Luceafărul, iulie-decembrie 1970 (Anul 13, nr. 27-52)
1970-09-26 / nr. 39
* y ÎN ACEST NUMĂR Deceniul literar '60 — *70 Suplinitor se divulgă Ilustraţii de Mihu Vulcănescu Ariul Xlli 39 (439) Sîmbătă 26 septembrie 1970 8 pagini 1 (eu Luceafărul •' L ilie’ttCa ii-isiiltipula 1 Odorheiul«Sec«lesc | TEATRU DE FANUS NEAGU ® TINERI AUTORI • ARTE • SPORT Hanul lui Manuk și enigmele unui aventurier Manuk a cumpărat cu banii Barabdarului (adică purtător de steag, înalt rang în armata turcească) moşii, tîrguri, case şi chiar munţi. Păzitorul steagului verde al Profetului, Barabdarul avea toată încrederea în el, dovadă că-i încredinţase şi averea proprie s-o plaseze favorabil. Burduf de bani, Manuk a plecat să trăiască la Paris, unde aventurierul armean a dus o viaţă princiară în palatul pe care-l avea în strada Verneuil. Se spune că cu avuţiile şi cu risipa sa a „speriat Parisul“. Guvernul lui Mahomed al II-lea a cerut lui Napoleon I, extrădarea străinului. Manuk a fugit în Rusia unde, ca şi la Paris, a continuat o viaţă de fast. Fuga lui Manuk a fost provocată de prietenul său Fouché, care era ministrul poliţiei şi care i-a atras atenţa asupra cererii lui Mahomed al II-lea şi, ca urmare, i-a înlesnit şi fuga. Manuk avea tot ce trebuia ca să se înţeleagă cu Fouché, marele şi puternicul ministru al poliţiei şi om al zilei şi ale cărui banchete rivalizau cu ale lui Talleyrand. De aceea nu puteau să aibă sfîrşit bun, oricît ar fi opus şiretenia orientală diplomaţilor iscusiţi din capitalele occidentale. Printre vizitatoarele de la Paris ale lui Manuk, care fusese ridicat la rangul de prinţ de către sultan, se afla şi o vestită chiromancieră care făcea furori pe vremea aceea şi Victor EFTIMIU (Continuare în pag. 3) Sâptămînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România Edilii Capitalei au avut excelenta ideie să reconstituie vestitul han al lui Manuk, care era acum o sută de ani un centru în centrul Bucureştilor, un punct plin de viaţă în mijlocul acelor uliţe scurte şi întortochiate în care bucureştenii vor găsi urmele unui trecut apropiat şi vor admira opera actuală de tăiere a bulevardelor, a străzilor lungi, spaţioase şi drepte. Aceste străzi erau înguste şi întortochiate ca pădurile din care a ieşit Bucureştiul şi care se întindeau pînă la Dunăre. Daniile în limbă slavonă însemnează „stejar“, Dîmboviţa (frunză de stejar). Numele judeţului Ilfov vine de la Ilf, codru de arin. Ialomiţa înseamnă „stea stearpă“. * Acest Manuk era un armean bogat. Ducea o viaţă de fast şi făcea diplomaţie, în răboiul turcilor cu ruşii, el a dus tratative între cele două puteri, fiind şi agreatul Ţarului şi al Sultanului, care l-a numit Domn al Moldovei. Firmanul, însă, n-a fost pus în aplicare iar Manuk a murit mai tîrziu, otrăvit. în epoca noastră, hanul său a devenit „Hotelul Dacia“, care avea şi o scenă de teatru şi făcea concurenţă aprigă Teatrului Naţional. Stîlpul acestei formaţiuni artistice îl constituia un actor celebru pe atunci,Bozianu. Sala de la hanul lui Manuk devenise o concurenţă serioasă a Teatrului Naţional din Bucureşti. Cînd se supărau pe direcţie, actorii plecau în grup la hanul lui Manuk, şi jucau pe scena acestuia. în copilăria mea, am văzut acolo piesa „Păcală şi Dracul“, care mi-a inspirat, probabil, „Cocoşul Negru“. Mai era la hotelul Dacia, pînă-n zilele noastre, un restaurant, camere pentru pasageri şi o curte imensă plină de vite, de căruţe şi de oameni veniţi cu treburi la Bucureşti. Hanul lui Manuk a fost ridicat după trei ani de la căderea sultanului Selim al IlI-lea (1808) şi a dăinuit pînă acum cîţiva ani, cînd a fost dat pradă tîrnăcoapelor nemiloase. Arhitectura lui era orientală. Prin aceasta, era un punct de atracţie al călătorilor şi un tîrg care le întrecea pe toate, contribuind la dezvoltarea comercială a capitalei noastre, al cărei centru era pe atunci dincolo de Dîmboviţa. Palatele domneşti se zideau acolo iar locul care a devenit astăzi centrul Bucureştilor, era o simplă periferie. Cînd s-a ridicat „Ateneul Român“, presa a protestat vehement împotriva unei instituţiuni atît de importante care se ridica „dincolo“ de „barieră“. Acolo unde e acuma Biserica Creţulescu, alături de Palatul Republicii, era un han la marginea oraşului pentru adăpostul drumeţilor. Biserica Creţulescu a fost ridicată de una din fetele lui Brîncoveanu, Safta. Era închinată memoriei celor ucişi , domnitorului Constantin Brîncoveanu şi a fiilor săi supliciaţi la Constantinopole, la „Edicule“, „închisoarea de la şapte turnuri“. Cele mai importante hanuri erau mai toate în partea comercială de atunci a Bucureştilor, printre străzile breslaşilor: strada şelari, strada gabroveni, lipscani şi a tuturor negustorilor care-şi aduceau marfa din Gabrova, din Lipsea şi din alte oraşe occidentale. Constantin Brîncoveanu a căzut victima unchiului şi secretarului său stolnicul Constantin Cantacuzino, numit „Costache Cilibiul“, un om foarte cult, care purta corespondenţă cu puterile Austriei şi cu Rusia şi care şi-a trădat unchiul, predînd aceste scrisori turcilor. El intriga ca să-şi aducă pe fiul său la tron, pe Şerban Cantacuzino. Dar aceste intrigi nu i-au priit, deoarece atît stolnicul Cantacuzino cît şi fiul său Şerban au fost, la rîndul lor, omorîţi de sultan. E celebră fraza văduvei lui Constantin Brîncoveanu : — „Am atiţia bani să fac un pod pînă la Dunăre şi să-mi răscumpăr bărbatul“. Averile lui Brîncoveanu erau imense. El a fost decapitat şi pentru faptul că n-a vrut să spună unde le are. Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! MIHU VULCĂNESCU : Hanul lui Manuk, azi, în reconstrucţie ÎN FIECARE SĂPTĂMÎNĂ, MARIN PREDA RĂSPUNDE LA O ÎNTREBARE Reflecţii asupra viitorului Astăzi, fiul meu (şase luni!) a vrut să mănînce globul pămîntesc. Cititorul să fie liniştit, nu voi divulga cu ajutorul literaturii viaţa intimă a băiatului, scriindu-i rînduri „pentru adormit“, sau, în vreun roman, „sfaturi pentru fiul meu“, etetera. Intîi pentru că ignoranţa e o stare care trebuie trăită la vîrsta necesară, ca o protecţie împotriva a tot ceea ce o poate lua înaintea experienţei, adică a inteligenţei precoce. Şi apoi, libertatea, acel sentiment divin de triumf care ne stăpîneşte cînd privim cerul şi pădurile numai în anonimat ţîşneşte parcă atît de copleşitor din fiinţa noastră. Asta nu înseamnă, fireşte, că neanonimii sînt înlănţuiţi, ci doar că ei au, vorbind în jargon ştiinţific, o genă de adaptare în plus la o anumită activitate publică. Dacă fiul dumneavoastră n-o are, de ce să-l nenorociţi atentînd la anonimatul lui, în care el e stăpin fericit pe un avion, pe o locomotivă, sau pe un transatlantic ? Un băiat, călare pe un excavator păşitor, care înfige în moloz cu zgomot şi manevre julverniene, dinţii cupei uriaşe de metal pe care o manevrează de sus, sau un tînăr inginer monteur, care aşteaptă un tren cu piese împachetate, fără viaţă, cărora el urmează să le găsească subtilele ghivente, să le îmbuce şi să facă astfel să aparăstrălucitoare de frumuseţe şi de putere, turbina şi generatorul de curent care va lumina oraşul, ce-şi poate dori mai mult un părinte pentru fiul său ? Aşa gindim noi, părinţii ! Dar ce vor gîndi ei, copiii, cînd vor fi în stare de a gîndi ? m-am întrebat văzîndu-i cum se uită, cu o expresie de încîntare extremă, spre globul pămîntesc de pe biroul meu. Culorile lui frumoase îl atrăgeau şi a întins mîinile spre el. Cred şi eu, am gîndit, e frumos pămîntul nostru, culorile lui sînt adevărate, nu e nici o iluzie, ne place şi nouă, nu numai ţie. Şi i l-am dat să văd ce face cu el. L-a apucat foarte strîns în braţe şi odată luat în posesie, după cîteva clipe în care uimirea lui n-a întors înapoi de unde ieşise,l-a dus la gură şi a vrut să muşte din el. Ei bine, i-am spus, asta să n-o faci, chiar dacă soarta te va împinge să ajungi un cuceritor. Pămîntul nostru nu e nici de luat în posesie de o singură persoană şi nici de înfipt dinţii în el şi mîncat. Mai trebuie şi la alţii, nu e numai al tău ! Şi i-am luat, enervat, globul nostru terestru din braţe. Da, mi-am zis, dar cînd va fi cu adevărat pe mîna lor, ce vor face din el ? Unii se mîndresc în mod stupid văzîndu-i pe copii jucîndu-se de-a rachetele şi de-a cosmodroamele, zicînd că vor face şi vor drege cu ele prin cosmos, că asta e o mare ispravă, ca şi cînd isprava asta n-am fi început-o noi, şi ca şi cînd nu ne-ar trebui un secol de aici înainte să ne gîndim dacă drumul pe care am apucat este sau nu cel bun, şi dacă nu e, să lăsăm acest mare semn de întrebare copiilor noştri, să răspundă la el şi să oprească energic, dacă asta va fi concluzia la care vor ajunge, cursa care se impune omenirii nu ştim de către cine şi ne tulbură minţile. Degeaba citeşte un posesor de automobil că în frumoasa dimineaţă în care el se pregăteşte să plece şi să-şi petreacă week-end-ul la iarbă verde, o sută dintre cei ca el au deja certificatul de deces în buzunar, iar pe cîteva mii îi aşteaptă deja rotilele în care îşi vor petrece restul zilelor, sau cîrjele care le vor înlocui picioarele. Nimeni, citind acest adevăr al statisticilor, nu se va duce speriat la C.E.C. şi va da altă destinaţie banilor pe care îi strînge pentru maşină. Deşi ardeleanul, mai înţelept parcă, are o vorbă : dacă vrei să more cumpără-ţi motor. Şi nimeni, avînd deja această maşină, nu se va duce să dea un anunţ la mica publicitate : vînd Fiat-1300, stare excepţională, ducă-se pe pustii! Nici semnatarului acestor rînduri nu-i trece prin cap să facă aşa ceva. Acei o sută de morţi săptămînal şi acele cîteva mii de grav răniţi sînt alţii, nu noi. Sînt persoane abstracte, fiinţe, fără chip şi formă, care numai rar o să li se întîmple astfel de pocinoage, pe-acolo prin Franţa, nu nouă, aici în România. Ce legătură are asta cu cosmosul ? ar putea sa mă întrebe cineva. Cucerirea spaţiului extraterestru şi a planetelor este visul milenar al omenirii. Cum o să ne oprim de a o mai face ? Are legătură, fiindcă face parte din acelaşi sistem tehnic care a creat automobilul. Şi dacă, aşa cum ne arată studiile, acesta din urmă ne face mai agresivi la volan, unde e progresul ? „Faptul că un individ poate fi investit brusc, din chiar clipa demarării, cu o putere materială şi cu o forţă disproporţionată faţă de mijloacele naturale de care dispune fără efort apreciabil, constituie o sursă posibilă de abuz“, scrie cercetătorul. Dar cei care dispun de mijloace mult mai mari? Are omul destulă minte ca să stăpînească forţa colosala pe care inteligenţa lui iscoditoare a descoperit-o ? _ Am citit şi am recitit în aceşti ani, de cîteva ori, admirabila carte de o mie cinci sute de pagini, a ziaristului american William Shirer despre Cel de-al treilea Reich, de la origini pînă la cădere, într-o traducere franceză, care mi-a plăcut aşa de mult încît simt un regret că divulg aici această lectură parcă numai a mea. Am avut sentimentul, şi am fost gelos, că citesc parcă un al doilea „război şi pace“ al timpurilor noastre, scris pe bază de documente, căzute în mîinile armatei americane, vîrîte în cutii şi lăsate să zacă undeva în arhivele secrete ale statului american. Bravul ziarist, care trăise mulţi ani în Berlin adus de meseria lui, le-a cercetat cu pasiune şi a avut talentul de sinteză necesar să scrie nu cincisprezece mii de pagini, cît ar fi putut fi tentat, ci de zece ori mai puţin, avînd deci, asemeni unui mare romancier, intuiţia atît a limitelor curiozităţii şi atenţiei cititorului, cît şi a limitei interesului pe care îl poate stîrni un astfel de subiect despre care s-a scris atît de mult. Expunerea este simplă şi autorul posedă puterea de a s se abţine de la comentariile la care ar fi fost un european ispitit. Format la şcoala „faptului“ la care fuseseră formaţi scriitori străluciţi ai generaţiei sale, W. Shirer se mulţumeşte cu o singură idee pe care studiul documentelor i-a inspirat-o: avea în faţă arhivele unor cuceritori. Atît. Să povestească deci lugubrele lor fapte, (fiindcă vor fi lugubre, documentele o dovedesc), urmărind această idee simplă și purtat de experienţa sa directa pe care i-a prilejuit-o şederea chiar în acei ani în Germania... Iar nouă să ne dea posibilitatea să medităm liber asupra lor. E greu de înţeles. De ce, după primele anexări, a Austriei şi a regiunii sudete, care limitau cuceririle germane la teritorii locuite de germani, şi acceptate în mod laş, de către celelalte puteri, Hitler nu s-a oprit ? Atacul asupra Poloniei a declanşat de facto, începutul celui de-al doilea război mondial. De ce a atacat Hitler Polonia ? De ce adică a declanşat el războiul ? Odinioară Tolstoi, respingînd explicaţiile istoricilor şi militarilor, se întreba ce a căutat Napoleon în Rusia şi nu găsea un răspuns în afara determinismului la care e supusă fiinţa umană îndată ce pe locul unde ea trăieşte apare un mit şi un mecanism care îl propagă şi îl transformă în forţă care supune voinţele şi influenţează conştiinţele. I se reproşează lui Napoleon executarea ducelui d’Enghien ! Ce glumă ! Citiţi cum s-a purtat Hitler nu cu un om, ci cu popoare întregi sub ochii unei omeniri care se uita la înjosirile la care erau supuse aceste popoare ca şi cînd n-ar fi privit-o nicidecum. S-a întîmplat ceva care ne pune o gravă dilemă în faţă. Acest cuib de cuceritori, care reuşiseră să pună mîna pe naţiunea germană deodată se prăbuşeşte în conştiinţa noastră citindu-le faptele, în clipa cînd aflăm că la ideea lor de cucerire s-a adăugat sau a fost însoţită în planurile lor de ideea de exterminare a celor cuceriţi sau transformarea lor în sclavi, în sensul pe care îl avea în antichitate acest cuvînt. Idee care a fost, pusă în practică. Istoria însăşi parcă stă la îndoială : să-i treacă pe aceşti posedaţi în filele ei ? Intră şi astfel de fapte în istorie ? Dar pe ce s-au bizuit ei totuşi pornind la neagra lor aventură ? Nu putem să evităm să ne gîndim că s-au bizuit pe puterea armelor, a armamentului modern în general. Maşinile, ingenioasele maşini... Motoarele, ingenioasele şi puternicele lor motoare au duduit pe pămîntul Europei şi au îngrozit populaţiile cu sinistrele sirene care urlau, însoţind avioanele, stukas-urile lor în picaj. Goring a fost personal, un bun aviator, dar el a fost mai ales un mare organizator al acestei arme. Cutare alt bandit ca şi el a fost un mare financiar care a făcut ordine în finanţe şi a redresat marca prăbuşită. Un altul a redresat industria, care a început să lucreze ca un ceasornic de precizie, întors bine la timp... Nici nu-ţi vine să-ţi crezi ochilor citind ! îţi cade cartea din mină ! Fiecare secol îşi are dilemele şi temerile lui în ce priveşte viitorul. Citim, rîzînd cu ironie, de ce se temea omul din secolul cutare, că va fi în secolul următor! în secolul următor însă, nu s-a întîmplat nimic ! Şi nici în cele următoare acestuia. în secolul nostru însă s-a întîmplat. Revoluţia franceză e un poem idilic faţă de ceea ce s-a petrecut cu noi în numai cincizeci de ani. Şi copiii sau nepoţii generaţiilor actuale nu mai au dreptul să ia cunoştinţă cu ironie de temerile şi neliniştile noastre. Şi să zică : ia uite de ce se speriau săracii bunici. Nu sîntem săraci! Şi dacă vor să nu li se întâmple lor ceva şi mai rău, să se gîndească bine : din moştenirea pe care le-o lăsăm, acest cult pentru maşini, este el bun sau nu ? ! Deturnarea atenţiei are consecinţe enorme. Cultul soarelui, de pildă, n-ar fi mai bun, în timp ce am continua să ne perfecţionăm utilele noastre maşini cu care să zburăm şi în Sirius, dacă avem chef? Sau al apei, misterioasa apă din care am ieşit, mama noastră şi care înconjoară cu albastrul ei strălucitor, globul pămîntesc? Marin PREDA Tradiţie şi progres Activitatea literară este unul dintre faptele umane cele mai legate de timp, considerînd aici timpul atît în existenţa lui obiectivă, măsurabilă, cît, şi mai ales, în realitatea lui psihică, mai exact, în acţiunea lui asupra psihicului uman şi cu care scriitorul are a face mai mult decit au de a face alţi oameni. Bineînţeles, orice activitate omenească este supusă timpului, intr-un fel sau in altul. Acesta este un adevăr banal. Dar, ca orice adevăr banal, şi acesta nu e rău să fie cîteodată cercetat din nou. Cercetindu-l cu privire la literatură în comparaţie cu alte activităţi umane, oricine poate observa că, de exemplu, ideea de învechire are in dezvoltarea literaturii un înţeles deosebit de acela pe care îl are în dezvoltarea activităţii materiale a omului. Prin trecerea timpului o operă literară,, de la început valoroasă — şi adaug imediat : indiferent de aprobarea sau dezaprobarea contemporanilor — îşi întăreşte valoarea şi se înscrie tot mai adine în durată. Aşadar, în general vorbind şi ţinînd seama numai de valorile adevărate, în literatură veche nu este tot una cu învechit, ci dezvoltarea literaturii epitetul de depăşit nu este la locul său, iar atunci cînd este întrebuinţat în aprecieri critice el provine dintr-o falsă considerare a creaţiei literare, mai exact spus, provine dintr-o asemănare greşită a literaturii cu alte activităţi umane în care perfectibilitatea se exercită într-un domeniu material. Este exact ceea ce se face atunci cînd, de exemplu, un manuscris prezentat la o editură este măsurat cu centimetrul pătrat, importanţa lui crescînd cu suprafaţa hîrtiei scrise. Cred că se poate vedea din cele spuse pînă acum că în dezvoltarea literaturii tradiţia are o însemnătate adîncă, pentru că această însemnătate izvorăşte din firea adîncă a lucrurilor. Fenomenul literar, în dezvoltarea lui, este sprijinit şi nutrit de tradiţie şi, lucru de fel paradoxal, el este ajutat de tradiţie să se dezvolte armonios şi viguros. Ce înseamnă tradiţie în dezvoltarea literaturii ? Aş înţelege prin tradiţie literară un ansamblu, mai mult sau mai puţin orînduit, de obişnuinţi, de maniere, de deprinderi şi în acelaşi timp, un mănunchi de opere exemplare prin construcţia lor durabilă, aşadar un tezaur de valori clasice. Tradiţia presupune şi chiar cere oarecare trecere de timp şi o aşezare temeinică şi trainică a fondului spiritual al unei literaturi. Felul în care tradiţia se face simţită nu este acela al imitaţiei unor modele, ci continuarea în forme întotdeauna susceptibile de înnoire a acelui fond spiritual de care am vorbit. Acest fond spiritual formează ceea ce este comun, nu numai la un moment dat ci de-a lungul unei mari perioade de timp, tuturor scriitorilor unei literaturi. Este ceea ce te face să spui despre o operă literară, după primele pagini citite, că aparţine unei literaturi sau alteia. Cu alte cuvinte în prezenţa acestui spirit se simte firea naţională a unui scriitor, indiferent de temele pe care le elaborează, indiferent de moda epocii, indiferent chiar de uni-versalitatea pe care el o poate avea sau o poate căpăta. în activitatea ştiinţifică o metodă de cercetare nouă poate anula o metodă mai veche. In literatură, o artă literară nouă, un mod de expresie nou, nu anulează arta literară mai veche, modul de expresie mai vechi. Acest lucru este chiar, în literatură, de negindit. Arta literară a lui Victor Hugo nu desființează arta literară a lui Virgiliu, modul de expresie al lui Hugo nu este anulat de acela al lui AI. PHILIPPIDE (Continuare în pag. 6) cronica pietonului Enciclopedic. Spada lui Carol cel Mare, cu care se tăiau capetele gentilomilor era numită nostim, între intimi, „Petrecăreaţă“. Spinzurătorii, vulgul îi zicea cum nu se poate mai nimerit „Văduva“, ca o trimitere şugubeaţă la situaţia unei femei veşnic singure, de care bărbaţii răni pe rînd se prind şi se desprind. Fantezia populară este capabilă să facă pitoreşti şi cele mai odioase cuvinte. Cînd este vorba de umor, ştim că resursele noastre nu se termină niciodată, oricît de teribilă ar fi împrejurarea. Valul de violenţă care bîntuie azi omenirea trezeşte ideea unei posibile istorii a instrumentelor de tortură, a unui dicţionar complet al supliciilor fizice şi morale de la origini pînă in zilele noastre. Ar fi o lectură captivantă. Ar fi un succes editorial de mare răsunet. Lumii, orice s-ar zice, îi place, din instinct, literatura neagră, pentru ca apoi viaţa să i se pară mai luminoasă, după remediul ştiut al tragediei antice. Ce surpriză, răsfoind enciclopedia franceză de la finele sec. XIX (cînd totuşi grozăviile nici nu începuseră bine), să afli, de exemplu, că ghilotinii era cit pe-aci să i se spună, foarte gingaş, aproape frivol: „Louisette", după numele doctorului Louison, co-inventatorul mașinii de scurtat capetele. Doctorul Guillotin, colegul său de invenție, a avut mai mult noroc, legîndu-și numele de sus-zisa, iar doctorul Louison se zice că ar fi fost disperat văzîndu-se întrecut la roata nemuririi. Aşadar, Louisette. Pauvre Louisette! CANDID