Luceafărul, ianuarie-iunie 1971 (Anul 14, nr. 1-26)

1971-01-16 / nr. 3

Anul XIV Nr. 3 (455Î Sîmbătă 16 ianuarie 1971 8 pagini POEME DE SALVATORE QUASIMODO • FILM • SPORT • REVISTA STRĂINĂ Proletari din toate ţările, uniţi-vă l 1 leuLuceafărul Suprammal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România liiteratura de mîine Un an a trecut, un altul a început, şi e probabil că fără tradiţionalul moment de retrospectivă (care colorează cu o pitorească subiectivitate lunile decembrie şi ianuarie) nici n-am fi dat importanţă faptului. Ritmul literaturii nu concordă cu ritmul calendarului. Ce va să zică un an în viaţa literaturii ? A găsi caracte­ristici potrivite şi tendinţe specifice la fiecare 31 decembrie cere un efort pe care rezultatele concrete nu-l compensează. Uneori nici deceniul nu constituie o uni­tate de măsură suficientă. Dacă ne gîndim bine, din 1­900 şi pînâ astăzi, numărul perioadelor literare relativ unitare este cu mult mai mic de şapte. Pină in 1919 nu se întîmplâ încă un fenomen capabil să scoată din inerţie linceda atmosferă literară a începutului de secol (fiindcă bătăliile sămănătorismului, care umplu de larmă epoca, privesc prea puţin literatura) ; în 1919 intră în istorie o genera­ţie extraordinară, comparabilă doar cu aceea a lui Eminescu şi Caragiale, şi, cum e şi firesc, ea creează o epocă la fel de extraordinară, ce se prelungeşte, cu unele schimbări de decor, pină in 1948 ; ritmul pare a se precipita oarecum după această dată (de fapt de prin deceniul al patrulea se iveau semnele unei literaturi mai agitate) şi cei douăzeci de ani care urmează se împart în două perioade distincte, iată, în totul, patru unităţi de timp în şaptezeci de ani. Se în­ţelege, acum de ce ultimii şase-şapte ani reprezintă o durată prea scurtă pentru a îngădui concluzii limpezi şi de ce optimismul exagerat ar fi la fel de riscant ca şi scepticismul exagerat , ca să nu mai vorbesc de acele (cam dese !) semnale de alarmă pe care le trag unii, de toate acele invenţii de moment (proza onirică, poezia ermetică şi confuză, critica lipsită de autoritate) care întreţin ilu­zia unor discuţii serioase, fiind în realitate pe cît de false pe atît de inutile. Ele denotă o necunoaştere a istoriei literaturii. Singura întrebare tulburătoare pe care se cuvine să ne-o punem, cind medi­tăm asupra literaturii de azi, este : cum va arăta literatura de mîîne ? Sau, mai exact , vor semăna cărţile anilor şi deceniilor următoare cu acelea in jurul că­rora s-au dezlănţuit pasiunile noastre ? vor mai interesa ele şi pe cei care le vor citi peste timp ? Şi nu mă refer doar la valoarea literaturii de azi , deopottriva la ideile, problemele, obsesiile şi năzuinţele ei. Să nu ne facem iluzii : o carte mare nu se scrie în fiecare an, uneori nici chiar intr-un deceniu. E vorba, aşadar, mai puţin de capodoperele noastre decit de acele cărţi in stare să ne exprime fără să se perime deindată cu generaţia care le-a produs a ieşit din scenă, de acele cărţi care constituie un semn de referinţă pentru timpul în care trăim, întrebări dificile şi esenţiale, ce ne pot da o unitate de măsură mai reală şi mai durabilă, o mai precisă conştiinţă de noi înşine. A încerca să răspund la aceste întrebări într-un simplu articol ocazional ar fi o copilărie , fiindcă nu ne punem o întrebare numaidecît spre a răspunde pe loc. Şi, apoi, sînt sigur că întrebările cele mai necesare sînt şi acelea al căror răspuns e o problemă de timp. Totuşi o concluzie se poate desprinde de aici , şi anume aceea că literatura de azi trebuie să înveţe să privească mai constant şi mai lucid spre mîine. Sîntem mult prea atenţi la măruntele şi trecătoarele noa­stre patimi ; să încercăm să deschidem ochii asupra viitorului şi să ne confruntăm cu operele încă nescrise ; să transformăm competiţiile efemere într-o emulaţie generoasă ce trece dincolo de barierele strimte ale prezentului. E adevărat că numai ceea ce este actual durează , dar e la fel de adevărat că numai ceea ce durează îşi poate dovedi actualitatea. Să scriem azi cu gindul la miine. Iar cînd ne vom reîntilni, peste decenii, vom vedea ce a rămas. Nicolae MANOLESCU Bătrînul învăţător Mi-a intrat in casă bătrînul învăţător. A dat bună ziua şi mi-a spus că s-a invitat singur, lu­cru care nu mai era necesar de constatat. Aşa era, nimeni nu-l invitase şi nici prieteni nu eram. N-a fost învăţătorul meu. I-am făcut însă un portret neştiut de el într-o pagină şi s-a re­cunoscut într-o nuvelă în care apăreau detalii cu totul întîmplătoare legate de persoana lui. A citit-o și el. Asta a fost demult. Cică ar fi excla­mat pe ulița satului : — Cînd mama dracului m-a văzut pe mine ci­neva că am belit o iapă ? Bă, Stane, auzi, cică m-am dus la Văgăuni și i-am dat la un cal cu păru’ în cap ! Fir-ar al dracului de cal! — Hai, bă nea Florea, că nu eşti dumneata ăla, cică i-ar fi răspuns acest Stan, care deşi era ţăran şi nu intelectual, înţelegea, se pare, sau auzise, că nrimele şi întîmplările dintr-o poves­tire nu coincid obligatoriu­­cu ceva real. Bătrînul învăţător însă, devenise din acest punct de vedere mai rău decit un ţăran. Curio­zitatea lui pentru idei abstracte se tocise prin lectura ziarelor iar amintirea unei instrucţiuni căpătate în şcoala normală i se ştersese cu desăvîr­­şire din minte. Nu fusese un învăţător cu vocaţie şi nici măcar cu instinct, copiii nu-i spuneau nimic, dar fusese un om energic şi hotărît şi se străduise să umple, cu aceste merite, lipsa de talent pedago­gic Intr-adevăr, copiii din clasele lui învăţau prost, dar veneau la şcoală de frica amenzilor, iar drumul din faţa şcolii şi drumul de patru kilometri care duce la gară, dacă este mărginit astăzi de pomi, se datoreşte lui. A făcut ce-a putut, a scos chiar copiii la sapă pe propriile sale pămînturi ! Dar i-a scos şi pe acele dealuri ale comunei care se sur­pau şi în care a pus deasemenea pomi. Că acei pomi au fost smulşi nu era vina lui. N-o să stea acuma să-i şi păzească. N-o fi moşia lui ! Ideea de învăţător, în sat, o întrupa el, cel mai puţin învăţător dintre ceilalţi, prin iniţiativele lui culturale, prin sărbătorile pe care le orga­niza, prin discursurile pe care le ţinea cu aceas­tă ocazie, folosind acelaşi limbaj verde, pe care îl folosea şi în viaţa zilnică şi în rela­ţiile cu ţăranii şi care dacă făcea să se aso­cieze greu în mintea consătenilor săi ideea de învăţătură, care înseamnă ceva înalt, cu vo­cabularul acesta grosolan în schimb cîştiga teren­ şi consideraţie o altă idee care nu va strica ni­ciodată să se asocieze cu aceea de intelectual ro­mân şi anume : ideea de activitate practică, de efort util, reînoit consecvent. Intr-adevăr, nouă muntenilor, ne place să stăm de vorbă pînă ne dor fălcile, imaginaţia ne e bogată, plăcerea de a privi în sinea noastră caracterul celorlalţi şi a face apoi din asta o adevărată sărbătoare e fără limite ! Dar drumurile noastre erau pline toamna şi primăvara de noroaie adinei şi bălţi în care pu­teai să-ţi rupi, căzînd, picioarele de la şold. Şi cu toate astea era satul nostru, deşi aveam curţi bine îngrădite, şi ai fi crezut că puţin ne păsa de ceea ce era dincolo de podişca fiecăruia. Dar nu treceam totuşi prin el, şi suiam pe dealul lui cînd ieşeam la cîmp ? Cine punea umărul jos la roata căruţii şi biciuind caii scotea un ur­let de ţi se zbîrlea părul, luînd în braţe căpă­­ţîna roţii s-o salte din ciimoacă ? Urlet nu e cu­­vîntul care se potriveşte cu ceea ce mi-a rămas în amintire. Nu era atît sonor acest răcnet, cît în­­spăimîntat, ca într-o ceaţă de vis în care groaza e însoţită şi de îndoială , adică nu se poate să-mi rămînă căruţa aici, să mă scoată altul şi să rîdă de caii mei şi de mine. Mai bine îi omor cu biciul. Şi încordatele animale, simţind arsu­rile cumplite ca nişte fulgere pe spinările lor, se opinteau, gîfîind ca de apropierea morţii, cădeau deodată în genunchi şi în clipa următoare scoteau afară căruţa aceea la care erau înhămaţi, şi care era înfundată in ghiarele pămîntului. Cine să iasă cu lopeţile şi să umple drumurile degra­date ? Păi cine să iasă ? Nimeni ! Dar nu ne smulgea noroiul cînd ieşeam după amiezile în sat, devale, în zilele de lucru şi de sărbătoare, tălpile opincilor şi ale bocancilor ? E şi ce dacă ni le smulgea ? Nu le pingeleam la loc ? Nepu­­tîndu-se adapta la acest joc complicat al pierde­rilor şi al compensaţiilor pe care îl cunoşteau atît de bine concetăţenii mei, acest învăţător care venise în satul nostru de pe undeva de la munte, căpătase cu timpul în felul lui de a fi un soi de îndîrjire fără obiect care îi înveselea foarte tare nu numai pe ţărani, dar şi pe ceilalţi inte­lectuali ai satului, preotul, inginerul agronom, notarul­.. îndîrjire însă nefastă în activitatea lui pedagogică după cum se va vedea. Drăcuia. Fir-ar al dracu ! Pe urmă a început să şi înjure, în­jura , pe mă-sa şi pe tat-său. Pe urmă vocabula­rul i s-a nuanţat, cu adjective care priveau prostia, înapoierea, ţigănia, dar totdeauna la alţii şi mult prea tîrziu, abia la bătrîneţe le-a marin preda descoperit şi la el. Prostu ăla de dă în gropi ! Chioru ăla care am auzit că de tîmpit ce e, se bate singur, crezînd c-o bate pe muierea-aia a lui ! Mamelucu-ăla care... Cuvîntul mameluci apărea des în conversaţia lui. Nu-l simpatiza propriu zis, nimeni, sau foarte puţini, dar in­­trînd fără să-şi dea seama în viziunea de come­die umană, pe care ţăranii ştiau că o joacă şi care era propria lor viaţă, era şi el prezent în conştiinţa şi in discuţiile lor. Şi-l însuşiseră. Cu vîrsta începuseră să nu-i mai spună domnul, ci nea, iar el, băi, nea Vasile. „Tui mama mă-si, zicea, ce.. mă-si e cu vremea asta, cît o să ne mai plouă în cap ? Murim dracu înecaţi, ne ia gîrla la vale, ca pe purcei“. „Hai mă nea Florea, că purceii înoată, nu se îneacă ei“, zicea celălalt. „Crezi că înoată ? zicea bătrînul învăţă­tor. Eu am auzit că chiar la academie, un aca­demician a pus întrebarea asta : domnilor ! Por­cul înoată ? Şi n-au ştiut ce să răspundă“. „Hai mă nea Florea, că înoată !“ Astea erau dilemele intelectuale ale bătrînu­­lui învăţător, care de fapt nu era bătrîn deloc, era verde, mergea drept şi apăsat şi nu-l durea nimic. Are, bineînţeles, televizor dar are şi trei nepoate — N-am venit cu mina goală, zice, și scoate o sticlă din buzunar. Am venit neinvitat-Nu zic nimic, fiindcă nu s-a purtat frumos cu un copil pe vremuri, l-a bătut degeaba, acum treizeci de ani. Îmi dau seama că e o durată de timp mai mult decît suficientă ca să prescrie orice păcat. II consider prescris. De-atunci s-au întîmplat multe, a trecut peste destinele noastre un război şi o revoluţie. Bine că trăim. Să uităm. Bătrînul învăţător a avut de îndurat, numai cerbicia lui l-a salvat Ar trebui să am un sentiment de si­guranţă, ştiind că printre noi trăiesc astfel de oameni cu vîna tare. Şi totuşi... Nu zic că acel elev n-o fi fost vinovat, dar l-a bătut prea tare şi răzbunător, jignit, el om mare, de faptul că un copil a pretins că ştie el să rezolve mai bine decît învăţătoarea, cutare problemă, învăţătoa­rea s-a dus la director, el era director, şi l-a re­clamat pe băiat, nepregătită şi fără intuiţie pe­dagogică. Ce i-o fi spus, că bătrînul învăţător din faţa mea, pe atunci în plină putere, a intrat în clasă şi l-a bătut pe băiat cu pumnii şi picioa­rele ca pe hoţii de cai. Mă întreb cum se pricep englejii să transforme aceste amintiri despre dascălii care i-au bătut odinioară în încîntătoare şi pline de umor revederi. Pesemne că elevii nu păcătuiesc în faţa lor prin lăudăroşenie şi învă­ţătorii lor prin nepregătire. Or fi avînd alte cu­sururi sau poate elevii or fi mai sportivi şi or fi încasînd loviturile ca la un fel de meci, în care regula e să ştii să rabzi şi după ce te dai jos de pe calul de lemn, să spui o vorbă de spirit de care apoi, peste treizeci de ani să-ţi aminteşti cu îneîntare. Dar ce vorbă de spirit să spui cînd omul din faţa ta îţi dă la fălci scrîşnind din dinţi bestial ? Elevul acela l-a iertat demult. L-a invitat la nuntă, unde s-au împăcat. Nu cred în această împăcare, fiindcă mie cînd mi s-a po­vestit acest fapt (multă lume a vorbit despre această istorie) mi-a rămas în minte un semn de întrebare. Ce-a avut cu băiatul ? De ce l-a bă­tut atît de înjositor, tăvălindu-l pe jos în faţa clasei cu lovituri de picioare ? Mă uit la părul lui alb, şi la întreaga lui figură tăbăcită de atî­­tea decenii de viaţă prin care a trecut, cu aceste căderi şi poate cu înălţări dar care nu i-au fost cunoscute şi preţuite, şi nu găsesc răspuns la în­trebarea mea. îmi spune pe nume şi ciocnim paharele. îl în­treb ce-i fac cele trei mici nepoate. — Fir-ar al dracului să fie, zice. Mă intîlnesc alaltăieri cu alde băiatu-ăsta care mi-a fost elev şi care ştii şi tu că e director al şcolii. Şi-i spune numele acestui fost elev, ajuns cu chiu cu vai învăţător şi apoi director. Să-i zicem Ghiţă. — Bă Ghiţă, zice, ce facem noi cu pîinea asta, cu alde Pantazi, am şi eu cîteodată nevoie stringentă de pîine, că am trei nepoate ! Şi ăsta face pe-al dracu! „De, mă, nea Florea, zice, dacă şi dumneata iai cîte patru pîini odată ?“ Şi mi-a întors spatele şi s-a urcat în maşină. Are o Dacia mică, nu-i pasă, se urcă în ea, într-o oră e la Pălămida şi vine acasă cu de toate. Mă ră­sucesc pe călcîie şi mă întorc la alde Pantazi. 11 găsesc acolo cu al lui Necşulescu, contabilul, cu Ilie, ţîrcovnicul, cu Nicolae al lui Pinţur. Beau nişte vin. „Bă Necşulescu“ zic. „Ce e mă, nea Florea ?“ „Cită pîine iau eu, mă, pe zi de-aici ?“ „Păi cît să iai ? O pîine !“ „Bă, Ilie, cită pîine iau eu, mă, de-aici !“ „Păi cît să iai, n-auzişi, o pîine, o pîine jumate“. „Bă, Niculae, cu cîtă pîine m-ai văzut tu că plec eu de-aici acasă ?­­“ „Ai, bă, nea Florea, ce mai întrebi, o pîine..." „Mă, Pan­tazi, cîtă pîine îmi dai tu mie ! ?" „Ei, zice Pan­tazi, ba îţi dau, ba nu-ţi dau...“ „Dar cît îmi dai ?“ „O pîine, cît să-ţi dau.“ „Păi bine, mă, fir-ar el atunci al dracului de om, cu hainele ne­gre de pe el, cu cravata de la gît, cu pălărie, cu cheile lui din buzunar pe care să le vîre mai bine în... mă-si, decît în uşa maşinii, atunci de ce spune el, bă, că iau patru pîini deodată ?“. Mă uit şi rămîn uimit în faţa indignării bătrî­­nului învăţător. Nu zic nimic. — Pe seară veneam de la alde Geacă, mă în­­tîlnesc pe drum cu Trafulică, reluă el cu acea voce hotărîtă şi plină, înaltă şi egală, fără urcu­şuri sau coborîşuri chiar şi în indignare, şi pe care i-o cunoşteam atît de bine. Avea un sac în spinare, abia îl ducea- „Ce-ai­bă, Trafulică, nu sacul ăla ?" „Păi nişte pîine,“ zice. „Cine ţi-o dete ?“ „Păi, Pantazi“. „Păi, mie îmi spune că n-are“. „Păi, de, i-am dat şi lui zece lei.“ „Şi ce dracu faci cu atita pîine ?“ „Păi de, o înmoi, zice şi o dau la vacă“. Merg eu mai încolo mă întîlnesc cu al Mizdri. Venea şi ăsta cu un sac în spinare. „Ce-ai­bă acolo, în sacu-ăla, îl întreb. Te pome­neşti că ai şi tu pîine.“ „Am" zice. „De unde, de la Bucureşti ?“ „Care Bucureşti, zice, de la ăsta, alde Pantazi.“ „Şi cum ţi-a dat-o ? Pe ce bază ? Eşti salariat, sau ce dracu eşti ?" „Nu sînt, dar i-am dat şi lui cinci­şpe lei, că am ne­voie, de, ce să fac ?“ „Parcă numai tu ai nevoie ?“ Intru la Mat să beau ceva, îl găsesc pe Costică al lui Nae, sta de vorbă cu al lui Năfliă. „Cos­­tică, zic, am auzit că îţi dă Pantazi şi ţie pîine." „Era să zic eu ceva, zice Costică, l-am chemat la mine, i-am dat un kil de ţuică şi-i spun mu­ierii : Fă, acuma s-a aranjat, o să avem şi noi de la Pantazi, gata ! Mă duc acolo şi...“ „Şi ?“ „Şi cînd mă duc, zice Costică, n-am bă, îl auz că strigă la mine, de unde să-ţi dau, trebuie să dau la salariaţi. Lasă, zic eu în gînd, a zis el aşa de fermă, să-l auză ăilalţi, şi peste un ceas mă în­torc iar. Ieşi bă, afară, îl auz că urlă iar la mine, nu ţi-am spus că n-am? Ce tot cauţi tu p-aici ?... Zic eu s-o trimit pe muiere, că nu se uită nimeni la ea. Aşa o fi şmecheria. Se duce muierea şi ăla cînd­ o vede, ieşi fă, afară, zice, nu veni bărbatu-tău de două ori şi nu i-am spus că nu-i dau ?... L-am lăsat în pace. Peste trei zile îmi trimite vorbă să-l aştept seara acasă că vine cu patru pîini şi să pregătesc nişte băutură, să mîncăm ceva. I-am trimis şi eu vorbă că îl bag în aia a mă-si. Vasăzică să-mi bea iar ţuica, să-i dau să şi mănînce, şi să mă pună să-i plătesc şi pîinea.“ „Bă, zic, pe Trafulică l-am văzut cu un sac plin, i-a dat zece lei. Ţuica ta costă mai mult !“ „Da, zice Costică, şi ar mai fi vrut încă una. Şi să mănînce pîinea la mine !“ „Şi să te mai pună s-o şi plăteşti !" zic şi eu. Bătrînul învăţător se opri citeva clipe fără nici-o expresie, asupra acestei, enigme : de ce Pantazi acela, ălora le-a dat saci întregi şi ăs­­tuilalt care îl cinstise cu mai mult... — De dimineaţă, izbucni el apoi, mă întîl­nesc cu Ghiţă în faţa şcolii, directorul de care îţi pomeni. „Bă Ghiţă, zic, ce facem noi cu Pantazi ăsta?“ „Ce e cu Pantazi?“ zice. „Păi cu pîinea asta !“ „De unde să ştiu eu, zice, ce să facem cu pîinea ! Şi şi-a băgat cheile în maşină şi mi-a în­tors c...“. Şi bătrînul învăţător îşi înălţă fruntea, şi între noi, pe răspunsul acelui Ghiţă, director de şcoa­lă, se lăsă tăcerea. Mi se păru apoi că ridică din umeri dar înţelesei imediat că mă înşelasem. A da din umeri însemna a înţelege şi a încerca să te debarasezi. Ori din tăcerea care se prelungea nu se confirma cu nimic că pe umerii bătrînului învăţător ar apăsa vreo tristeţe neînţeleasă, vreo melancolie tulburătoare sau vreo întrebare in­solubilă. Era secretul lui. Să nu fii trist, ci să acţionezi împotriva motivelor care te-ar îndem­na să fii. Să nu-ţi pui întrebări care să te apese, că doar nu eşti buricul pămîntului, şi să nu fii melancolic, că nu eşti poet, fir-ar al dracului să fie !... — Hai să mai bem, zise în cele din urmă, să terminăm sticla asta şi mă duc că am treabă, că noră-mea le lasă pe toate să le fac eu. Să ve­dem ce o să facă după ce o să mor ! Şi într-adevăr, după ce băurăm ce mai era, se ridică, îşi luă politicos la revedere şi mă pă­răsi fără grabă dar şi fără întîrzieri de pri­sos. Marin PREDA In pagina a 3-a ! Un eseu de Nichita Stânescu ILIADE, HELIADE... cronica pietonului Desfirşit, de început După ce 70 şi-a încheiat, întocmit şi iscălit evenimentele şi întîmplările, a aruncat către zilele şi nopţile anului şi anilor următori lumini şi umbre, făgăduieli ameţitoare şi citeva poso­morite ameninţări. Sau, mai puţin dramatic spus , citeva avertismente. Deşi sîntem la început de nou de­ceniu pagina-magazin de ziar sau de almanah culeasă cu literă „grasă“e vorbeşte de eră şi ere noi: era ciber­netică şi a explorării cosmosului, era nucleară sau era „exploziei informa­ţionale“... Se trece lesne şi firesc cu uşurinţa cu care se va sări de pe o planetă pe alta, de la proiecte de desalinizarea economică a apei de mare la guma „electronică“ de mestecat care ne va speria coşmarurile şi ne va face som­nul dulce. Deci nu e departe ziua cînd vom spune despre aproapele nostru de servici că este de un „calm elec­tronic“ iar în saloanele de coafură se vor întretăia replici de felul: „ascul­tă ce vis electronic am avut azi noap­te tu.“ Dar laserii, dar ordinatoarele ? La­­serii care vor fi folosiţi frecvent în biologie, chirurgie şi vor putea să îm­piedice pînă şi accidentele de circula­ţie ale undelor radio... Şi ordinatoare­le ? Păi dacă nici peste 50 de ani mi­­ni-ordinatorul personal ne va ajuta dimineaţa la alegerea pălăriei şi cra­vatei celei mai potrivite cu costumul şi situaţia atmosferică... Despre vizita pe la alte planete ce să mai vorbim ? Pentru răgazul 1975—’79, trecutul an a prevăzut zbor pilotat între Marte şi Venus. Oricum pînă atunci sub un titlu uriaş care pare îngrijorător dar nu e deloc („Asaltul plasticului“) se putea citi o ştire sigură despre încălţămin­tea care se întreţine singură. Fără perii, fără cremă, adică. Ştire care pe cel rămas credincios vocaţiei de pieton nu poate decît să-l mişte. CANDID

Next