Luceafărul, iulie-decembrie 1970 (Anul 13, nr. 27-52)

1970-09-26 / nr. 39

* y ÎN ACEST NUMĂR Deceniul literar '60 — *70 Suplinitor se divulgă Ilustraţii de Mihu Vulcănescu Ariul Xlli 39 (439) Sîmbătă 26 septembrie 1970 8 pagini 1 (eu Luceafărul •' L ilie’ttCa ii-isiiltipula 1 Odorheiul«Sec«lesc | TEATRU DE FANUS NEAGU ® TINERI AUTORI • ARTE • SPORT Hanul lui Manuk și enigmele unui aventurier Manuk a cumpărat cu banii Barab­darului (adică purtător de steag, înalt rang în armata turcească) moşii, tîrguri, case şi chiar munţi. Păzitorul steagului verde al Profetului, Ba­­rab­darul avea toată încrederea în el, do­vadă că-i încredinţase şi averea proprie s-o plaseze favorabil. Burduf de bani, Manuk a plecat să trăiască la Paris, unde aventurierul armean a dus o viaţă princiară în palatul pe care-l avea în strada Verneuil. Se spune că cu avuţiile şi cu risipa sa a „speriat Pari­sul“. Guvernul lui Mahomed al II-lea a ce­rut lui Napoleon I, extrădarea străinului. Manuk a fugit în Rusia unde, ca şi la Paris, a­ continuat o viaţă de fast. Fuga lui Manuk a fost provocată de prietenul său Fouché, care era ministrul poliţiei şi care i-a atras a­­tenţa asupra cererii lui Mahomed al II-lea şi, ca urmare, i-a înlesnit şi fuga. Manuk avea tot ce trebuia ca să se înţeleagă cu Fouché, marele şi puternicul ministru al poliţiei şi om al zilei şi ale cărui banchete rivalizau cu ale lui Talleyrand. De aceea nu puteau să aibă sfîrşit bun, oricît ar fi opus şiretenia orientală diplomaţilor iscusiţi din capitalele occidentale. Printre vizitatoarele de la Paris ale lui Manuk, care fusese ridicat la rangul de prinţ de către sultan, se afla şi o vestită chiroman­­cieră care făcea furori pe vremea aceea şi Victor EFTIMIU (Continuare în pag. 3) Sâptămînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România Edilii Capitalei au avut excelenta ideie să reconstituie vestitul han al lui Manuk, care era acum o sută de ani un centru în centrul Bucureştilor, un punct plin de viaţă în mij­locul acelor uliţe scurte şi întortochiate în care bucureştenii vor găsi urmele unui tre­cut apropiat şi vor admira opera actuală de­ tăiere a bulevardelor, a străzilor lungi, spa­ţioase şi drepte. Aceste­ străzi erau înguste şi întortochiate ca pădurile din care a ieşit Bucureştiul şi care se întindeau pînă la Dunăre. Daniile în limbă slavonă însemnează „stejar“, Dîmbovi­ţa (frunză de stejar). Numele judeţului Ilfov vine de la Ilf, codru de arin. Ialomiţa în­seamnă „stea stearpă“. * Acest Manuk era un armean bogat. Ducea o viaţă de fast şi făcea diplomaţie, în răboiul turcilor cu ruşii, el a dus tratative între cele două puteri, fiind şi agreatul Ţarului şi al Sultanului, care l-a numit Domn al Moldo­vei. Firmanul, însă, n-a fost pus în aplicare iar Manuk a murit mai tîrziu, otrăvit. în epoca noastră, hanul său a devenit „Hotelul Dacia“, care avea şi o scenă de teatru şi făcea concurenţă aprigă Teatrului Naţional. Stîlpul acestei formaţiuni artistice îl constituia un actor celebru pe atunci,­­Bozianu. Sala de la hanul lui Manuk devenise o concurenţă serioasă a Teatrului Naţional din Bucureşti. Cînd se supărau pe direcţie, acto­rii plecau în grup la hanul lui Manuk, şi ju­cau pe scena acestuia. în copilăria mea, am văzut acolo piesa „Păcală şi Dracul“, care mi-a inspirat, probabil, „Cocoşul Negru“. Mai era la hotelul Dacia, pînă-n zilele noastre, un restaurant, camere pentru pasa­geri şi o curte imensă plină de vite, de că­ruţe şi de oameni veniţi cu treburi la Bucu­reşti. Hanul lui Manuk a fost ridicat după trei ani de la căderea sultanului Selim al IlI-lea (1808) şi a dăinuit pînă acum cîţiva ani, cînd a fost dat pradă tîrnăcoapelor nemiloase. Ar­hitectura lui era orientală. Prin aceasta, era un punct de atracţie al călătorilor şi un tîrg care le întrecea pe toate, contribuind la dez­voltarea comercială a capitalei noastre, al cărei centru era pe atunci dincolo de Dîmbo­viţa. Palatele domneşti se zideau acolo iar locul care a devenit astăzi centrul Bucureşti­lor, era o simplă periferie. Cînd s-a ridicat „Ateneul Român“, presa a protestat vehe­ment împotriva unei instituţiuni atît de im­portante care se ridica „dincolo“ de „barie­ră“. Acolo unde e acuma Biserica Creţules­­cu, alături de Palatul Republicii, era un han la marginea oraşului pentru adăpostul dru­meţilor. Biserica Creţulescu a fost ridicată de una din fetele lui Brîncoveanu, Safta. Era închinată memoriei celor ucişi , domnitoru­lui Constantin Brîncoveanu şi a fiilor săi su­­pliciaţi la Constantinopole, la „Edicule“, „în­chisoarea de la şapte turnuri“. Cele mai im­portante hanuri erau mai toate în partea co­mercială de atunci a Bucureştilor, printre străzile breslaşilor: strada şelari, strada ga­broveni, lipscani şi a tuturor negustorilor care-şi aduceau marfa din Gabrova, din Lipsea şi din alte oraşe occidentale. Constantin Brîncoveanu a căzut victima unchiului şi secretarului său stolnicul Cons­tantin Cantacuzino, numit „Costache Cili­­biul“, un om foarte cult, care purta cores­pondenţă cu puterile Austriei şi cu Rusia şi care şi-a trădat unchiul, predînd aceste scri­sori turcilor. El intriga ca să-şi aducă pe fiul său la tron, pe Şerban Cantacuzino. Dar aceste intrigi nu i-au priit, deoarece atît stol­nicul Cantacuzino cît şi fiul său Şerban au fost, la rîndul lor, omorîţi de sultan. E ce­lebră fraza văduvei lui Constantin Brînco­veanu : — „Am atiţia bani să fac un pod pînă la Dunăre şi să-mi răscumpăr bărbatul“. Averile lui Brîncoveanu erau imense. El a fost deca­pitat şi pentru faptul că n-a vrut să spună unde le are. Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! MIHU VULCĂNESCU : Hanul lui Manuk, azi, în reconstrucţie ÎN FIECARE SĂPTĂMÎNĂ, MARIN PREDA RĂSPUNDE LA O ÎNTREBARE Reflecţii asupra viitorului Astăzi, fiul meu (şase luni!) a vrut să mănînce globul pămîntesc. Cititorul să fie liniştit, nu voi divulga cu ajutorul literaturii viaţa intimă a bă­iatului, scriindu-i rînduri „pentru adormit“, sau, în vreun roman, „sfaturi pentru fiul meu“, etetera. Intîi pentru că ignoranţa e o stare care trebuie trăită la vîrsta necesară, ca o protecţie împotriva a tot ceea ce o poate lua înaintea experienţei, adică a inteligenţei precoce. Şi apoi, libertatea, acel sentiment divin de triumf care ne stăpîneşte cînd privim cerul şi pădurile numai în anonimat ţîşneşte parcă atît de copleşitor din fiinţa noas­tră. Asta nu înseamnă, fireşte, că neanonimii sînt înlănţuiţi, ci doar că ei au, vorbind în jargon ştiinţific, o genă de adaptare în plus la o anumită activitate publică. Dacă fiul­ dumneavoastră n-o are, de ce să-l nenorociţi atentînd la anonimatul lui, în care el e stăpin fericit pe un avion, pe o locomotivă, sau pe un transatlantic ? Un băiat, călare pe un excavator păşitor, care înfige în mo­loz cu zgomot şi manevre julverniene, dinţii cu­pei uriaşe de metal pe care o manevrează de sus, sau un tînăr inginer monteur, care aşteaptă un tren cu piese împachetate, fără viaţă, cărora el urmează să le găsească subtilele ghivente, să le îmbuce şi să facă astfel să apară­­strălucitoare de frumuseţe şi de putere, turbina şi generatorul de curent care va lumina oraşul, ce-şi poate dori mai mult un părinte pentru fiul său ? Aşa gindim noi, părinţii ! Dar ce vor gîndi ei, copiii, cînd vor fi în stare de a gîndi ? m-am în­trebat văzîndu-i cum se uită, cu o expresie de încîntare extremă, spre globul pămîntesc de pe biroul meu. Culorile lui frumoase îl atrăgeau şi a întins mîinile spre el. Cred şi eu, am gîndit, e frumos pămîntul nostru, culorile lui sînt ade­vărate, nu e nici o iluzie, ne place şi nouă, nu nu­mai ţie. Şi i l-am dat să văd ce face cu el. L-a apucat foarte strîns în braţe şi odată luat în po­sesie, după cîteva clipe în care uimirea lui n-a în­tors înapoi de unde ieşise,­­l-a dus la gură şi a vrut să muşte din el. Ei bine, i-am spus, asta să n-o faci, chiar dacă soarta te va împinge să ajungi un cuceritor. Pă­mîntul nostru nu e nici de luat în posesie de o singură persoană şi nici de înfipt dinţii în el şi mîncat. Mai trebuie şi la alţii, nu e numai al tău ! Şi i-am luat, enervat, globul nostru terestru din braţe. Da, mi-am zis, dar cînd va fi cu adevărat pe mîna lor, ce vor face din el ? Unii se mîndresc în mod stupid văzîndu-i pe copii jucîndu-se de-a rachetele şi de-a cosmodroamele, zicînd că vor face şi vor drege cu ele prin cosmos, că asta e o mare ispravă, ca şi cînd isprava asta n-am fi în­ceput-o noi, şi ca şi cînd nu ne-ar trebui un se­col de aici înainte să ne gîndim dacă drumul pe care am apucat este sau nu cel bun, şi dacă nu e, să lăsăm acest mare semn de întrebare copiilor noştri, să răspundă la el şi să oprească energic, dacă asta va fi concluzia la care vor ajunge, cursa care se impune omenirii nu ştim de către cine şi ne tulbură minţile. Degeaba citeşte un posesor de automobil că în frumoasa dimineaţă în care el se pregăteşte să plece şi să-şi petreacă week-end-ul la iarbă verde, o sută dintre cei ca el au deja certificatul de de­ces în buzunar, iar pe cîteva mii îi aşteaptă deja rotilele în care îşi vor petrece restul zilelor, sau cîrjele care le vor înlocui picioarele. Nimeni, ci­tind acest adevăr al statisticilor, nu se va duce speriat la C.E.C. şi va da altă destinaţie banilor pe care îi strînge pentru maşină. Deşi ardeleanul, mai înţelept parcă, are o vorbă : dacă vrei să more cumpără-ţi motor. Şi nimeni, avînd deja această maşină, nu se va duce să dea un anunţ la mica publicitate : vînd Fiat-1300, stare excepţională, ducă-se pe pustii! Nici semnatarului acestor rînduri nu-i trece prin cap să facă aşa ceva. Acei o sută de morţi săp­­tămînal şi acele cîteva mii de grav răniţi sînt al­ţii, nu noi. Sînt persoane abstracte, fiinţe, fără chip şi formă, care numai rar o să li se întîmple astfel de pocinoage, pe-acolo prin Franţa, nu nouă, aici în România. Ce legătură are asta cu cosmosul ? ar putea sa mă întrebe cineva. Cucerirea spaţiului extrateres­tru şi a planetelor este visul milenar al omeni­rii. Cum o să ne oprim de a o mai face ? Are le­gătură, fiindcă face parte din acelaşi sistem teh­nic care a creat automobilul. Şi dacă, aşa cum ne arată studiile, acesta din urmă ne face mai agre­sivi la volan, unde e progresul ? „Faptul că un individ poate fi investit brusc, din chiar clipa de­marării, cu o putere materială şi cu o forţă dis­proporţionată faţă de mijloacele naturale de care dispune fără efort apreciabil, constituie o sursă posibilă de abuz“, scrie cercetătorul. Dar cei care dispun de mijloace mult mai mari? Are omul destulă minte ca să stăpînească forţa colosala pe care inteligenţa lui iscoditoare a descoperit-o ? _ Am citit şi am recitit în aceşti ani, de cîteva ori, admirabila carte de o mie cinci sute de pagini, a ziaristului american William Shirer despre Cel de-al treilea Reich, de la origini pînă la cădere, într-o traducere franceză, care mi-a plăcut aşa de mult încît simt un regret că divulg aici această lectură parcă numai a mea. Am avut sentimentul, şi am fost gelos, că citesc parcă un al doilea „răz­boi şi pace“ al timpurilor noastre, scris pe bază de documente, căzute în mîinile armatei ameri­cane, vîrîte în cutii şi lăsate să zacă undeva în arhivele secrete ale statului american. Bravul zia­rist, care trăise mulţi ani în Berlin adus de me­seria lui, le-a cercetat cu pasiune şi a avut ta­lentul de sinteză necesar să scrie nu cincisprezece mii de pagini, cît ar fi putut­­ fi tentat, ci de zece ori mai puţin, avînd deci, asemeni unui mare ro­mancier, intuiţia atît a limitelor curiozităţii şi a­­tenţiei cititorului, cît şi a limitei interesului pe care îl poate stîrni un astfel de subiect despre care s-a scris atît de mult. Expunerea este sim­plă şi autorul posedă puterea de a s se abţine de la comentariile la care ar fi fost un european is­pitit. Format la şcoala „faptului“ la care fuseseră formaţi scriitori străluciţi ai generaţiei sale, W. Shirer se mulţumeşte cu o singură idee pe care studiul documentelor i-a inspirat-o: avea în faţă arhivele unor cuceritori. Atît. Să povestească deci lugubrele lor fapte, (fiindcă vor fi lugubre, do­cumentele o dovedesc), urmărind această idee sim­plă și purtat de experienţa sa directa pe care i-a prilejuit-o şederea chiar în acei ani în Germa­nia... Iar nouă să ne dea posibilitatea să medităm liber asupra lor. E greu de înţeles. De ce, după primele anexări, a Austriei şi a regiunii sudete, care limitau cu­ceririle germane la teritorii locuite de germani, şi acceptate în mod laş, de către celelalte puteri, Hitler nu s-a oprit ? Atacul asupra Poloniei a de­clanşat de facto, începutul celui de-al doilea răz­boi mondial. De ce a atacat Hitler Polonia ? De ce adică a declanşat el războiul ? Odinioară Tolstoi, respingînd explicaţiile istoricilor şi­ militarilor, se întreba ce a căutat Napoleon în Rusia şi nu găsea un răspuns în afara determinismului la care e su­pusă fiinţa umană îndată ce pe locul unde ea tră­ieşte apare un mit şi un mecanism care îl propagă şi îl transformă în forţă care supune voinţele şi influenţează conştiinţele. I se reproşează lui Na­poleon executarea ducelui d’Enghien ! Ce glumă ! Citiţi cum s-a purtat Hitler nu cu un om, ci cu popoare întregi sub ochii unei omeniri care se uita la înjosirile la care erau supuse aceste popoare ca şi cînd n-ar fi privit-o nicidecum. S-a întîmplat ceva care ne pune o gravă dilemă în faţă. Acest cuib de cuceritori, care reuşiseră să pună mîna pe naţiunea germană deodată se pră­buşeşte în conştiinţa noastră citindu-le faptele, în clipa cînd aflăm că la ideea lor de cucerire s-a adăugat sau a fost însoţită în planurile lor de ideea de exterminare a celor cuceriţi sau trans­formarea lor în sclavi, în sensul pe care îl avea în antichitate acest cuvînt. Idee care a fost, pusă în practică. Istoria însăşi parcă stă la îndoială : să-i treacă pe aceşti posedaţi în filele ei ? Intră şi astfel de fapte în istorie ? Dar pe ce s-au bizuit ei totuşi pornind la nea­gra lor aventură ? Nu putem să evităm să ne gîndim că s-au bizuit pe puterea armelor, a ar­mamentului modern în general. Maşinile, ingeni­oasele maşini... Motoarele, ingenioasele şi puterni­cele lor motoare au duduit pe pămîntul Europei şi au îngrozit populaţiile cu sinistrele sirene care urlau, însoţind avioanele, stukas-urile lor în pi­caj. Goring a fost personal, un bun aviator, dar el a fost mai ales un mare organizator al aces­tei arme. Cutare alt bandit ca şi el a fost un mare financiar care a făcut ordine în finanţe şi a re­dresat marca prăbuşită. Un altul a redresat indus­tria, care a început să lucreze ca un ceasornic de precizie, întors bine la timp... Nici nu-ţi vine să-ţi crezi ochilor citind ! îţi cade cartea din mină ! Fiecare secol îşi are dilemele şi temerile lui în ce priveşte viitorul. Citim, rîzînd cu ironie, de ce se temea omul din secolul cutare, că va fi în se­colul următor! în secolul următor însă, nu s-a întîmplat nimic ! Şi nici în cele următoare aces­tuia.­­ în secolul nostru însă s-a întîmplat. Revoluţia franceză e un poem idilic faţă de ceea ce s-a pe­trecut cu noi în numai cincizeci de ani. Şi copiii sau nepoţii generaţiilor actuale nu mai au dreptul să ia cunoştinţă cu ironie de temerile şi neliniştile noastre. Şi să zică : ia uite de ce se speriau săracii bunici. Nu sîntem săraci! Şi dacă vor să nu li se în­tâmple lor ceva şi mai rău, să se gîndească bine : din moştenirea pe care le-o lăsăm, acest cult pen­tru maşini, este el bun sau nu ? ! Deturnarea atenţiei are consecinţe enorme. Cultul soarelui, de pildă, n-ar fi mai bun, în timp ce am continua să ne perfecţionăm utilele noas­tre maşini cu care să zburăm şi în Sirius, dacă avem chef? Sau al apei, misterioasa apă din care am ieşit, mama noastră şi care înconjoară cu al­bastrul ei strălucitor, globul pămîntesc? Marin PREDA Tradiţie şi progres Activitatea literară este unul dintre fap­tele umane cele mai legate de timp, con­­siderînd aici timpul atît în existenţa lui obiectivă, măsurabilă, cît, şi mai ales, în realitatea lui psihică, mai exact, în acţiu­nea lui asupra psihicului uman şi cu care scriitorul are a face mai mult decit au de a face alţi oameni. Bineînţeles, orice activitate omenească este supusă timpului, intr-un fel sau in altul. Acesta este un ade­văr banal. Dar, ca orice adevăr banal, şi acesta nu e rău să fie cîteodată cerce­tat din nou. Cercetindu-l cu privire la li­teratură în comparaţie cu alte activităţi umane, oricine poate observa că, de exem­plu, ideea de învechire are in dezvolta­rea literaturii un înţeles deosebit de acela pe care îl are în dezvoltarea activităţii materiale a omului. Prin trecerea timpului o operă literară,, de la început valoroasă — şi adaug ime­diat : indiferent de aprobarea sau dezapro­barea contemporanilor — îşi întăreşte va­loarea şi se înscrie tot mai adine în dura­tă. Aşadar, în general vorbind şi ţinînd seama numai de valorile adevărate, în li­teratură veche nu este tot una cu înve­chit, ci dezvoltarea literaturii epitetul de depăşit nu este la locul său, iar atunci cînd este întrebuinţat în aprecieri critice el provine dintr-o falsă considerare a crea­ţiei literare, mai exact spus, provine din­tr-o asemănare greşită a literaturii cu alte activităţi umane în care perfectibili­tatea se exercită într-un domeniu mate­rial. Este exact ceea ce se face atunci cînd, de exemplu, un manuscris prezentat la o editură este măsurat cu centimetrul pătrat, importanţa lui crescînd cu supra­faţa hîrtiei scrise. Cred că se poate vedea din cele spuse pînă acum că în dezvoltarea literaturii tradiţia are o însemnătate adîncă, pentru că această însemnătate izvorăşte din firea adîncă a lucrurilor. Fenomenul literar, în dezvoltarea lui, este sprijinit şi nutrit de tradiţie şi, lucru de fel paradoxal, el este ajutat de tradiţie să se dezvolte armo­nios şi viguros. Ce înseamnă tradiţie în dezvoltarea literaturii ? Aş înţelege prin tradiţie literară un ansamblu, mai mult sau mai puţin orînduit, de obişnuinţi, de maniere, de deprinderi şi în acelaşi timp, un mănunchi de opere exemplare prin con­strucţia lor durabilă, aşadar un tezaur de valori clasice. Tradiţia presupune şi chiar cere oarecare trecere de timp şi o aşezare temeinică şi trainică a fondului spiritual al unei literaturi. Felul în care tradiţia se face simţită nu este acela al imitaţiei unor modele, ci continuarea în forme în­totdeauna susceptibile de înnoire a acelui fond spiritual de care am vorbit. Acest fond spiritual formează ceea ce este co­mun, nu numai la un moment dat ci de-a lungul unei mari perioade de timp, tutu­ror scriitorilor unei literaturi. Este ceea ce te face să spui despre o operă litera­ră, după primele pagini citite, că aparţine unei literaturi sau alteia. Cu alte cuvin­te în prezenţa acestui spirit se simte fi­rea naţională a unui scriitor, indiferent de temele pe care le elaborează, indiferent de moda epocii, indiferent chiar de uni-­­­versalitatea pe care el o poate avea sau o poate căpăta. în activitatea ştiinţifică o metodă de cercetare nouă poate anula o metodă mai veche. In literatură, o artă literară nouă, un mod de expresie nou, nu anu­lează arta literară mai veche, modul de expresie mai vechi. Acest lucru este chiar, în literatură, de negindit. Arta literară a lui Victor Hugo nu desființează arta lite­rară a lui Virgiliu, modul de expresie al lui Hugo nu este anulat de acela al lui AI. PHILIPPIDE (Continuare în pag. 6) cronica­­ pietonului Enciclopedic. Spada lui Carol cel Mare, cu care se tăiau capetele gentilomilor era numită nostim, între intimi, „Petrecăreaţă“. Spinzurătorii, vulgul îi zicea cum nu se poate mai nimerit „Văduva“, ca o tri­mitere şugubeaţă la situaţia unei femei veşnic singure, de care bărbaţii răni pe rînd se prind şi se desprind. Fantezia populară este capabilă să facă pitoreşti şi cele mai odioase cuvinte. Cînd este vorba de umor, ştim că resursele noas­tre nu se termină niciodată, oricît de teribilă ar fi împrejurarea. Valul de violenţă care bîntuie azi o­­menirea trezeşte ideea unei posibile is­torii a instrumentelor de tortură, a unui dicţionar complet al supliciilor fizice şi morale de la origini pînă in zilele noas­tre. Ar fi o lectură captivantă. Ar fi un succes editorial de mare răsunet. Lu­mii, orice s-ar zice, îi place, din instinct, literatura neagră, pentru ca apoi viaţa să i se pară mai luminoasă, după reme­diul ştiut al tragediei antice. Ce surpriză, răsfoind enciclopedia franceză de la finele sec. XIX (cînd to­tuşi grozăviile nici nu începuseră bine), să afli, de exemplu, că ghilotinii era cit pe-aci să i se spună, foarte gingaş, aproape frivol: „Louisette", după nu­mele doctorului Louison, co-inventato­­rul mașinii de scurtat capetele. Docto­rul Guillotin, colegul său de invenție, a avut mai mult noroc, legîndu-și numele de sus-zisa, iar doctorul Louison se zice că ar fi fost disperat văzîndu-se în­trecut la roata nemuririi. Aşadar, Louisette. Pauvre Louisette! CANDID

Next