Orizont, 2000 (Anul 12, nr. 1-12)

2000-04-20 / nr. 4

9­28 I­n Tropics of Discourse: Essays in Cultural Criticism (Tropice ale discursului — Eseuri de critică culturală), The Johns Hopkins University Press, Baltimore & London, 1978, Hayden White reia copios tema sălbaticului și a metaistoriei, despre care scrisese la începutul deceniului al optulea, în aparență necorelate, ambele derivă din arborescenta teorie tropologică aflată la baza criticii culturale ce formează substanța volumului de față. Practic, întreaga demonstrație gravitează aici în jurul conceptelor de istorie, discurs și conștiință, între care există raporturi de natură retorică: pentru Hayden White tropii sunt la fel de marcat devieri de la expresia directă, "curbări" ale liniei "drepte" a sensului li­ter­al, ca în etimonul grec clasic apostoç, și forme de modelare a mesajului în funcție de intenția naratorului, ca în latinescul figura, așa cum am moștenit tradiția inaugurată de Sfântul Augustin. Cu alte cuvinte, White se raliază lui Matthew Arnold, T.S. Eliot și Erich Auerbach, ca încă un partizan al tezei potrivit căreia identitatea culturală europeană are urzeală elenă și băteală iudeo-creștină. Introducem, astfel, metafora țesă­turii ca imagine a identității culturale. Metafora este trupul sau figura de profun­zime din care se articulează metonimia, sinec­doca și ironia și care fundamentează însăși cu­noașterea umană. Pe scurt, cunoașterea nu este posibilă decât ca discurs, fiind o neobosită fugă din fața evidenței. Vedem ( vedere) încă mai selec­tiv (ex) decât bănuim și selectăm totdeauna cu un scop. Istoria pe care o țesem despre istorie este semnificativ mai săracă și mai bogată decât întâmplările a căror sumă credem că am fi con­­tabilizat-o frust. Nu există așa ceva. Suntem, în același timp, actori — adică interpreți, instanțe care explică istoria "jucată", sensul în care se folosea grecescul vaopyrgç — și, dimpotrivă, autori ai istoriei — vjcepKpuriie, am putea specula într-o manieră foarte asemănătoare cu metoda lui White. Să revenim însă la textul autorului nostru. Orice nouă experiență, ni se explică în introducere, implică (vom adăuga) trasarea te­ritoriului și definirea granițelor acestuia, pentru a identifica elementele componente și a discerne tipurile de relații dintre ele. Este, în mare,ceea ce se numește discurs, pentru că nu există analiză obiectivă, cum nu există descriere realistă, ci numai un dis­currere, o fugă încolo și încoace, între două codificări moștenite ale experienței. Poate mai mult decât devierea inevitabilă intere­sează caracterul ei moștenit. Da, discursul este, prin forța lucrurilor, o figurare tropică, dar, pentru că se alimentează din rezervorul acumulărilor comunitare, ele este, și mai net, o con­figurare de folos oricărui membru al respectivei comunități (fină anticipare a teoriei "comunităților inter­pretative" a lui Stanley Fish). White preferă terme­nul pre-figurare, prin care dezvăluie mecanismul metaforei ca formă de bază a cunoașterii. Operând asupra necunoscutului, de care, în mod firesc, se teme, metafora trans­portă substanța acestuia în tiparele familiare, acomodând-o, ordonând-o, domesticind-o. Ca figură de transport, ea asigură colonizarea marginii, civilizarea "sălbăticiei", omologarea alterității. Pentru că ne apropriem lumea grație con­științei noastre metaforice, conchide White, înțe­legerea este numai tropologică, rezultat, în cele din urmă, al conjuncției dintre veome (compre­­hensio noetica a realității) și nolticie (figurație poietica a realității). Adept al teoriei metaistoriei, White este un hegelian aplecat asupra retoricii identitare. Precum maestrul german, el are opinia că recursul conștient la metaforă ne eliberează de tirania detereminărilor conceptuale. Nu crede că Nietzsche implică altceva în definirea poeziei ca rupere dionisiacă a formelor de individuare pe care conștiința apolinică necombătută se va solidifica, în cele din urmă, până la celebra "rigi­ditate egipteană". La nivel noetic, operația numită diegesis conceptualizează argumentativ. La nivel poetic, mimesis descrie perceptiv. Bogăția, neaș­teptatul, plăcerea estetică este, cu alte cuvinte, fireasca trăire pe care o desemna originar a fo­riot.ç. Tocmai valoarea de experiență directă a dis­cursului îi conferă forța tropologică atât de evi­dentă în formele sale "practice" (discursul despre sinucidere, de pildă, despre război, sexualitate, politică etc.) filtrate în discursurile "formale" numite roman, tragedie, epopee etc. în mod funda­mental proe, discursul istoric se situează, la rându­­l, la confluența celor două tipuri enunțate mai sus. Precum arta, precum însăși știința, istoria este o distorsiune creatoare a faptelor, devenite relatate prin intermediul stilului auctorial. Această variantă tare a tropologiei coextensive cu cunoaș­terea va face substanța demersului din The Content of the Form (1987). Strania, la primă vedere, asociere­a artei cu știința — cea dintâi poetică, a doua, noetică — nu are de ce să mire, din mo­ment ce structurii de suprafață a discursului, inevitabil generată tropic, îi corespunde structura de adâncime pre-generată de istorii-arhetip, încât, PIAȚA IDEILOR Tropicele discursului w Mihaela Anghelescu Irimia conchidem, White nu face decât să deceleze setul de figurae de vorbire și gândire ce dau coerență unui dis­currere recuperabil în originar sinteticul kôyoç — cuvântul care exprimă gândul (oratio) și gândul însuși (ratio). A­cum ne va fi mai lesnicios să descifrăm rostul unor sintagme precum "povara istoriei" și "textul istoric ca artefact literar". Se pune, în fond, problema trans­portării, a meta­forizării faptelor (materialul cărat în cârca speței) în text (opera care dă coerență încărcăturii, făcând­­, parcă, mai ușor de su(b)portat). Subtilitatea trecerii f­aptului întâmplător în eveniment cu noi­mă­la nu scăpase vechilor greci, din moment ce un Ю7 [UNK]) era înțeleptul, cel care știe, și, ca atare, autorul unei io­opici, adică cunoaștere pe seama celor trăite/aflate și relatarea acestora. De la fapt la ficțiune drumul doar seamănă cu parcursul străbătut de la cronică la istori­sir)e. Anosta cro­nică, ba chiar însemnările uscatelor anale sunt, deja, selecții auctoriale, nu fapte, ci ficțiuni, nu istorii, ci "istorii". Urmează că orice reprezentare, qua ficțiune, este o mediere între lume și conștiință și, în mod necesar, o contaminare etică, ideologică, sau, în termeni mai generali, "politică". La acest mo­ment demonstrația lui White atinge un excepțional­­ [UNK]­I­­­n monumentalul său tratat de­­ istorie a logicii, Anton Du­­mitriu enumera în încheierea ex­punerii asupra filosof­iei platoniciene câteva interpretări aparținând unor­­ prestigioși exegeți moderni,cum ar fi germanii F.E.D Schleiermacher, К. Hermann, G.W.F. Hegel, G. Teichmuller, C. Ritter, P. Na­­torp și M. Heidegger, sau englezul A.E. Taylor­. La rândul său, Cătălin Partenie menționa alte interpretări moderne: cea hegeliană a lui Bosan­­quet, fenomenologică a lui Gadamer, existențială a lui Friedlander, analistă a lui Gosling, psi­hanalitică a lui Bres, sau cea efectuată — lucru destul de rar — dintr-o perspectivă platoniciană de către Crombier 2. Și în cultura română întâlnim câteva tentative de a interpreta unitar textele platoniciene, cum ar fi cele ale lui Constantin Noica și Alexandru Posescu sau, mai recent, aceea efectuată dintr-o perspectivă post-modernă de către Andrei Cornean. Pentru ca disperarea potențialilor platonizanți să fie deplină, vom cita un pasaj din studiul lui C. Partenie din care rezultă că exegeza desfășurată doar în secolul XX cuprinde peste zece mii de lucrări: "Bibliografia elaborată de H. Chemiss (apărută în Lustrum, vol. 4,1959 și vol. 5,1960) pentru perioada 1930-1957 cuprinde peste 2025 de titluri, iar cele două bibliografii alcătuite de L. Brisson (apărute în Lustrum, vol. 20, 1977 și vol. 25,1983) cuprinde 3326 de titluri pentru perioada 1058-1975 și respectiv 1273 pentru perioada 1975-1980. Rezultă deci că numai în 50 de ani (între 1930 și 1980) au apărut peste 6624 de titluri"4.E­vident, aproape fiecare dintre interpreții ai căror texte îngroașă neîncetat dimen­siunile exegezei platoniciene presupune implicit că propria interpretare este cea mai "obiectivă", întemeiată fiind pe textele dialogurilor lui Platon analizate cu metodă și acribie. In fața inflamării hermeneuticii aplicate gândirii discipolului lui Socrate, unii interpreți își manifestă îngrijorarea. De exemplu, același Cătălin Partenie arăta că "existența unei asemenea exegeze, descurajante de elegant punct. Este adus în prim-plan Gam­­battista Vico, a cărui Scienza nuova — obiect de maxim interes, ne amintim , și pentru Sir Isaiah Berlin — produce o cotitură epocală în ansamblul științelor, prin decretarea primatului imaginației asupra rațiunii. Cu întâietate cronologică și episte­mologică, poezia se pune în fruntea cunoașterii. Este cunoaștere. Raționalul secol al XVIII-lea, continuă White, este mai puțin anistoric sau non­­istoric, cât, de fapt, supraistoric în strădania de a aduce trecutul la tribunalul prezentului, pentru ca,judecându-l,să-l îndrepte. Or, tocmai această sinceră pornire de a îndrepta lucrurile este tropica­­lizarea de care vorbeam — o strâmbare cu sens a rectiliniului neutru. C­ecitatea cu care clasificăm Iluminismul drept rațional este numai ecoul cecității iluministe, care stabilise o analitie suficie dar operativ ineficientă diferențiere între litera și știință, poezie și proză, sens figurat și literal. Ni se arată ca pernicioasă preconie în virtutea căreia sunt neserioase fabulele, legen­dele, miturile — toate minciuni care învăluie adevărurile și, în cele din urmă, adevărul. Nu putem să nu ghicim o tropică nietzscheană în formularea criticului cultural care este venerabilul Hayden White. Sigur, avem artă ca să nu murim de adevăr. Suntem cruțați de duritatea adevărului grație protectoarei minciuni frumoase care este arta. Dar, adaugă autorul ,nostru, substanțial, ade­văr și nit sunt totuna! Constituente epistemologice în proporție egală, ele au rămas indisociabile unul de celălalt din prima copilărie a speței umane. Savantul care cuprinde în searbădu formulă puz­deria amețitoare a lumii, în încercarea de a-i reduce printr-o coerență gramatică mentală stufo­­șenia înspăimântătare, nu face, în esență, altceva decât făcea primitivul în actul metaforic de a domestici necunoscutul. Forme, în ultimă instanță, de magie, și unul și celălalt sunt acte de ordonare prin înstăpânire a lumii. Ne vom ocupa mai pe îndelete de această gospodărire a universului în numărul viitor, prin dimensiunile ei", poate crea "riscul unei înstrăinări față de filos­ofia platoniciană însăși"­. Confruntați cu o astfel de situație, nu ne rămâne decât deplina asumare a tensiunii caracteristice oricărui interpret conștient de limitele cunoașterii sale. In acest mod ne vom găsi în inima crizei exegezei platoniciene, care poate deveni o premisă benefică a oricărei viitoare interpretări aplicate textelor lui Platon.P­rin conștientizarea intervalului existent între noi, cititorii de azi și epoca ela­borării dialogurilor platoniciene, obținem o primă presupoziție hermeneutică: asumarea de către interpret a tensiunii hermeneutice este prilejul demersului de anihilare a neînțelegerii textului și conținutului său. Altfel spus, insatisfacția pro­dusă de incomprehensibilitatea dialogurilor pla­toniciene devine pre­textul comprehesiunii. De­sigur, o premisă valoroasă dar insuficientă. Adrian Marino rezuma clar și concis cerințele funda­mentale ale oricărei hermeneutici: "Descifrarea textelor și, în genere, a oricăror materiale, pre­supune interpretarea lor. De unde întreaga stra­tegie a hermeneuticii, care constă din stabilirea unor principii valabile de interpretare în funcție de o serie de crite­ii precise"6 *. Este deci necesar să ne canalizăm eforturile în sensul descoperirii acelor "criterii precise", — presupoziții hermeneu­tice, le spunem noi­­,capabile să ne ofere temeiul unei viitoare interpretări a dialogurilor. In primul rând, este obligatorie relația nemij­locită cu textele însele, în sensul arătat de Anton Dumitriu: "Modul nostru general de cercetare va consta din a-i lua pe greci în serios, chiar atunci când afirmațiile lor apar astăzi ca puerile și pritr­­i ve. Pentru aceasta vom accepta textele lor făr­ă a le tria, și vom încerca să citim astfel și ce nu s-a citit. La baza cercetării noastre va sta deci principiul că trebuie să-i înțelegem pe greci prin propria lor modalitate de gândire, pentru a ajunge la viziunea lor despre adevăr și nu la viziunea noastră despre viziunea lor. Intr-un cu­vânt vom încerca să gândim ca ei", în conformitate cu A. Dumitriu, vicierea textului prin introducerea unor premise străine lui trebuie evitată, urmărind consecvent asim­iiarea presupozițiilor implicite j pe care el le conține. Actul de asimilare al pre­­m­iselor infratextuale poate fi realizat exclusiv prin (re)gândirea raționamentelor consemnate de autorul scrierii respective (în cazul nostru Platon). Probabil că cea mai bună descriere a practicii efective a regândirii filosofemelor plato­niciene e cea care-i aparține lui Robin Colling­­wood: "(istoricul, exegetul — n. L.R.) trebuie să identifice problema filosofică la care autorul textului îi oferă propria rezolvare. Istoricul este obligat să regândească, pentru sine, problema în cauză, să-i vadă soluțiile posibile și să înțeleagă de ce autorul textului a ales-o pe una în detrimentul celorlalte. Procesul acesta nu reprezintă altceva decât regândirea, pentru sine, a gândurilor filoso­­fului studiat"8.I­n ultimele decenii, cultura europeană a fost marcată de un vast proces epistemic de regândire a platonismului, prin activitat meritorie a celebrei "școli de la Tübingen ". Cuno­cută prea puțin la noi,­­ până acum, doar singur autor, Cristian Bădiliță, a prezentat public lui autohton viziunea membrilor acestei școli — exegeza practicată de membrii ei reprezintă, afirmă Giovanni Reale, o adevărată "schimbare de paradigmă" în istoria filosofiei clasice grecești. Cum vom vedea, pentru prima dată de la Schleier­macher încoace, anterioritatea tradiției hermene­utice în raport cu textele (platoniciene) este afir­mată și argumentată într-un mod irefutabil. Schimbare de paradigmă In exegeza platoniciană . Robert Lazu­ r Anton Dumitriu, Istoria logicii, vol. I, București, Editura Tehnică, 1993 (ediția a III-a), pp. 160-161.­­ Cătălin Partenie, "Exegeza platoniciană în secolul XX", în Revista de filosofie, București, Editura Academiei nr. 1-2/1991, tomul XXXVIII, p. 53. 3 Andrei Cornea, Platon, Filosofie și cenzură, București, Editura Humanitas, 1995. "Cătălin Partenie, op. cit., p. 49. 5 Idem, p. 53. 6 Adrian Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980, p. 33. "Anton Dumitriu, Aletheia, București, Editura Eminescu, 1984, p. 9. “Robin Collingwood, The Idea cf History, Oxford University Press, 1946, p. 283. ------1---------­ ORIZONT ««kT

Next