Luceafărul, ianuarie-iunie 1970 (Anul 13, nr. 3-26)
1970-02-21 / nr. 8
21 FEBRUARIE 1970 apantpremieră editorială Versuri. Editura „Mihail Eminescu". Karalahb zinca Crima de la 217 Cuprinde nuvele şi un microroman pe tema spionajului şi contraspionajului. Editura Militară. STELIAN IONESCU ANCEL Astă-seara, ciata Leonard Editura Muzicală. CARTEA LUI ION ARAMA, „CU BRICUL MIRCEA ÎN JURUL EUROPEI", ANUNȚATA LA ACEASTA RUBRICĂ IN NUMĂRUL TRECUT, APARE LA EDITURA MILITARĂ. J UHU HI SSO Scrieri alese Col. Lyceum Ed. Albatros. CONSTANTA BliZEA Agonice CRONICA LITERARA mihail petroveanu GEORGE BACOVIA Demersul critic avînd ca obiect dezvăluirea unui mare poet implică asumarea riscului dublu de a te adecva sau nu la realitatea Poeziei ca abstracţiune, ca idealitate pură, latentă, ce nu a coborît încă în forma particulară a operei şi de a surprinde, apoi, în această formă concretă modalitatea specifică de a-şi comunica originea ei inefabilă, idealitatea primordială. A parcurge acest drum de la posibil la necesar, de la haosul anterior creaţiei la organizarea, sa cosmică, în cuvînt, şi a reitera procesul invers fără grimasa pe care ţi-o dă conştiinţa sfîşietoare că încerci miracolul imposibil al reducţiei antinomiilor, înseamnă să mai poţi spera la conceptualizarea intuiţiei unui suflu, unui timp analog cu cel al operei cercetate. Dacă adecvarea, acomodarea cu poezia în general, cu fondul ei originar de idealitate nu se poate realiza decît pe calea intuiţiei, aceasta din urmă, pentru a parafraza o expresie cunoscută, va rămîne doar o atracţie oarbă, incomunicabilă, dacă nu va fi dublată de un concept operînd la nivelul formelor concrete, al realului. Deci, ca să poţi situa corect poezia între valorile spiritului şi creaţia unui poet în poezie, a face o bună critică a liricii, trebuie să ai, ca să spunem aşa, intuiţie pentru transcendenţa realului şi concept pentru realitatea transcendentului. Aceste forme ale cunoaşterii, după cum aminteam, nu acţionează ca realităţi autarhice, într-un raport dihotomic, intuiţia şi conceptul în detectarea şi exegeza poeziei se constituie într-un proces omogen, într-o desfăşurare, deşi secundă, analogă totuşi datului, stării iniţiale. Exigenţa se impune însă doar ca o normă absolută a adecvării comentariului la operă, în cazurile particulare ea se manifestă într-o pluralitate nedefinită, o nouă lectură dezvăluind alte ipoteze și întunecînd sensuri recunoscute anterior ca unice purtătoare de mesaj al adevărului. Astfel ni se dezvăluie, într-o măsură de loc neglijabilă, şi noua lectură a lui Bacovia de către Mihail Petroveanu, prin monografia apărută recent la Editura pentru literatură. Din cele mai bune pagini ale cărţii se simte că opera lui Bacovia pare o existenţă cu toate uşile deschise spre neant, iar viaţa sa nu a făcut decît s-o autentifice ca un document, ca o umbră ce şi-a însoţit cîndva stăpînul cu umilinţă şi devoţiune, pentru a dispare cu o discreţie desăvîrşită la primul gest de impacienţă al acestuia. Lirica bacoviană este atît de elementară, atît de adînc i s-au scufundat izvoarele în timp, încît viaţa autorului ei ni se pare un avatar incredibil al unui spirit tragic ce a avut capriciul funambulesc să se încarneze într-o mască anonimă pentru a-şi deruta semenii. Bacovia ni se pare un mit, el nu există, opera lui e puternică şi reală, fără a înţelege prin aceasta că acceptăm împreună cu Mihail Petroveanu remarca lui Tudor Vianu amintită în Cuvînt înainte după care „lipsa de îndemn de a-l cerceta (pe Bacovia) în ipostaza sa umană provine tocmai din faptul că îl găsim în întregime în opera sa“, întrucît orice operă autentică rămîne inexplicabilă prin viaţa autorului ei, şi invers. Sub acest aspect, primul capitol dedicat biografiei poetului, redactat cu sobrietate şi măsură, ne-ar fi putut indica o pistă pentru grandoarea umilinţei, dacă Mihail Petroveanu nu ar avea aerul, uneori, că este un medic prea sănătos, cu reflexele sportive şi intacte, pentru a se abandona nimicniciei aproapelui său, concretă şi absolută. Această detaşare, acest recul al criticului ce se insinuează printre rînduri în faţa unei existenţe autentice în drumul său către moarte s-ar putea explica, şi nu neapărat şi justifica, prin oroarea de materialitatea goală a instinctului său de conservare, acceptînd cu mai multă uşurinţă, poate chiar cu o nemărturisită dar evidentă voluptate, forma ideală a golului, a pustiului din care a plecat dezamăgită ultima fiinţă ocrotitoare. De altfel, postularea şi apoi impunerea izolării omului în lume, respingerea oricărui ideal protector extramundan, amurgul zeilor ca prelungire a umanului ar valida un nou antropocentrism, fără iluzii, dar cu orgoliul nemăsurat al individului, un antropocentrism de factură satanică. Mihail Petroveanu explică această singurătate resimţită de poetul modern în aglomeraţia terifiantă a oraşului prin exemplele unor damnaţi ca Baudelaire, Verlaine sau Rimbaud, la noi cu simboliştii Tradem, Iuliu Cezar Săvescu, Ştefan Petică, Bacovia sau Minulescu, Adrian Maniu, Ion Vinea, cu o notă acută spre determinismul social: „poeţii sfîrşitului de secol devin prizonierii lanţului de contradicţii originare, ai confruntărilor cu sine, ai unui dialog cu atît mai tragic, cu cît este mai lucid. Căutînd să-şi delimiteze un teren propriu între poziţii, ei clădesc din poezie o lume suficientă sieşi, dotată cu virtuţi compensatoare faţă de o realitate aberantă Este tendinţa de refugiu în teritoriile indefinite ale idealului pur, restaurator de armonie şi frumuseţe. O altă tendinţă, exploatînd filonul ignorat al senzaţiei, va cultiva pînă la limita morbidului, a viciului sau epuizării blazate, voluptatea simţurilor. Pornind pe antenele gustului, văzului, mirosului, nostalgiei unităţii pierdute a omului vor exalta principiul corespondenţelor dintre senzaţii (Baudelaire), văzut ca o formă a magiei sau alchimiei. Clarvăzătorii rămîn însă martorii singurătăţii pustiitoare a eului, care, izgonit dintr-o societate aberantă, răsturnată, absurdă, este constrîns să întîmpine, fără resurse de sprijin şi refuzînd cu un curaj existenţial orice paleative şi orice soluţie de evaziune, asaltul neantului, teroarea de a trăi (exista) într-un univers al descompunerii, al morţii. Cel mai aproape de această treaptă supremă a conştiinţei existenţiale a fost Bacovia“ (p. 93—94). Analizînd cu minuţie simbolismul poetului, valorile prin care acest curent îşi trăieşte ecoul în opera sa (cromatismul, transa florală şi muzicală, reflexul social anti-burghez), Mihail Petroveanu îl singularizează pe Bacovia de confraţii întru doctrină prin acuitatea modernă a crizei sale de conştiinţă, prin sentimentul tragic al vieţii trăite ca Sein zum Tode, existenţă pentru moarte, în formula lui Heidegger, înrudirea dintre Bacovia şi Eminescu, constatată de critic mai întîi la nivelul romanţelor de iubire şi crispărilor, indignărilor sociale, este împinsă mai departe, spre fondul comun originar al lirismului celor doi mari poeţi şi exemplari pentru literatura noastră, cultul morţii, al funerarului, în variante cu finalităţi opuse , la Bacovia ca element dominant, insinuat ca o permanenţă a vieţii, ca realitate cotidiană insurmontabilă, fără orizonturile salvării (spuneam că opera lui pare o existenţă cu toate uşile deschise spre neant), la Eminescu unica realitate eliberatoare de iluzia vieţii ; la Bacovia moartea este un eşec absolut al vieţii, la Eminescu ea apare ca un triumf absolut al acesteia. După fixarea cadrului general al reperelor definitorii pentru arta lui Bacovia, Mihail Petroveanu, în capitolele IV şi V, Universul poetic bacovian şi, respectiv, Ars combinatoria, întreprinde o exegeză atentă şi aplicată a liricii acestuia, a obsesiilor sale fundamentale şi a nuanţelor mai semnificative. Astfel halucinatul erou al Plumbului trăieşte disperarea prizonierului în propria sa locuinţă („celula cotidiană“), pentru a face apoi încercări la fel de disperate, de sortite eşecului, în peregrinări citadine, în oraşul de provincie, infernal şi închis ca un labirint din care a plecat pînă şi minotaurul (acesta încă mai avea la sine o putere extramundană, o forţă împotriva căreia revolta şi moartea omului puteau fi de o tragică demnitate), cu sordidele cîrciumi, taverne, grădină publică şi abator. Viziunea tanathologică a descompunerii peisajului monstruos înregistrat de sensibilitatea unui ghem de protoplasmă, cortegiile funerare colindînd străzile cu o indiferenţă a locului comun, banalitatea ridicată la rangul întâmplărilor atroce prin repetiţia şi precaritatea ei dezolantă, are efectele unei ţări pustii, halucinante. Pendulînd exasperat între toamnă şi iarnă, universul bacovian se sufocă şi în perspectiva unui timp fără devenire, stagnat într-un prezent etern ca şi cum s-ar fi scufundat în uitare. Aici ar fi trebuit subliniată mai puternic cauza sugestiei de materialitate disonantă a poeziei lui Bacovia : lipsa de perspectivă — în viitor ca şi în trecut — face ca imaginile să rămînă brutale, fidele percepţiei imediate, în prezenţa materiei lor reale; ele nu se pot diafaniza, idealiza ca în reprezentările trecute ori viitoare. De altfel, Mihail Petroveanu notează undeva fenomenul că Bacovia, în tentativele sale de reconstrucţie fictivă a lumii — păstrăm accepţiunea convenţională a termenului, căci toată poezia sa nu este decît o ficţiune, o invenţie a propriei sale realităţi — eşuează, nu ne mai apare ca plauzibil. Sentimentul morţii domină lumea nevrozată a lui Bacovia. El bîntuie în toate regnurile, animalul şi vegetalul se metamorfozează în mineral, iar acesta se lichefiază pierzîndu-se într-un neant absolut, fără iluzia supravieţuirii nimănui. Moartea bacoviană are greutatea plumbului de parcă poetul nu ar fi fost vegheat nici de dumnezeu, nici de diavol, ci de propriul său cadavru. Existenţa, atît cît a mai rămas din ea nedevorat de neant, este percepută ca o surpriză deconcertantă şi, pentru a-şi anula un posibil efect de vitalitate, se autoparodiază, se neutralizează într-o mistificare uluită de ea însăşi. Iubirea poetului nu poate fi imaginată altfel decît tot ca o formă a morţii. Criticul observă că aceasta, în concepţia implicită a poetului este „cea mai amăgitoare dintre măştile neantului“ (p. 179), sortită dinainte unui eşec absolut. Suferinţa acestei lumi în drum către moarte şi-a găsit şi „cheia muzicală , în hî, în ha", adică un hohot sfîşietor ce se autodistruge prin ironie. Aici Mihail Petroveanu apără autenticitatea poetului împotriva acuzaţiilor de teatralitate, cabotinaj, mască, nesinceritate etc. (G. Călinescu). Problema este complet falsă, de la Baudelaire şi Edgar Poe, cel puţin, ştiindu-se că sinceritatea şi presiunea afectivă nu sînt cele mai favorabile vestale ale poeziei, aceasta înălţîndu-se, edificîndu-se mai totdeauna din calcul rece şi elaborare sisifică. Cu atît mai puţin poate intra în discuţie sinceritatea la un poet ca Bacovia a căruia viaţă şi energie a disimulărilor ni se relevă cu totul eclipsate de grandoarea operei sale. Nu se înţelege prea bine ce înseamnă hiperrealismul definitoriu pentru modalitatea vizionară a lui Bacovia, deşi ni se spune că ar fi rezultatul potenţării maxime a unor date extrase din real. Termenul nu e departe de suprarealism, deşi semnificaţiile par cu totul deosebite la prima vedere. Conceptul pentru realitatea transcendentului, într-o poezie lipsită de transcendent, e drept, a cărui necesitate o postulam la începutul acestor rînduri, ni se pare încă nesigur. De altfel, mimodrama de care vorbeşte Mihail Petroveanu, deşi ea se sprijină pe o frecvenţă a gesturilor impresionantă la autorul Plumbului, nu se poate desfăşura, realiza decît în interiorul limbajului liric, al discursului, al logosului, şi aici criticul ar fi trebuit să dea mai multă atenţie destinului de catabasis al poeziei lui Bacovia. Dacă este adevărat că, aşa după cum se argumentează în ultimul capitol, Bacovia astăzi, eroul modern are de ispăşit un păcat originar de care însă nici nu se simte vinovat, ba chiar îl ignoră cu desăvîrşire (Kafka, Beckett, etc.) eşuînd şi mai lamentabil sub gheara unui destin de neidentificat, cu atît mai mult traiectoria existenţială şi literară a lui Bacovia ar fi ilustrat-o din plin şi în această perspectivă. Este mai presus de orice îndoială că sub raport estetic, între Plumb şi Stanţe burgheze se constată o curbă descendentă, coborîtoare, de parcă autorul ar fi vrut să sugereze că nu numai viaţa sa se îndreaptă către moarte (Sein zum Tode), ci că însăşi poezia lui ar trebui să figureze ispăşirea aceluiaşi păcat originar, vina de a se fi născut, dizolvîndu-se în puritatea absolută a neantului. Monografia lui Mihail Petroveanu, George Bacovia, făcînd abstracţie de unele locuri comune, introduse poate din nevoia de a explica diferite confuzii ori ipoteze varii, dar oricum inutile, şi sprijinindu-se pe unele capitole realizate integral (mai ales Universul poetic bacovian, Ars combinatoria şi Bacovia astăzi) ni se relevă ca o şansă fericită de interpretare a celei mai tragice conştiinţe din poezia noastră modernă. Dan LAURENŢIU Despre înţelegere şi ♦ ♦ vanitatea iertăm Mulţi oameni se sting că, „nu sunt înţeleşi“... Dincolo de banalitatea uşor ridicolă şi sentimentală a unei asemenea mărturisiri, trebuie să recunoaştem un dram de adevăr. Ocupaţi pînă peste cap cu „viaţa noastră interioară“ nu mai avem timp să înţelegem pe alţii — şi — din această indiferenţă se naşte, cred, şi plăcerea de a da sfaturi. Nu e vorba să fim toleranţi cu erorile altora — asta n-ar fi decît un fel de filantropie etică — nici de o generoasă şi superioară iertare, care poate să fie o decoraţie ce ţi-o acorzi singur, ci de a înţelege pur şi simplu ce se întîmplă cu celălalt. A înţelege nu înseamnă neapărat „a te pune în pielea celuilalt“, ci a trăi cu intensitate eroarea, fără să stabileşti cui îi aparţine. Psihologic e interesant de remarcat că ne e greu să înţelegem, să admitem, tocmai erorile pe care le săvîrşim şi noi. „Eroarea noastră“ ni se pare dramatică, complicată vie — nutrim faţă de ea chiar un sentiment de duioşie, oricum e „eroarea noastră“ — pe cînd a celuilalt asemănătoare în esenţă — o socotim o abjecţie lipsită de logică. Ea devine abjectă numai fiindcă „nu e a noastră“... Pe noi ne vedem în complexitate şi mişcare — pe celălalt îl decapităm de orice, şi nu mai vedem în faţa noastră un om, ci o eroare seacă abstractă, independentă de cel care a comis-o. Adeseori mi se întîmplă ca, ascultînd greşeala cuiva, să simt cum se naşte brusc în mine o stare de mare înălţime morală. Curînd însă acest avînt etic neaşteptat îmi devine suspect. Observ ca el s-a născut în mod arbitrar, s-a improvizat numai din nevoia că celălalt să pară şi mai ridicol, să poată fi judecat cît mai de sus. După ce sentinţa necruţătoare e dată, starea de absolut etic dispare, absolutul acesta artificial şi improvizat n-a avut decît misiunea unui călău. Cum a ghilotinat, cum a şi dispărut... Cînd descoperim întunericul celuilalt, uităm de întunericul nostru, devenim cei mai nobili oameni din lume, asta ne aduce o senzaţie de înşelătoare şi frivolă superioritate, dar ne îndepărtează de înţelegere. A nu înţelege eroarea celuilalt — mă refer desigur la acele inevitabile greşeli care pot apărea chiar în cele mai perfecte relaţii umane — e şi un act de laşitate.. Ne e frică să ne descoperim cumva — mergînd în adînc, că eroarea celuilalt este, într-un fel şi eroarea noastră, sau în primul rînd eroarea noastră. Din această frică refuzăm să înţelegem şi transformăm frica într-o teribilă intoleranţă. Intoleranţa rece şi arbitrară e adeseori teama de a-ţi sonda propriul tău abis Despre fumat Tot încercând să mă las de fumat, am început să mă analizez, să mă întreb de ce anume fumez, etc. etc. In fiecare zi mă îmbogăţeam cu o observaţie subtilă pe această temă. Fumam şi mă analizam cu egală plăcere. Aş fi putut, cred, să scriu o nuvelă reuşită pe ideea tristă „a ultimei ţigări"... Poate că un om sensibil s-ar fi lăsat de fumat, zguduit de lectură, înţelegeam că fumatul e un obicei — şi, mergînd mai departe cu analiza — decretat „că orice obicei e un viciu“. Mulţumit de Jurnalul unui martor ocular această concluzie mai aprindeam o ţigară. Înţelegeam desigur şi vidul interior care mă silea să caut cu febrilitate pachetul cu ţigări. Sondam şi adolescenţa, prima ţigară fumată pe ascuns, cu toate implicaţiile de rigoare. Analiza — nu greşesc — era perfectă. Cu toate astea nici prin cap nu-mi trecea să abandonez fumatul. Aveam impresia că o asemenea operaţie pot s-o fac uşor oricînd, deci nu e nici o grabă. Observ însă că cineva, care nu-şi pusese nici o problemă metafizică în legătură cu fumatul, care nu făcuse nici o legătură savantă între tutun şi vidul interior, care nu se introspectase de dimineaţa pînă seara, abandonează pur şi simplu fumatul. Nici nu m-a anunțat în prealabil. Am aflat asta mult mai tîrziu. — Da. Nu mai fumez... Nici o analiză. Nici o condamnare a acestui viciu. Pur şi simplu nu mai fuma. El nu s-a analizat, el a trăit, şi atîta tot. Dacă nu trăim cu intensitate o problemă de viaţă, zadarnic încercăm să înlocuim viaţa cu analize subtile. Păcătoasa de introspecţie se naşte. Tocmai cînd noi, în adine, refuzăm să privim un fapt drept în faţă, cu ochii deschişi, cu toată gravitatea. Din această incapacitate de trăire se naşte plăcerea şi dorinţa noastră de analiză. Ceea ce nu trăim, simţim nevoia să analizăm, să tragem concluzii, să adunăm observaţii. Analizăm, ne introspectăm, analiza devine o plăcere ca şi fumatul, analiza se transformă într-un tabiet, ca şi fumatul... După o ţigară bună, o analiză penetrantă... Chiar şi conştiinţa ineficacităţii analizei e un calcul al minţii, nu un adevăr trăit. Chiar şi condamnarea cea mai severă pe care ne-o facem nu e decit o formă de complicitate cu viciul nostru drag. Acele foarte puţine lucruri pe care le-am înţeles, sau pe care cred că le-am înţeles, au fost cele pe care le-am trăit cu intensitate; o dată ce le-am trăit n-am mai simţit nevoia să le mai analizez; înţelegerea era în însăşi trăirea faptului. Nu poate exista separat, independent faptul — şi, a doua zi dimineaţa, înţelegerea lui. Intensitatea trăirii lui era una cu înţelegerea. De aceea pot să-mi dau seama ce greu şi miraculos în acelaşi timp e să trăieşti un lucru şi ce frivol şi fără sens e să te pierzi în analize oricît de subtile Cunosc oameni care de atîta introspecţie s-au îmbolnăvit... E aproape comic să vezi cum unii oameni încearcă să înţeleagă cu disperare lucruri pe care în schimb nu le-au trăit. Analiza e un exerciţiu care se realizează în gol, fără să aibe la îndemână materia primă. Dacă n-am înţeles un lucru cînd l-am trăit, sau nu l-am trăit cînd ne-a fost dat s-o facem, e foarte puţin probabil că-l vom înţelege a doua zi dimineaţa în pat, storcîndu-ne creierii. Teodor MAZILU 41 avantpremiera editorială Teatru Ed. phr. literatură. Denisa Roman. Editura „Mihail Eminescu . SCRIITORII CARE AU CĂRŢI IN CURS DE APARIŢIE SÎNT INVITAŢI SA ANUNŢE LA SECRETARIATUL REVISTEI NOASTRE TITLURILE RESPECTIVE, ÎNSOŢITE DE UN PORTRET FOTO, PENTRU A FI ANUNŢATE LA RUBRICA AVANTPREMIERA EDITORIALA. 0 MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE RESTITUIE. RUGAM COLABORATORII SA NE TRIMITĂ LUCRĂRILE DACTILOGRAFIATE. STINDRU (Minăstirea din Parma (2 ro Col. „Lyceum" Ed. Albatros. ALUL HULUBII ION T0P0L0G •I