice" ale criticului. LECTOR compendiu em Preluînd, pentru oarecare vreme, cronica literară la această revistă, sînt invitat să fac o profesiune de credinţă. Insă în clipa de faţă confesiunile pe această temă n-au nici un rost. Nu sintem la prima cronică pe care o scriem, nici n-am păstrat pina acum un secret despre convingerile noastre critice. Mai util ar fi să ne întrebăm, încă o dată, despre obiectul criticii : literatura. Care este, deci literatura pe care o facem ? Care este literatura pe care o aşteptăm ? Iată două întrebări ce tulbură în eternitate spiritul critic. Facem, în genere, de mulţi ani o literatură substanţială şi, chiar şi atunci cînd fantasmagoriile dogmatice se mai bucurau de autoritate, au apărut opere capitale. Scriitorul românvorbim de cel ce gîndeşte mai profund la arta lui şi la rolul pe care trebuie să-l aibă într-o cultură încă tînără, ameninţată fie de complexe de inferioritate fie de o înfumurată încredere în posibilităţile proprii!) are această rară însuşire de a supravieţui conceptelor. In general, el este superior ideii pe care o îmbrăţişează şi faptul este pînă la un punct firesc pentru că arta este totdeauna justă şi are o viaţă mai lungă decit teoriile de la temelia ei. E — spunea bine cineva — răzbunarea artei faţă de elementele ce o concurează şi o întrec în planul existenţei comune. Teoriile se duc, operele rămîn. Cînd întreaga critică românească era angajată în discuţia despre tipic şi netipic, despre personaj pozitiv şi personaj negativ şi alte asemenea năzbîtii, cîţiva scriitori de mare vocaţie îşi croiau drum în materia actualităţii şi dădeau la iveală opere pe care timpul nu le-a datat. La acestea s-au adăugat scrierile tinerilor, discutate — şi de noi şi de alţii—în mai multe rînduri. Nu este cazul a face, în această privinţă, clasamente şi a stabili recompense : cutare generaţie a dat mai mult, alta a dat mai puţin. Problema este dacă operele reprezentative există şi dacă a apărut acel climat favorabil emulaţiei libere şi creatoare. Pentru a nu cădea noi înşine în înfumurarea pe care o combatem, să spunem că un climat propice există, dar în privinţa scrierilor exemplare ar mai fi ceva de spus. Apar multe cărţi ce nu sunt nici bune nici rele şi acesta este faptul cel mai descurajant. O carte cu versuri rele se observă numaidecît, un roman eminamente ratat ne pune de la început în gardă. Nu-i nevoie să citim şase sute de pagini pentru a remarca inaptitudinea pentru epică a unui autor. Insă o carte care se menţine într-o veşnică nehotărîre ne intimidează. Drama cronicarului literar este de a citi mai ales astfel de cărţi. Insă ea nu poate fi în nici un chip evitată pentru că este normal ca într-o literatură să apară mai multe scrieri modeste decit opere exemplare. Singura chestiune este ca scrierile dintîi să nu înăbuşe pe cele din urmă şi spiritul critic, mohorît de atîtea straturi de literatură mediocră, să nu mai aibă tăria de a se bucura de apariţia unei cărţi cu adevărat reprezentative. Scepticismul invariabil duce, în critică, la uniformizarea valorilor, ca şi lauda excesivă şi perpetuă. Sînt, în ce priveşte literatura recentă, cîteva semne încurajatoare, sînt şi semne ce trebuie să ne pună pe gînduri. Resurecţia romanului este, indiscutabil, un semn pozitiv. Sănătatea, coeziunea, forţa unei culturi se măsoară mai ales prin roman. Este, poate, o prejudecată la mijloc, dar romanul arată gradul de dezvoltare al unei literaturi, pentru că romanul cere totdeauna o pregătire şi o tradiţie consolidată. Cu doi-trei ani în urmă s-a produs o explozie în acest domeniu, şi la operele excepţionale dinainte, s-au adăugat alte noi. Continuă să apară romane, unele demne de a fi luate în seamă, dar mai important decît acest fapt mi se pare apariţia unei conştiinţe estetice, privitoare la roman şi, în genere, la epică. Unele idei sînt noi, altele reiau teme mai vechi de reflecţie. De pildă, toată literatura română modernă este obsedată de ideea psihologiei în proză şi de ideea obiectivizării. Rebreanu, Lovinescu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Helban etc. discută aceste chestiuni şi, cu oarecare diferenţe privitoare la metoda ce trebuie urmată, toţi sînt de acord că literatura noastră suferă de un exces de lirism şi de o lipsă îngrijorătoare de psihologie. Mai ales obiecţia din urmă este pe buzele tuturor : n-avem psihologie, n-avem adică o literatură în care viaţa interioară a individului să fie reprezentată pe măsura complexităţii şi tragismului ei. La această noţiune se adaugă, în deceniul al IV-lea, alta : metafizica. Prozatorii tineri, mai ales, în contact cu noile fenomene spirituale europene, pun cu ascuţime problema implicaţiei spirituale în literatură, cerînd cărţilor o viaţă metafizică. Discuţia nu s-a încheiat nici azi şi nici nu se poate, în fond, încheia vreodată pentru că fiecare epocă tinde să redefinească noţiunile fundamentale. Problema psihologiei rămîne şi astăzi deschisă, pentru că, din prejudecată sau neştiinţă, psihologia este confundată de unii cu complicaţia, iar analiza epică stă pe picior de egalitate cu notaţia stenografică a stărilor de frenezie iraţiană. Literatura noastră are mai ales nevoie de buni analişti, de observatori reci şi obiectivi ai fenomenului moral. Are, indiscutabil, dreptate Marin Preda să spună că există o fatalitate a relaţiei şi că o dramă de conştiinţă reprezintă, înainte de orice, o dramă a relaţiei individului cu viaţa ce îl înconjoară. Acum, despre formele pe care le poate lua această relaţie se poate discuta. Realitatea, Într-o operă, poate trăi în chip mai direct, dar poate tot atît de bine să-şi trimită semnele ei prin alte elemente, mai abstracte. Un epic pur nu există, de bună seamă, şi cine spune că face o literatură asocială, absolut detaşată de eveniment, nu spune un adevăr. Parabola, farsa, fantasticul, proza simbolică afirmă o poziţie faţă de social, prin abstragere şi evaziune. Critica nu poate avea, faţă de toate aceste fenomene, prejudecăţi. Fa poate avea însă preferinţe. Preferinţele noastre merg, în ce priveşte proza, spre operele de observaţie. Cred şi eu, ca şi alţii, că realismul nu şi-a epuizat posibilităţile şi că literatura română are mai mult decit oricînd nevoie de creatori de viaţă, de analişti inteligenţi şi lucizi, de observatori impersonali (ştim ce înţeles dă Maiorescu acestui termen) ai fenomenului contemporan. Numai astfel vom birui indiferenţa unei Europe obosite de Artă. Eugen SIMION cronica literara PRELIMINARII ' ■'■ 1,0 Creiera editoriala C. C. NICOLESCU Structură și continuitate Pagini de istorie literară Editura „Minerva" ICRONICA PORUMBACU Mineralia Volum de versuri Editura,Mihai Eminescu" LITIU CALIN Identitate Versuri Editura „Mihai Eminescu“ ION RUSE Roman Editura „Mihai Eminescu" © Cosava in port