Orizont, 1999 (Anul 11, nr. 1-12)

1999-10-22 / nr. 10

ARTE 27 c­u Dublu recital Expoziția Constantin și Flora Răducan - Helios, Timișoara, Mai-Iunie 1999 Victor Neumann F­lora și Constantin Răducan aparțin unor generații diferite. în primul caz este vorba de o tânără absolventă a Facultății de Arte Plastice a Universității de Vest Timișoara, care și-a însușit admirabil lecția maeștrilor, anunțând spiritul unui alb timp, în cel de-al doilea, de un artist matur, consacrat, aflat în faza experimentului sobru și curajos, liber de orice fel de stereotipii, în pofida faptului că unele din reperele isto­­rico-familiale sunt comune, pictura celor doi Răducan diferă ca urmare a culturii, tempera­mentului, programului de lucru, dar mai cu seamă a zonei de interes simbolic spre care se îndreaptă cei doi plasticieni. Sugestiile stilistice, dar și acelea tematice venite din școala contemporană se subîn­țeleg la Flora Răducan. Mentorul — maestrul Constantin Flondor — își are contribuția sa for­mativă. De aici, cred, pornește admirabilul exercițiu de culoare și desen, dar și succesiunea de semne labirintice subliniate insistent de tânăra artistă. Provocator este de exemplu actul repetitiv cuprins în cele șapte tablouri reprezentând în­căpere,­ goală. E vorba de o mansardă în care un fantomatic manechin sugerează o posibilă ființă aflată într-o lungă așteptare. O viziune experimentală?Elera Răducan încearcă să vor­bească despre timp. Așa — o preocupare foarte atentă a Florei Răducan în amintitele tablouri — conține cel puțin un substrat ideologic. Prin acest obiect-simbol tânăra artistă redă imaginea casei, ca loc al misterelor, ca o componentă funda­mentală a vieții inițiatului în afara căreia nu poate fi perceput nici timpul și nici spațiul. Dovada fecundității demersului său este identificarea — cu mijloace artistice — a amestecului dintre intim și public: în tot cazul, refuzul delimitării vieții de moarte scoate în evidență o căutare îndrăzneață de realizare artistică. Deocamdată, cred că ușa — deschisă sau întredeschisă — face parte dintr­­un program al cercetării în care evidentă este corelarea dintre formă, funcție și mediu. C­iclul de opt tablouri în care artista re­­­­compune un fragment din urbea me­dievală a Sighișoarei servește proiectul privind redescoperirea sinelui prin intermediul unei istorii colective. Aici, Flora Răducan se comportă de parcă ar vrea să se întoarcă la medievalitatea săsească, reinstaurând un trecut dispărut ori res­pingând defectuoasa administrare din prezent, în realitate, ea dezvăluie un interes pentru timpul istoric, ne arată cum să gândim noul pornind de la o moștenire multiplă a culturii și civilizației transilvane. Acest ciclu de tablouri reflectă nu doar o cunoaștere excelentă a regulilor arhitecturii burg-ului german specific Europei Centrale, dar și capacitatea de explorare a tradițiilor cu ajutorul desenului și culorii. Constantin Răducan propune o suită de ta­blouri cu o tematică variată: peisaje simbolizând Mediterana și lumea micilor localități medite­raneene, temple deschise spre comunicare trans­­confesională, autoportret, piese reprezentând mis­terele sanctuarelor francmasonice. "Satul me­diteranean" este o compoziție, un ansamblu viu, deschis, surprins în plin mers. Este un tablou complex, implicând o estetică specifică geografiei și climei sudului, dar mai cu seamă culori com­plementare. Este aici o renunțare deliberată la pictura filozofică în favoarea desemnării in­frastructurii istoriei braudeliene. Cele cinci com­ponente ale tabloului proclamă împreunarea a­­proape erotică a pământului cu marea, a cerului cu apa. Este însă și ceva ce vorbește de victoria luminii asupra întunericului. Ceea ce realizează Constantin Răducan are dublă sau triplă trimitere în lumea semnelor. Căutarea eliberatoare o descopăr în "Biserica catolică din Arleș", dar și în "Biserica ortodoxă sătească din Moldova", ambele picturi admițând apropierea creștină sau chiar formulând mesaje universaliste. Dinamismul stilului permite aflarea simbolurilor comune. Artistul propune simpli­ficarea simbolurilor culturale ale biserici­i grece­­orienta­t spre a regăsi unitatea antică a credinței creștine. Ca exemplu, pot spune că el are preferințe pentru lumina discretă, pentru altarul monocolor, pentru descărcarea pereților de formele ideologice ale bizantinismului. Nu mai puțin interesantă îmi pare tendința pictorului de a-și apropia geo­metria, respectiv, accesul la gramatica formelor de care depinde atât de mult cunoașterea în sens filozofic și, deci, perfecționarea omului C­onstantin Răducan își îndreaptă atenția cu răbdare și sinceră curiozitate — spre aflarea celor mai de seamă simboluri ale expoziției, artistul se rezumă la descrierea unui posibil drum de acces spre cunoașterea inițierii. Cel ma apropiat de simbolul inițierilor masonice este tabloul reprezentând o mlădiță de acacia la baza căreia se află echerul, compasul și ciocanul venerabilului. Este vorba de legenda lui Hiram­, arhitectul pe care regele Solomon l-a însărcinat să construiască templul din Ierusalim. El a fost ucis pentru că a refuzat să dea parola compa­nionilor ce se grăbiseră la mărirea de salariu fără să aștepte timpul potrivit, adică desăvârșirea prin lucrare, perseverare și învățătură. Faptul că veș­mântul de doliu a fost preschimbat în pictura lui Răducan cu un fundal alb arată că artistul a înțeles că maestrul Hiram revine la viață, o dată ce frățietatea își unește forțele, înțelegerea simbo­­listicii conținând misterele templului a presupus în cazul pictorului o iluminare asemănătoare cu aceea a neofitului care este promovat în rândurile francmasoneriei universale. în acest segment al creației sale putem spune că Răducan atrage atenția prin partea vizionară a operei sale, prin depășirea cadrului strict experimental în domeniul picturii, prin căutarea realității deopotrivă în fizic și în metafizic. P­lastica celor doi artiști bănățeni reflectă nu numai existența unei adevărate școli regionale și naționale de arte frumoase, dar și continuitatea unei tradiții în care se regăsesc multe din elementele definitorii ale lumii cosmopolite central-europene. Flora Răducan și Constantin Răducan exprimă două generații ale plasticii care se revendică de la același cerc de maeștri sau din același climat cultural. Le este comună cău­tarea, învățarea, încercarea de explicare a părții nevăzute a lucrurilor. Par a fi parteneri de drum atunci când își propun să descifreze simbolurile lumii de ieri ori aspirațiile eterne de realizare ale ființei umane. Par a fi complementari prin intenția de a reda ideile timpului lor. Cine se apleacă atent asupra creației lor artistice va des­coperi că există o simetrie între pictura Florei Răducan și aceea a lui Constantin Răducan, anu­me, continua nemulțumire de sine și căutarea ieșirii din labirintul cotidian al existenței. O si­metrie între sentimentele și gustul artiștilor? Până la un punct, în sensul unei atracții nedisimulate pentru viața semnelor. Motiv pentru care găsesc potrivit gestul lor de a oferi într-o expoziție co­mună șansa comparării a două universuri mentale. De fapt — prin mijloace de lucru distincte — reprezentanții a două generații se adâncesc în propriul sine spre a ne provoca înțelegerea noastră asupra lumii. Nașterea umanismului liberal » Mihaela Anghelescu-Irimia S­ub titlul The Emergence of Liberal Humanism: An Intellectual History of Western Europe apărut în 1966, William H. Coates, Hayden V. White și J. Salwyn Sh­apiro ne fur­nizează o atât de necesară dar, vai !, încă ignorată în cultura noastră trecere în revistă a fundalului liberal pe care l-a clădit, practic, modernitatea europeană. Hayden White este, desigur, un nume familiar anglo-americanistului cu lecturi solide, teoria sa tropologică și studiul masiv despre meta­­istorie neputând lipsi astăzi din argumentariul profesionistului genuin. La primă vedere, s-ar zice că autorul fascinantei retorici semantice lansate la sfârșitul anilor 70 nu este anticipat de istoricul umanismului liberal; în fapt,obsedantele referiri la "povara istorică" din Tropics of Discourse, dar mai ales repetarea în momentul Vico a cotiturii impuse de "știința nouă" confirmă interesul constant al profesorului american de la University of Cali­­­ornia, Santa Cruz, față de istoria ideilor din care a crescut mentalitatea modernității clasice și târzii. în definiția de lucru a coautorilor din '66, umanismul liberal este " freedom of conscience and liberty" (p. v), cel mai important câștig în tradiția "civilizației occidentale". Critica literară, studiile de identitate și tipologie culturală, antropo­logia și semiotica din cea de-a doua jumătate a secolului nostru folosesc termenul "Western" în sensul n care, odată cu impunerea modelului (de sorginte) european(ă), acesta se opune — explicit sau implicit — celui de "Eastern", adică non­­european. Este accepțiunea în care îl găsim în toate lucrările de referință de peste douăzeci de ani încoace, de la Orientalism al lui Edward Said (1978) la The Western Canon al lui Harold Bloom ( 1994), incriminat de imperialism cultural de către primul, îmbrățișat ca soluție de către al doilea celebru american, ambii — interesant­ — de obârșie,în ultimă instanță, non-europeană. Lansată dezbaterii intelectuale la doi ani înaintea istoricului '68, The Emergence of Liberal Humanism își impune statutul de onestă confruntare, fără parti pris, asociind convingerii că rațiunea este un bun inalienabil al speței entuziasmul față de alte forme de cunoaștere ("mysteries") și avertizând cititorul că nu poate fi decât pernicioasă aroganța vic­toriosului — cel puțin la momentul respectiv — " Western­man". Este, în fond, o pertinentă antici­pare a relaxării poziției eurocentriste,în avanscena multiculturalismului care a reconfigurat teritoriul umanist în deceniul nostru. Este, pe scurt, o exce­lentă introducere la spectaculoasele reconsiderări ale paradigmei iluministe semnate de un Lyotard, un Derrida sau un Vattimo. P­entru Coates, White și Schapiro Re­nașterea (italiană) este echivalentă cu critica preliminară a tradiției moștenite ("received tradition") și nașterea umanismului secular — o primă și benefică chestionare a validității pozițiilor asumate necondiționat în numele unui canon imu­abil. Suntem discret, dar ferm introduși în cori­doarele tentațiilor intelectuale "clasice", de care cei trei nu vor să se despartă, dar pe care se arată dispuși să le străbată aruncând o lumină nouă în ungherele ascunse privirilor proaspete. Astfel, teoriei "canonice" a lui Burckhardt, potrivit căreia Renașterea este o ruptură radicală cu trecutul, ei îi opun reconsiderările dintre deceniul al cincilea și al șaptelea; în intervalul 1350-1650 se produce o treptată tranziție, de-a lungul căreia se umplu cu un nou conținut forme(le) vechi. De la analizele petrarchiste ale eului la hermeneutica biblică inau­gurată de Lorenzo Valla catolicismul se pregătește pentru istorica schimbare la față care se formulează prin protest(antism). "Sufletului bolnav" (p. 40), concept preluat de la William James pentru a desemna conștiința răului ca esență a naturii umane căzute, cei trei autori îi adaugă, weberian, morala ascetismului eficient al clasei de mijloc ("the middle way”) prin care i se conferă dignitate proiectului uman de ameliorare materială a lumii. T­oleranța religioasă, libertatea intelectuală, conștiința modernă a identității naționale, teoria politică însăși, mercantilismul ca atitudine cu benefică finalitate pragmatică, noua viziune asupra naturii, grație căreia revoluția științifică este o prelungire a dragostei cu care a creat Dumnezeu omul, nicidecum o pedeapsă menită a sancționa o nedorită depășire a limitelor date, sunt atribuite, în fond, acelei reformulări moderne care face din principiul "cuius regio euis religio" temeiul relativității eliberatoare. Se înțelege de ce, alături de criza conștiinței europene în formulă Hazard, autorii văd în secolul al XVIII-lea vremea "marii analize" ("the great analysis") care a eman­cipat cunoașterea prin noul suflu inspirat em­pirismului și "legii naturale",conceptul iluminist de progres rafinând modern canonicul "lanț al firii". Un "heideggerian lanț al devenirii” introdus de gândirea istorică a secolului al XIX-lea este extensia spiritului științific în care Coates, White și Sh­apiro văd trei constituenți: viziunea bi­zantină asupra naturii ,concepția islamică despre lume ca manifestare directă a voinței lui Dumnezeu și atitudinea "occidentală" potrivit căreia, natura fiind dușmană omului, acesta trebuie să se afle într-o perpetuă stare de luptă, pentru a-și asigura confortul. Din noțiunea medievală de natura cei trei distilează ideea că natura este un domeniu autonom pe care omul îl poate cu­noaște bucată cu bucată (de unde spiritul umanist renascentist), spiritul creștin al aplecării asupra naturii în sensul ocrotirii și salvării acesteia de dezastre (de unde etica protestantă) și cucerirea cu bravură germanică a naturii (de unde scepti­cismul religios și încrederea modernă în tehno­logie — fracturi ale spiritului holist înregistrate în secolul al XVIII-lea)A­cestea simt premisele liberalismului ca o propensiune fundamental modernă. Lor le datorăm progresul și popularizarea științei, libertatea intelectuală,civică și politică, triumful romantic al viziunii organic­ist­e cuplată cu me­canicismul luminilor. Tot lor le datorăm cultul supraomului, originile totalitarismului, utopia socialistă și experimentul comunist, anarhismul și... intoleranța. Atenție! Este semnalul de alarmă al cărui sunet prelung îl urmărim în The Ordeal of Liberal Humanism, contraparte a demonstrației, semnată de aceiași autori. Ac fir ORIZONT

Next