Luceafărul, ianuarie-iunie 1970 (Anul 13, nr. 3-26)

1970-02-21 / nr. 8

r V Martie sună Martie de după al doilea război mondial ! O epocă de plin tumult revoluţionar. O epocă în care, datorită rolului conducător al clasei muncitoare, guvernul de largă concentrare democratică dr. Petru Groza a fost instaurat, asigurîndu-se astfel o dezvoltare armonică a noii societăţi româneşti care se năştea sub zodii favorabile. O epocă de luptă împotriva reacţiunii, sub toate aspectele, vizînd toate planurile, hotărînd controlul muncitoresc în fabrici, exproprierea moşiilor, refacerea economică a ţării întregi. O epocă a spiritualităţii comuniste puse faţă în faţă cu multiplele probleme practice, fundamentale prin ineditul şi marea lor suprafaţă de solicitare a tuturor forţelor. O epocă eroică în perspectiva timpului, de afirmare a omului comunist plenitudinal, singur în stare să descurce şi să pună la punct mecanismul uriaş al tuturor straturilor umane, într-o sincronizare a istoriei însăşi. O victorie netă, în toate sectoarele vieţii, a partidului, definitiv asumat în rolul său de conducător lucid, unicul capabil să răspundă cu succes înaltelor comandamente ale progresului, ale bunăstării şi înfloririi personalităţii. Cînd îşi puteau alege mai bine ţăranii un tîmp pentru împărţirea pămînturilor ? Mai bine pentru că, după război, pământul este mai scump şi mai simt, mai dulce la nară plămînilor în zori. Mai bine pentru că, din învîrtirea stelară, sub auspiciile unui luceafăr mai curat, primăvara îşi instalează imperiul fecund. Mai bine, cu atît mai bine, pentru că, în Europa, la acea vreme, devenită istorică, cursul lumii lua o întorsătură hotărîtoare. Fierul de plug muşca lacom. Se împlinea un ritual străvechi. Consecinţele lui vor avea să se vadă. Martie din totdeauna al cocorilor, al mieilor şi al mirosului de coajă de salcie, amărui şi parşiv, se umplea de un mare înţeles, devenit mai mult decît el însuşi. A-l privi cu ochii de atunci înseamnă a rememora efortul întregii ţării româneşti, condusă ferm de partid, pentru fundamentarea unei societăţi mai nobile, mai generoase. Era deci după război. Era deci primăvară. Şi lumea nu putea începe decît de la bază, adică de la pămînt, de la legea lui firească şi primordială. Un pămînt pe care mai putrezea încă recolta neculeasă din vara trecută. Un pămînt cu arbori împuşcaţi în picioare şi cu gropi antitanc în care o apă limpede, a primelor ploi, aproape mic, aştepta în tăcere. Un pămînt care nu putea oferi încă burţilor goale decît pişcătura amăgitoare a frunzelor de urzică. Plin însă de toate promisiunile anilor viitori. Şi dovedindu-se, în sfîrşit, adevărat. Ion al Glanetaşului sărutînd o mină de pămînt, de parcă nu s-ar găsi pe cîmp, ci undeva într-o biserică aprinsă de Paşte cu toate luminările, se strecura din adînc, încet, către buza orizontului. Ţăranii bărboşi, în vîntul albastru ca ţeava de puşcă, îşi împărţeau pur şi simplu pămîntul, măsurîndu-l cu încordată atenţie. Singuri fiind, ar fi repetat, fără-ndoială gestul de legendă şi mit. Aceşti Ioni scriindu-şi singuri viaţa... Această Ioniadă despre care s-a scris încă atît de puţin... Rememorăm totul de sus în jos. De la vîrsta noastră profundă către acel timp al începuturilor Din perspectiva noastră, a marilor ogoare colectivizate, traversate de canale de irigaţie, din punctul de vedere al cooperativelor de producţie înglobînd, la un nivel al vastelor realizări, bugete de zeci de milioane de lei, privim cu emoţie îndărăt, spre rădăcina noastră comună, trainică, spre adevărul pe care, încă din acea vreme, partidul comunist, cu clarviziunea sa integrală, îl ştia atît de bine, slujindu-l atît de nobil. Şi trebuie să mai existe, gîndim, atîrnat de vreo grindă a Muzeului Satului, unul din acele compase cu care țăranii reintraseră în drepturile lor legitime, în acel Martie de după al doilea război mondial, în acea primăvară a tuturor promisiunilor. Biblioteca municipala Odorhaiu.’Stej*«, Proletari din toate ţările, uniţi-vă! Prejudecăţi sau „tabu“-uri... Sunt convins că nicio altă prejudecată extra estetică n-a ridicat mai multe obstacole în calea dezvoltării fireşti a prozei realiste ca teama, de natură filistină, ca nu cumva reflectarea proceselor dramatice prin care trece societatea, într-o epocă în care revoluţia nu se încheie cu preluarea puterii, ci abia începe, să nu apară „negativistă", însuşi termenul e mai mult decît echivoc , din punct de vedere etic el presupunînd un fel de artist duplicitar, care pe de o parte îşi afirmă deschis adeziunea la opera la care e antrenată întreaga societate, iar pe de alta caută cu o predilecție suspectă acele aspecte care „neagă" sau „umbresc" sau mai rău „denigrează" această operă. Din punct de vedere filozofic o asemenea prejudecată înseamnă un straniu și paradoxal omagiu adus unei metafizici, destul de rudimentare, în virtutea căreia Binele şi Răul sînt categorii pentru eternitate imuabile,pe care arta nu are altceva de făcut decît să le ilustreze, în serii interminabile. Formularea care a făcut şcoală „tipicul este esenţa fenomenului social" nu este altceva decît teoretizarea acestei viziuni vulgar idealiste, ea implicînd „esenţe" care există, probabil din veşnicie, înaintea fenomenelor şi care esenţe odată definite de cineva devin normele actului artistic, îi condiţionează şi-i definesc valoarea socială. E drept că această formulare funcţiona cu pretenţie de adevăr absolut, într-o vreme în care despre „chibernetică" se putea citi într-un „Micdicfionar filozofic" următoarea definiţie, care pare de domeniul absurdului celui mai stupefiant : „CHIBERNETICĂ (de la cuvîntul din greaca veche care înseamnă diriguitor, conducător) pseudoştiinţă reacţionară, care a apărut în S.U.A. după cel de-al doilea război mondial şi care a căpătat o largă răspîndire şi în celelalte ţări capitaliste". S-ar părea că discutarea, sau chiar simpla pomenire cu titlu de anecdotică istorică, a unor asemenea viziuni despre artă şi ştiinţă e o luptă cu morile de vînt, sau cu fantome apuse, şi aşa ar şi fi, dacă ele n-ar fi apărut sub eticheta marxismului, însemnînd nu numai o caricare a lui, ci — în fond — o negare a capacităţii lui creatoare, niciodată închisă, niciodată stratificată. Iar dacă în ştiinţă din motive lesne de înţeles, asemenea formulări strigătoare la cer, n-au putut „opera," multă vreme (pentru că, oricît de poetic ar fi abacul, el nu poate înlocui ordinatorul) — în domeniul artei — şi eu mă refer în special la proză — preju-^. decata „esenţelor" a funcţionat multă vreme şi mai funcţionează încă şi, în chip ciudat mai ales în raport cu proza realistă, aceea care ambiţionează analiza incidenţelor contradictorii ale individului cu societatea, cu istoria, cu marile mişcări spirituale declanşate de revoluţia socialistă, pe toate planurile. Dacă în cazul unor lucrări mai mult sau mai puţin absconse, a unor experienţe abisale (termen lax şi pretenţios care acoperă în egală măsură şi forarea straturilor adînci şi tulburi ale conştiinţei, dar şi, nu odată, impostura grafomană) funcţionează pudic reflexul caragialesc „E scris adînc", teama de-a nu apărea demodat, închistat, tradiţionalist, depăşit, etc. etc., atunci cînd scriitorul abordează „marile subiecte" sociale, prejudecata îşi face apariţia ; ea caută prototipurile liniştitoare, imaginea, despinal, afişul, desfăşurarea liniară şi previzibilă, conflictul simplu şi mai ales rezolvarea lui definitivă, în aşa fel încît ultima pagină să fie ca o lespede, iar morala fabulei clară : să nu furi, să nu ucizi, să-ţi faci conştiincios datoria. Din fericire pentru om, nici istoria, nici destinul său unic şi ireparabil nu pot fi închise în niciun fel de formule : ele au o direcţie şi chinurile devenirii o nobleţe gravă şi tonică. Ele cunosc mari înălţări şi cumplite reversuri, a căror ignorare văduveşte existenţa de plinătatea ei exemplară. În ultima vreme, deşi cu destule reticenţe, justificate sau nu (dar asta e altă faţă a problemei) necesitatea de a aborda complexele aspecte ale vieţii sociale se face simţită : cineva spunea pe bună dreptate că „absenţa fenomenului social din literatură" e şi ea un fenomen social. în orice caz mi se pare evident că nici proza nici filmul — acest singur mare concurent şi stimulator al ei — evită să atace, cu mijloacele artei, acele aspecte pe care, de pildă, presa cotidiană le relevă cu acuitate salutară. Am impresia că aici operează şi nu în primul rînd în conştiinţa scriitorilor o alta prejudecată şi anume absolutizarea ideii de generalizare în artă. Ea îşi are cauza într-o formulare nu dintre cele mai fericite a lui Gorki (a cărui operă e însă lipsită de aplicare a unei asemenea judecăţi simpliste, făcută, probabil, într-un scop de popularizare a metodelor scriitoriceşti) şi anume că tipul reprezintă suma tuturor trăsăturilor categoriei din care face parte. De aici ar rezulta că prezenţa într-o carte sau un film a unui... să zicem inginer necinstit, dezonorează şi denigrează întreaga tagmă, şi e necesar pentru restabilirea „adevărului vieţii" prezenţa a cel puţin doi ingineri cinstiţi, ca şi cum scriitorul s-ar ocupa de prezentarea monografică a tagmelor sociale şi nu de demontarea mecanismului psihologic al necinstei (în cazul amintit) de implicaţiile — nu pe planul economiei — ci al relaţiilor între oameni. In orice caz asemenea tipuri de prejudecăţi sînt mărunte şi niciun critic literar care se respectă nu le-ar putea măcar formula, fără să se acopere de ridicol şi de discreditare. In general însă critica se pronunţă asupra unei cărţi după apariţia ei, iar prejudecăţile acestea „mărunte" funcţionează înainte şi nu odată cooperează la ocolirea marilor frămîntări şi la ancorarea în lagunele mai comode ale cazului care, din moment ce se proclamă ca atare nu poate supăra pe nimeni, sau în zonele periferice ale existenţei, poate mai pitoreşti, dar în niciun caz inedite, sau în experimentul strict formal, uneori strălucitor, dar ascunzînd în el tristeţea neîmplinirii, a unei comunicări care-şi evită propriul sens. Titus POPOVICI BERNARD BUFFET (Franţa) : TOREADORI (In celelalte pagini, reproduceri din pictura modernă contemporană) DIN SUMARUL REVISTEI Proză de Constantin Ţoiu Poeţi suedezi Jurnalul unui martor ocular de Teodor Mazilu Cronica literară de Dan Laurenţiu EUGEN JEBELEANU Ciudatul .Străin mi-este acest om, dar el nu a venit cu fierul în flăcări, deosebindu-se de tine, dulce frate al meu. Tu îmi şopteşti că eşti stropitoare a soarelui, şi lumina ta îmi arde ochii şi lacrimile îmi curg. Nu de bucurie, cum într-una îi spui, — privindu-mă cu dorul de a mă vedea pe veci risipit — lui, şi lui, şi lui Ei bine, fie, căci o viaţă avem, şi această viaţă sfîrşită ia-o tot tu Insă văd că eu nu ţi-ajung, tu arzi totul. Ei bine, nu. GEORGE - VIRGIL STOENESCU Pro patria iubirea de neam 8 umbra cetăţii culcată în noi Pornită să cînte balada pe gură de rai Şi aburul aspru din inimi la Dunăre Şi drumurile toate culese-n păduri In cercuri pe pleoape sortite în grai Să poarte-n picior otrava din zile... în cruci pămîntene-n opritele ceasuri Mărirea de ţară împlinită se bate Şi curge pe cronici cu galbene file... iubirea de neam e-o zbatere-napoi E umbra cetăţii culcată în noi. Atlas Mă ţin pe umăr nestatornic Un vînt albastru de milenii, Abia răsuflă sub armura De patimi — asprele vedenii. M-aş închina în scuturare Să pierd cum cerbul din comori în ceara timpului fecioară Un cerc pecete de orori. Mă doare cerul strîns în spaime Pe buzele arse de timp... Mă ţin pe umăr nestatornic Şi umbră n-am şi nici răstimp.