Luceafărul, ianuarie-iunie 1970 (Anul 13, nr. 3-26)

1970-02-21 / nr. 8

21 FEBRUARIE 1970 apant­premieră editorială Versuri. Editura „Mihail Emi­­nescu". Karalahb zinca Crima de la 217 Cuprinde nuvele şi un micro­­roman pe tema spionajului şi contraspionajului. Editura Mili­tară. STELIAN IONESCU ANCEL Astă-seara, ciata Leonard Editura Muzicală. CARTEA LUI ION ARAMA, „CU BRICUL MIRCEA ÎN JURUL EUROPEI", ANUNȚATA LA A­­CEASTA RUBRICĂ IN NUMĂ­RUL TRECUT, APARE LA EDITU­RA MILITARĂ. J UHU HI­ SSO Scrieri alese Col. Lyceum Ed. Albatros. CONSTANTA BliZEA Agonice CRONICA LITERARA mihail petroveanu GEORGE BACOVIA Demersul critic avînd ca obiect dez­văluirea unui mare poet implică asu­marea riscului dublu de a te adecva sau nu la realitatea Poeziei ca abstrac­ţiune, ca idealitate pură, latentă, ce nu a coborît încă în forma particulară a operei şi de a surprinde, apoi, în a­­ceastă formă concretă modalitatea spe­cifică de a-şi comunica originea ei in­efabilă, idealitatea primordială. A parcurge acest drum de la posibil la necesar, de la haosul anterior creaţiei la organizarea, sa cosmică, în cuvînt, şi a reitera procesul invers fără grimasa pe care ţi-o dă conştiinţa sfîşietoare că încerci miracolul imposibil al reducţiei antinomiilor, înseamnă să mai poţi spe­ra la conceptualizarea intuiţiei unui suflu, unui timp analog cu cel al ope­rei cercetate. Dacă adecvarea, acomo­darea cu poezia în general, cu fondul ei originar de idealitate nu se poate realiza decît pe calea intuiţiei, aceasta din urmă, pentru a parafraza o ex­presie cunoscută, va rămîne doar o atracţie oarbă, incomunicabilă, dacă nu va fi dublată de un concept operînd la nivelul formelor concrete, al realului. Deci, ca să poţi situa corect poezia în­tre valorile spiritului şi creaţia unui poet în poezie, a face o bună critică a liricii, trebuie să ai, ca să spunem aşa, intuiţie pentru transcendenţa rea­lului şi concept pentru realitatea trans­cendentului. Aceste forme ale cunoaşterii, după cum aminteam, nu acţionează ca reali­tăţi autarhice, într-un raport dihoto­mic, intuiţia şi conceptul în detectarea şi exegeza poeziei se constituie într-un proces omogen, într-o desfăşurare, deşi secundă, analogă totuşi datului, stării iniţiale. Exigenţa se impune însă doar ca o normă absolută a adecvării co­mentariului la operă, în cazurile par­ticulare ea se manifestă într-o plura­litate nedefinită, o nouă lectură dez­văluind alte ipoteze și întunecînd sen­suri recunoscute anterior ca unice pur­tătoare de mesaj al adevărului. Astfel ni se dezvăluie, într-o măsură de loc neglijabilă, şi noua lectură a lui Baco­­via de către Mihail Petroveanu, prin monografia apărută recent la Editura pentru literatură. Din cele mai bune pagini ale cărţii se simte că opera lui Bacovia pare o existenţă cu toate uşile deschise spre neant, iar viaţa sa nu a făcut decît s-o autentifice ca un document, ca o umbră ce şi-a însoţit cîndva stăpînul cu umilinţă şi devoţiune, pentru a dis­pare cu o discreţie desăvîrşită la pri­mul gest de impacienţă al acestuia. Li­rica bacoviană este atît de elementară, atît de adînc i s-au scufundat izvoa­rele în timp, încît viaţa autorului ei ni se pare un avatar incredibil al u­­nui spirit tragic ce a avut capriciul funambulesc să se încarneze într-o mască anonimă pentru a-şi deruta se­menii. Bacovia ni se pare un mit, el nu există, opera lui e puternică şi reală, fără a înţelege prin aceasta că accep­tăm împreună cu Mihail Petroveanu remarca lui Tudor Vianu amintită în Cuvînt înainte după care „lipsa de în­demn de a-l cerceta (pe Bacovia) în ipostaza sa umană provine tocmai din faptul că îl găsim în întregime în opera sa“, întrucît orice operă autentică ră­mîne inexplicabilă prin viaţa autoru­lui ei, şi invers. Sub acest aspect, pri­mul capitol dedicat biografiei poetului, redactat cu sobrietate şi măsură, ne-ar fi putut indica o pistă pentru gran­doarea umilinţei, dacă Mihail Petro­veanu nu ar avea aerul, uneori, că este un medic prea sănătos, cu reflexele sportive şi intacte, pentru a se aban­dona nimicniciei aproapelui său, con­cretă şi absolută. Această detaşare, a­­cest recul al criticului ce se insinuea­ză printre rînduri în faţa unei exis­tenţe autentice în drumul său către moarte s-ar putea explica, şi nu nea­părat şi justifica, prin oroarea de ma­terialitatea goală a instinctului său de conservare, acceptînd cu mai multă u­­şurinţă, poate chiar cu o nemărturi­sită dar evidentă voluptate, forma idea­lă a golului, a pustiului din care a ple­cat dezamăgită ultima fiinţă ocroti­toare. De altfel, postularea şi apoi im­punerea izolării omului în lume, respingerea oricărui ideal protector extramundan, amurgul zeilor ca pre­lungire a umanului ar valida un nou antropocentrism, fără iluzii, dar cu or­goliul nemăsurat al individului, un an­tropocentrism de factură satanică. Mi­hail Petroveanu explică această sin­gurătate resimţită de poetul modern în aglomeraţia terifiantă a oraşului prin exemplele unor damnaţi ca Baudelaire, Verlaine sau Rimbaud, la noi cu sim­boliştii Tradem, Iuliu Cezar Săvescu, Ştefan Petică, Bacovia sau Minulescu, Adrian Maniu, Ion Vinea, cu o notă a­­cută spre determinismul social: „poe­ţii sfîrşitului de secol devin prizonierii lanţului de contradicţii originare, ai confruntărilor cu sine, ai unui dialog cu atît mai tragic, cu cît este mai lu­cid. Căutînd să-şi delimiteze un teren propriu între poziţii, ei clădesc din poezie o lume suficientă sieşi, dotată cu virtuţi compensatoare faţă de o realitate ab­erantă Este tendinţa de refugiu în teritoriile indefinite ale idealului pur, restaurator de armonie şi frumuseţe. O altă tendinţă, exploa­­tînd filonul ignorat al senzaţiei, va cultiva pînă la limita morbidului, a vi­ciului sau epuizării blazate, voluptatea simţurilor. Pornind pe antenele gustu­lui, văzului, mirosului, nostalgiei uni­tăţii pierdute a omului vor exalta principiul corespondenţelor dintre sen­zaţii (Baudelaire), văzut ca o formă a magiei sau alchimiei. Clarvăzătorii rămîn însă martorii singurătăţii pus­tiitoare a eului, care, izgonit dintr-o so­cietate aberantă, răsturnată, absurdă, este constrîns să întîmpine, fără re­surse de sprijin şi refuzînd cu un cu­raj existenţial orice paleative şi orice soluţie de evaziune, asaltul neantului, teroarea de a trăi (exista) într-un uni­vers al descompunerii, al morţii. Cel mai aproape de această treaptă supre­mă a conştiinţei existenţiale a fost Ba­covia“ (p. 93—94). Analizînd cu minuţie simbolismul poetului, valorile prin care acest cu­rent îşi trăieşte ecoul în opera sa (cro­matismul, transa florală şi muzicală, reflexul social anti-burghez), Mihail Petroveanu îl singularizează pe Bacovia de confraţii întru doctrină prin acui­tatea modernă a crizei sale de con­ştiinţă, prin sentimentul tragic al vie­ţii trăite ca Sein zum Tode, existenţă pentru moarte, în formula lui Hei­degger, înrudirea dintre Bacovia şi Eminescu, constatată de critic mai în­­tîi la nivelul romanţelor de iubire şi crispărilor, indignărilor sociale, este îm­pinsă mai departe, spre fondul comun originar al lirismului celor doi mari poeţi şi exemplari pentru literatura noastră, cultul morţii, al funerarului, în variante cu finalităţi opuse , la Bacovia ca element dominant, insinuat ca o per­manenţă a vieţii, ca realitate cotidiană insurmontabilă, fără orizonturile salvă­rii (spuneam că opera lui pare o existen­ţă cu toate uşile deschise spre neant), la Eminescu unica realitate eliberatoare de iluzia vieţii ; la Bacovia moartea este un eşec absolut al vieţii, la Eminescu ea apare ca un triumf absolut al acesteia. După fixarea cadrului general al re­perelor definitorii pentru arta lui Ba­covia, Mihail Petroveanu, în capitolele IV şi V, Universul poetic bacovian şi, respectiv, Ars combinatoria, întreprinde o exegeză atentă şi aplicată a liricii a­­cestuia, a obsesiilor sale fundamentale şi a nuanţelor mai semnificative. Ast­fel halucinatul erou al Plumbului trăieşte disperarea prizonierului în pro­pria sa locuinţă („celula cotidiană“), pentru a face apoi încercări la fel de disperate, de sortite eşecului, în pere­grinări citadine, în oraşul de provincie, infernal şi închis ca un labirint din care a plecat pînă şi minotaurul (acesta încă mai avea la sine o putere extra­­mundană, o forţă împotriva căreia re­volta şi moartea omului puteau fi de o tragică demnitate), cu sordidele cîr­­ciumi, taverne, grădină publică şi aba­tor. Viziunea tanathologică a descom­punerii peisajului monstruos înregistrat de sensibilitatea unui ghem de proto­­plasmă, cortegiile funerare colindînd străzile cu o indiferenţă a locului co­mun, banalitatea ridicată la rangul în­tâmplărilor atroce prin repetiţia şi pre­caritatea ei dezolantă, are efectele unei ţări pustii, halucinante. Pendulînd exasperat între toamnă şi iarnă, univer­sul bacovian se sufocă şi în perspectiva unui timp fără devenire, stagnat într-un prezent etern ca şi cum s-ar fi scufun­dat în uitare. Aici ar fi trebuit subli­niată mai puternic cauza sugestiei de materialitate disonantă a poeziei lui Ba­covia : lipsa de perspectivă — în viitor ca şi în trecut — face ca imaginile să rămînă brutale, fidele percepţiei ime­diate, în prezenţa materiei lor reale; ele nu se pot diafaniza, idealiza ca în reprezentările trecute ori viitoare. De altfel, Mihail Petroveanu notează un­deva fenomenul că Bacovia, în tenta­tivele sale de reconstrucţie fictivă a lumii — păstrăm accepţiunea conven­ţională a termenului, căci toată poezia sa nu este decît o ficţiune, o invenţie a propriei sale realităţi — eşuează, nu ne mai apare ca plauzibil. Sentimentul morţii domină lumea ne­vrozată a lui Bacovia. El bîntuie în toate regnurile, animalul şi vegetalul se metamorfozează în mineral, iar acesta se lichefiază pierzîndu-se într-un neant absolut, fără iluzia supravieţuirii nimănui. Moartea bacoviană are greu­tatea plumbului de parcă poetul nu ar fi fost vegheat nici de dumnezeu, nici de diavol, ci de propriul său cadavru. Existenţa, atît cît a mai rămas din ea nedevorat de neant, este percepută ca o surpriză deconcertantă şi, pentru a-şi anula un posibil efect de vitalitate, se autoparodiază, se neutralizează într-o mistificare uluită de ea însăşi. Iubirea poetului nu poate fi imaginată altfel decît tot ca o formă a morţii. Criticul observă că aceasta, în concepţia impli­cită a poetului este „cea mai amăgi­toare dintre măştile neantului“ (p. 179), sortită dinainte unui eşec absolut. Su­ferinţa acestei lumi în drum către moarte şi-a găsit şi „cheia muzicală , în hî, în ha", adică un hohot sfîşietor ce se autodistruge prin ironie. Aici Mihail Petroveanu apără autenticitatea poetu­lui împotriva acuzaţiilor de teatralitate, cabotinaj, mască, nesinceritate etc. (G. Călinescu). Problema este complet falsă, de la Baudelaire şi Edgar Poe, cel pu­ţin, ştiindu-se că sinceritatea şi presiu­nea afectivă nu sînt cele mai favorabile vestale ale poeziei, aceasta înălţîndu-se, edificîndu-se mai totdeauna din calcul rece şi elaborare sisifică. Cu atît mai puţin poate intra în discuţie sincerita­tea la un poet ca Bacovia a căruia viaţă şi energie a disimulărilor ni se relevă cu totul eclipsate de grandoarea operei sale. Nu se înţelege prea bine ce în­seamnă hiperrealismul definitoriu pen­tru modalitatea vizionară a lui Baco­via, deşi ni se spune că ar fi rezultatul potenţării maxime a unor date extrase din real. Termenul nu e departe de su­­prarealism, deşi semnificaţiile par cu totul deosebite la prima vedere. Con­ceptul pentru realitatea transcendentu­lui, într-o poezie lipsită de transcen­dent, e drept, a cărui necesitate o pos­tulam la începutul acestor rînduri, ni se pare încă nesigur. De altfel, mimo­­drama de care vorbeşte Mihail Petro­veanu, deşi ea se sprijină pe o frecven­­­­ţă a gesturilor impresionantă la auto­rul Plumbului, nu se poate desfăşura, realiza decît în interiorul limbajului li­ric, al discursului, al logosului, şi aici criticul ar fi trebuit să dea mai multă atenţie destinului de catabasis al poe­ziei lui Bacovia. Dacă este adevărat că, aşa după cum se argumentează în ulti­mul capitol, Bacovia astăzi, eroul mo­dern are de ispăşit un păcat originar de care însă nici nu se simte vinovat, ba chiar îl ignoră cu desăvîrşire (Kafka, Beckett, etc.) eşuînd şi mai lamentabil sub gheara unui destin de neidentificat, cu atît mai mult traiectoria existenţială şi literară a lui Bacovia ar fi ilustrat-o din plin şi în această perspectivă. Este mai presus de orice îndoială că sub ra­port estetic, între Plumb şi Stanţe bur­­gheze se constată o curbă descendentă, coborîtoare, de parcă autorul ar fi vrut să sugereze că nu numai viaţa sa se îndreaptă către moarte (Sein zum Tode), ci că însăşi poezia lui ar trebui să fi­gureze ispăşirea aceluiaşi păcat origi­nar, vina de a se fi născut, dizolvîn­­du-se în puritatea absolută a neantului. Monografia lui Mihail Petroveanu, George Bacovia, făcînd abstracţie de u­­nele locuri comune, introduse poate din nevoia de a explica diferite confuzii ori ipoteze varii, dar oricum inutile, şi sprijinindu-se pe unele capitole reali­zate integral (mai ales Universul poetic bacovian, Ars combinatoria şi Bacovia astăzi) ni se relevă ca o şansă fericită de interpretare a celei mai tragice con­ştiinţe din poezia noastră modernă. Dan LAURENŢIU Despre înţelegere şi ♦ ♦ vanitatea iertăm Mulţi oameni se sting că, „nu sunt înţeleşi“... Dincolo de banalitatea uşor ridicolă şi sentimentală a unei asemenea mărturisiri, trebuie să recu­noaştem un dram de adevăr. Ocupaţi pînă peste cap cu „viaţa noastră interioară“ nu mai avem timp să înţelegem pe alţii — şi — din această indiferenţă se naşte, cred, şi plăcerea de a da sfaturi. Nu e vorba să fim toleranţi cu erorile altora — asta n-ar fi decît un fel de filantropie etică — nici de o generoasă şi superioară iertare, care poate să fie o decoraţie ce ţi-o acorzi singur, ci de a înţelege pur şi simplu ce se întîmplă cu ce­lălalt. A înţelege nu înseamnă neapărat „a te pune în pielea celuilalt“, ci a trăi cu intensi­tate eroarea, fără să stabileşti cui îi aparţine. Psihologic e interesant de remarcat că ne e greu să în­ţelegem, să admitem, tocmai erorile pe care le săvîrşim şi noi. „Eroarea noastră“ ni se pare dramatică, complicată vie — nutrim faţă de ea chiar un sentiment de duioşie, ori­cum e „eroarea noastră“ — pe cînd a celuilalt asemănătoare în esenţă — o socotim o ab­jecţie lipsită de logică. Ea de­vine abjectă numai fiindcă „nu e a noastră“... Pe noi ne vedem în complexitate şi miş­care — pe celălalt îl decapi­tăm de orice, şi nu mai ve­dem în faţa noastră un om, ci o eroare seacă abstractă, in­dependentă de cel care a co­­mis-o. Adeseori mi se întîm­plă ca, ascultînd greşeala cuiva, să simt cum se naşte brusc în mine o stare de ma­re înălţime morală. Curînd însă acest avînt etic neaştep­tat îmi devine suspect. Ob­serv ca el s-a născut în mod arbitrar, s-a improvizat numai din nevoia că celălalt să pară şi mai ridicol, să poată fi ju­decat cît mai de sus. După ce sentinţa necruţătoare e dată, starea de absolut etic dispare, absolutul acesta artificial şi improvizat n-a avut decît mi­siunea unui călău. Cum a ghi­lotinat, cum a şi dispărut... Cînd descoperim întunericul celuilalt, uităm de întunericul nostru, devenim cei mai no­bili oameni din lume, asta ne aduce o senzaţie de înşelătoa­re şi frivolă superioritate, dar ne îndepărtează de înţelegere. A nu înţelege eroarea celui­lalt — mă refer desigur la a­­cele inevitabile greşeli care pot apărea chiar în cele mai perfecte relaţii umane — e şi un act de laşitate.. Ne e fri­că să ne descoperim cumva — mergînd în adînc, că e­­roarea celuilalt este, într-un fel şi eroarea noastră, sau în primul rînd eroarea noastră. Din această frică refuzăm să înţelegem şi transformăm fri­ca într-o teribilă intoleranţă. Intoleranţa rece şi arbitrară e adeseori teama de a-ţi son­da propriul tău abis ­ Despre fumat Tot încercând să mă las de fumat, am început să mă ana­lizez, să mă întreb de ce anu­me fumez, etc. etc. In fiecare zi mă îmbogăţeam cu o ob­servaţie subtilă pe această te­mă. Fumam şi mă analizam cu egală plăcere. Aş fi putut, cred, să scriu o nuvelă reuşi­tă pe ideea tristă „a ultimei ţigări"... Poate că un om sen­sibil s-ar fi lăsat de fumat, zguduit de lectură, înţelegeam că fumatul e un obicei — şi, mergînd mai departe cu ana­liza — decretat „că orice o­­bicei e un viciu“. Mulţumit de Jurnalul unui martor ocular această concluzie mai aprin­­deam o ţigară. Înţelegeam de­sigur şi vidul interior care mă silea să caut cu febrilita­te pachetul cu ţigări. Sondam şi adolescenţa, prima ţigară fumată pe ascuns, cu toate implicaţiile de rigoare. Ana­liza — nu greşesc — era per­fectă. Cu toate astea nici prin cap nu-mi trecea să abando­nez fumatul. Aveam impresia că o asemenea operaţie pot s-o fac uşor ori­cînd, deci nu e nici o grabă. Observ însă că cineva, care nu-şi pusese nici o problemă metafizică în legătură cu fu­matul, care nu făcuse nici o legătură savantă între tutun şi vidul interior, care nu se introspectase de dimineaţa pî­nă seara, abandonează pur şi simplu fumatul. Nici nu m-a anunțat în prealabil. Am aflat asta mult mai tîrziu. — Da. Nu mai fumez... Nici o analiză. Nici o con­damnare a acestui viciu. Pur şi simplu nu mai fuma. El nu s-a analizat, el a trăit, şi atîta tot. Dacă nu trăim cu intensita­te o problemă de viaţă, zadar­nic încercăm să înlocuim via­ţa cu analize subtile. Păcătoa­sa de introspecţie se naşte. Tocmai cînd noi, în adine, re­fuzăm să privim un fapt drept în faţă, cu ochii des­chişi, cu toată gravitatea. Din această incapacitate de trăire se naşte plăcerea şi dorinţa noastră de analiză. Ceea ce­­ nu trăim, simţim nevoia să a­­nalizăm, să tragem concluzii, să adunăm observaţii. Anali­zăm, ne introspectăm, analiza devine o plăcere ca şi fuma­tul, analiza se transformă în­tr-un tabiet, ca şi fumatul... După o ţigară bună, o analiză penetrantă... Chiar şi conştiin­ţa ineficacităţii analizei e un calcul al minţii, nu un ade­văr trăit. Chiar şi condamna­rea cea mai severă pe care ne-o facem nu e decit o formă de complicitate cu viciul nos­tru drag. Acele foarte puţine lucruri pe care le-am înţeles, sau pe care cred că le-am înţeles, au fost cele pe care le-am trăit cu intensitate; o dată ce le-am trăit n-am mai simţit nevoia să le mai analizez; în­ţelegerea era în însăşi trăirea faptului. Nu poate exista se­parat, independent faptul — şi, a doua zi dimineaţa, înţe­legerea lui. Intensitatea trăi­rii lui era una cu înţelegerea. De aceea pot să-mi dau sea­ma ce greu şi miraculos în a­­celaşi timp e să trăieşti un lu­cru şi ce frivol şi fără sens e să te pierzi în analize oricît de subtile Cunosc oameni ca­re de atîta introspecţie s-au îmbolnăvit... E aproape comic să vezi cum unii oameni în­cearcă să înţeleagă cu dispera­re lucruri pe care în schimb nu le-au trăit. Analiza e un exerciţiu care se realizează în gol, fără să aibe la îndemână materia primă. Dacă n-am în­ţeles un lucru cînd l-am trăit, sau nu l-am trăit cînd ne-a fost dat s-o facem, e foarte puţin probabil că-l vom înţe­lege a doua zi dimineaţa în pat, storcîndu-ne creierii. Teodor MAZILU 4­1 avant­premiera editorială Teatru Ed. phr. literatură. Denisa Roman. Editura „Mihail Emi­nescu . SCRIITORII CARE AU CĂRŢI IN CURS DE APARIŢIE SÎNT IN­VITAŢI SA ANUNŢE LA SECRE­TARIATUL REVISTEI NOASTRE TITLURILE RESPECTIVE, ÎNSO­ŢITE DE UN PORTRET FOTO, PENTRU A FI ANUNŢATE LA RUBRICA AVANTPREMIERA EDI­TORIALA. 0 MANUSCRISELE NEPUBLICA­­TE NU SE RESTITUIE. RUGAM COLABORATORII SA NE TRI­MITĂ LUCRĂRILE DACTILO­GRAFIATE.­ ­ STINDR­U (Minăstirea din Parma (2 ro Col. „Lyceum" Ed. Albatros. ALUL HULUBII ION T0P0L0G •I

Next