Luceafărul, ianuarie-iunie 1970 (Anul 13, nr. 3-26)

1970-05-30 / nr. 22

Anul XIII Sîmbătă 30 mai Ía aceste zile, , MAREA ÎNFRUNTARE CU APELE DUNĂRII în lotca 1191 — povestea unui sat ucis Marţi, 26 mai, am coborît de la Brăila la Galaţi, pe Dunăre, apoi, îngrămădiţi într-un microbuz al Antrepozitelor frigorifice Şen­­dreni, am traversat marele oraş moldovean, exact prin locurile unde, în adolescenţă, mi-am tocit picioarele pînă la genunchi­­ (Strada Brăilei, strada Bucureştii noi, stra­da Cîmpului, Ţiguina), am forţat şoseaua îne­cată la Movi­eni şi am răzbit la Bărboşi, peste podul Siretului, în malul lui dinspre Brăila — întinderea jefuită de revărsări. Inginerul Constantin Hanciu din M.I.A. — „stau de zece zile între apele răsturnate" —, răguşit de ploi — în tinereţe a cîntat în Corul Ope­rei, nu mînca îngheţată, nu bea apă rece, tre­buia „să fie mereu. în voce seara cînta, soldat" în Aida sau mujic în Boris Godunov şi dimineaţa se pregătea să devină inginer, specialist în instalaţii de frig — răguşit de drumuri, ne-a împins în marginea apelor şi, „uite, Ţuţuianule, trei reporteri, trebuie să-i cărăm cu lotcile la Vădeni şi la Brăila". Şi inginerul Ţuţuianu telefonează după lotci — împrejur o sută de oameni lucrează la digul care apără fabrica — apoi trece lîngă noi, epuizat. „De zece zile stau aici, am demontat motoarele, am evacuat carnea, dorm pe o plută, trebuie să fiu pregătit. Cind a rupt Si­retul la Cotu Lung și-a năvălit in Vădeni... cit era ora ?... ora 2 noaptea, şi-ntîi au început Fănuş NEAGU 1970 8 pagini 1 leu Proletari 'din toate ţările, iuniți-vă ! 'Saptaminal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă Romania Sus : Un soldat şi un student — im­nea speranţei în biruinţa digului pro Dunării. Jos .­ La dig in aceste zile d­e Dunăre învinsa va fi din nou a noastră Absurdul Oamenii sunt încrezători. Ei ştiu că soa­­rele-i soare şi că nu se poate transforma peste noapte (sau peste zi) într-o portocală putredă, într-o mizerabilă lampă afumată sau într-o bubă. Ei sunt legaţi de pămîn­­tul în care dorm înaintaşii lor, şi nu pot accepta ideea că ţintirimele — statornicia, legătura lor de rădăcini împletite cu via­ţa le-a dăruit viaţă — pot fi mutate sau ni­micite de o toană monstruoasă a Naturii. Cînd ceea ce părea de neclintit, ca stea­ua polară, se clatină, apare Absurdul. El te obligă să accepţi ideea că poţi să te odihneşti foarte comod pe un scaun care este făcut din trei picioare, dintre care unul (mai lung) de apă. El te mai o­­bişnuieşte să fii resemnat la gîndul că pe acest perete, unde se aflau de două sau trei sute de ani, ramele cuprinzînd chipurile penaţilor şi larilor familiei, nu se mai a­­flă nimic — doar o pată mai deschisă. Zi­durile care au fost înălţate din piatră sau din cărămizi solide şi al căror rost era să te apere şi să-ţi ocrotească somnul şi vi­sele, te izbesc, prăbuşindu-se, de parcă ar fi duşmanii vii. Multele din aşa zisele temeinicii s-au spulberat ca făina orbului. Absurdul... ★ Am văzut, alaltăieri, în gara fluvială Brăila, două tinere femei de la ţară, căro­ra Absurdul le nimicise totul. Ele izbutiseră să salveze de năpastă, un scaun, un geamantan mic şi ros, o pernă şi două lădiţe care, în loc de capac, erau acoperite cu un fel de tifon. Din lădiţe se auzeau un fel de piuituri. M-am aplecat, am privit: pui de găină. Ascultam aceste vietăţi de lumină, şi, din cînd în cînd, îmi azvîrleam privirile spre apele Dunării în creştere. ...Puii vor creşte, totuşi, mari. Eugen JEBELEANU 1 0 bucată de pîine din Insula mare a Brăilei — Ce lucruri aţi văzut la Sighişoara, la Galaţi şi la Brăila ? Ce idei vedeţi in aceste lucruri ? Există realităţi care mişcă din locul lor lu­­cruri şi idei pe care niciodată nu mai ajun­gem să le contemplăm ca înainte sau să le gîndim ca pînă atunci. Date fiind aceste mu­taţii, literatura trebuie să facă un efort de a­­comodare. Care va fi el ? Mi-am pus tot timpul această întrebare la Sighişoara, în timp ce vizitam distrusa stradă a Clujului şi în timp ce vasul-amfibie mă ducea pe deasu­pra satului înecat Vădenii, de lîngă Brăila. Mă aflu pe cheiul portului Galaţi. Apa este la doi paşi. Digul format din nisip, crengi de copaci şi saci cu pămînt, îmi dă sentimentul că totul s-a aranjat. Forfota din gara fluvială este cea obişnuită. Aproape de intrare îmi atrage atenţia o femeie cu un copil în braţe. Este bine îmbrăcată, iar copilul arată sănătos. Numai faţa femeii seamănă cu a celor care s-au ridicat după o mare febră. Buzele arse, nările spuzite, ochii puţin albiţi. Fără cuvinte multe, spune că e din Baldovineşti sau mai bine zis că a fost din Baldovineşti unde se dusese să scape de inundaţiile frecvente din satul Pisica şi-şi făcuse o casă. Acum, această casă din Baldovineşti, cu sat cu tot, e ştearsă de ape. Nu a salvat nimic, decît copiii. Toate acestea spuse fără cel mai mic tremur în glas, ca şi cînd ar fi întâmplări dintre cele mai obişnuite. A fost, a făcut, a dres. Mă aşteptam să mă îndepărtez de ea, avînd şi eu aceeaşi stare de spirit. Şi cu toate acestea, şi nu numai pe mine, după cîţiva paşi, m-a lovit emoţia cumplită. Apro­pierea a fost bruscă. Distanţele au pierit, fiinţa pe care ai avut-o in faţă parcă ţi-e soră sau mamă. Dar oare nu aşa ar trebui să se întîmple tot timpul ? Trebuie oare să vină o nenorocire ca să ne simţim atît de apropiaţi şi să avem vie în minte ideea că, înainte de a fi orice-am fi, suntem­ oameni ? Aceste surori ale noastre îţi spun fără cu­vinte că-şi­ vor aduna copiii împrăştiaţi, că o vor lua de la capăt, cu aceeaşi linişte pe care le-o dă instinctul vieţii care la ele,­fe­meile necăjite ale acestui popor, s-a trans­format în datorie morală, în­ care ele înţeleg că trebuie să trăieşti nu numai pentru că îţi place, ci şi pentru că trebuie să trăieşti. La fel de nepregătit m-a găsit şi imaginea de ansamblu a Brăilei şi Galaţiului unde viaţa se desfăşoară normal şi unde am aflat că în acele zile, cele mai grele, cind nu nu­mai apa ameninţa, ci şi vîntul care pe lîngă valurile distrugătoare, îi împiedica pe oa­meni să lucreze spulberindu-le pămîntul din lopată, oamenii au ţinut, în apa pînă la brîu, concret, cu spatele lor digul care se spărsese. Au stat în această poziţie atîta timp cît a fost nevoie ca să fie refăcut. Pen­tru mine această imagine constituie simbolul rezistenţei noastre. De ce ? Pentru că ne asumă şi pe noi, şi ne recunoaştem astfel în el, ca indivizi şi ca naţiune , pentru că, poate, aşa, va face din noi nişte oameni tot­deauna treji, cu puterea de a răspunde fără panică oricărei surprize. Revin acasă cu gîndul la tot ceea ce am văzut şi cu credinţa fermă că bucata de pîine pe care o vom mînca la toamnă va fi cea pe care luptă să o salveze acum 10 000 de oameni în Insula mare a Brăilei. Marin PREDA *­V *T1 (Continuare in pag. 4) Dacă un metru de pămînt ar ceda La Măraşu, in punctul cel mai de sud al Insulei Mare, Dunărea va atinge peste citeva zile cota maximă. Atunci, dacă prevederile se confirmă, apele vor fi la nivelul digului de pămînt, lung de 156 de km care protejează zeci de mii de hectare arabile. Cind şalupa se apropie de debarcaderul de lingă Măraşu, vezi imensitatea plană a cimpiei, pînă departe în zare, cu doi metri mai jos decit nivelul apei. O Olandă verde şi neagră, tra­versată de canale de irigaţie şi de diguri interioare, co­lorată de culturile de porumb şi de floarea-soarelui, de micile sate şi ferme, de ochiurile de apă stătută, care aşteaptă de o săptămină, de două săptămîni, să scadă nivelul Dunării. Digul împrejmuitor ţine piept uriaşei cantităţi de apă, care, dacă un singur metru de pămint ar ceda, s-ar năpusti ca un torent înspăimîntător asupra insulei. In citeva locuri, mai ales, apele rod lent la­ te­melia barajului. Priveşti in jos, in adincul întunecat, şi nu ştii, dacă nu cumva, chiar sub picioarele tale, re­zistenţa pămintului a atins limita. In aceste locuri, se desfăşoară, de zile şi nopţi, o luptă dură, nespectacu­­loasă, ascunsă, între pămînt şi apă. Oamenii...­­Oame­nii încearcă să menţină intact inelul care apără insula. Sînt, în majoritate, tineri, sub douăzeci de ani, munci­tori, soldaţi în termen, studenţi, ţărani, pescari. Cind şalupa care ne aducea pe insulă s-a apropiat de debar­caderul improvizat, am văzut forfota oamenilor, pe dig, faţă-n faţă cu kilometrii de apă şi de pămint. Săpau, Nicolae MANOLESCU (Continuare in pag. 4) încredere In cea mai mare parte a ţării ploile năpraz­­nice au încetat să cadă, norii s-au risipit, cerul a redevenit albastru, soarele şi-a arătat faţa, vîntul s-a mai potolit. Ar fi prea devreme dacă am spune că pericolul unor noi inundaţii a tre­cut. Oamenii ţinuturilor lovite de calamităţi con­tinuă să se lupte cu apele ieşite mult din matcă, cu noroaiele, cu lunecările de terenuri, cu lipsu­rile de tot felul, sfirşitul cumplitelor suferinţe la care a fost supus sfîntul nostru popor este încă departe. Mai sunt sinistraţi la care încă n-au a­­juns alimentele, îmbrăcămintea, corturile de a­­dăpost, există încă pui de oameni pe care îi chinuie foamea şi nesomnul. Dezastrul pare a fi fost mult mai mare decît ni s-a părut tuturor la început. Poporul nostru l-a primit bărbăteşte, fără spaimă şi fără lamentări. „Apele au venit peste noi în miez de noapte. Pe mulţi ne-au prins în somn. Ne-am luat copiii de mină şi pe cei mici in braţe şi-am plecat părăsind totul. Avem încredere că odată apele retrase vom fi a­­jutaţi să ne refacem gospodăriile şi să ne ducem mai departe viaţa“. Umblu cu sfială printre aceşti oameni cu chi­purile arse de viat şi cu mîini noduroase cărora nu le-a mai rămas nimic... nimic... numai stra­iele modeste pe care nu au apucat încă să le cu­reţe de noroi. „Avem încredere... Avem încrede­re..." Aceste două cuvinte sînt cel mai des rosti­te. „Avem încredere... Avem încredere“. Şi pe totul... totul... Ne-au rămas Dar alţii şi-au pierdut şi urmă : „Am pierdut copiii... Şi suflarea... copiii şi suflarea". Femei stau rezemate de un zid alb — ne aflăm într-o gară — se uită cu ochi goi în zarea depărtată­­şi leagănă in braţe, mecanic, copiii ca­re au adormit de mult. „Nu ne-a rămas nimic.. nimic... Numai suflarea şi copiii... Avem încrede­re... Vrem să ne reclădim casele pe locurile unde ne-am născut şi-am vieţuit pînă acum... Vrem să ne ducem viaţa mai departe...“ Adie uşor vîntul. Oglinda­ fluviului din apro­piere se încreţeşte. „Numai de n-ar mai ploua Numai dacă nu s-ar năpusti iarăşi furtuna s frigul asupra noastră... Ne temem mai mult pen­tru copii decît pentru noi.­. Avem încredere.. . Nicicînd nu s-au abătut, asupra sfintului nostru popor atîtea nenorociri şi atîtea suferinţe deo­dată. Nici cînd ochii oamenilor de pe aceste vechi meleaguri nu au prins atîtea lacrimi fierbinţi... Dar acum... Acum cerul a redevenit pe alocuri senin... Senin şi albastru... Avem încredere... A­­vem încredere în viaţă, in viitorul poporului nostru şi în viitorul patriei noastre. Cu inimile pline de durere, dar în acelaşi timp şi de spe­ranţă şi încredere,­ să pornim cu toţii la munca de reconstrucţie a patriei. Zaharia STANCU cronica pietonului A doua vîrstâ Cind apele se vor fi retras în albiile lor, din care niciodată nu ne-am fi închipuit că vor sări cu atîta violen­ță, ca după cu somn prea lung, peste cota admisă în realitate, cum te tre­zești bezmetic, sărind drept în picioa­re, fără a avea prea clar în minte sco­pul trezirii... Cînd malurile apelor, atît de frumos şi de tihnit înverzite, pe care am spus poveşti şi am aprins focuri, cu ochii în unda lor trecătoare, liniştind atîta, îşi vor preciza iar li­niile, între albastrul senin al cerului şi limpezimea curgerii, numărătoarea sen­timentală a anilor, cel puţin pentru cîtva timp de aici înainte, se va face în raport cu visul lung şi urît al apei... Oricît de mari ar fi pagubele, şi ele sînt, victoria morală, de necalculat în esenţa, în semnificaţia ei, acoperă larg pierderile. Dacă mişcarea de solidarita­te, atît de puternică, atît de profundă, in mijlocul restriştei, şi-a arătat întrea­ga ei capacitate sufletească, de rezis­tenţă, sacrificiu, generozitate, nimic nu va mai sta înaintea efortului de refa­cere, chibzuit, controlabil, uman faţă de proba iraţională a urgiei. La anul, pe lîngă vîrsta pe care o avem fiecare, vom putea declara, cea­laltă vîrstă a noastră, de renăscuţi, de la potop, de la potopul măsurat cu noi *-r, şi învins, CANDID

Next