Orizont, 2000 (Anul 12, nr. 1-12)

2000-09-20 / nr. 9

26 PIAȚA IDEILOR O dată cu punerea în evidență de către Giambattista Vico a uriașelor energii depozitate în omul primitiv - sistematic ignorate în secolul luminilor - se produce o profundă eliberare a conștiinței europene. Este concluzia lui Hayden White, pentru care neîndoielnica superioritate a speței, în copilăria sa, constă în aceea că oamenii luau notă de cele din jur exclusiv metaforic. Trăind în metaforă, ei nu distingeau între adevăr și eroare, clivaj intervenit odată cu dezvoltarea cunoașterii ironice. Refuzul secolului rațiunii de a credita pe deplin straniul,diferența, excepția trădează incapacitatea de a credita propriile forțe onirice. Agenda romantică cu care Vico anticipează, la 1725, manifestele poetice închinate cultului copilului, al non-europeanului, al tânărului visător - al iraționalului de un fel sau altul - pare a sugera mai curând teama decât siguranța în progres a unui secol nebun d­upă ordine, dar după o ordine înjumătățită ca posibilități și realizări. . Cu un motto din Civitas Dei a Sfântului Augustin, în care, într-o formulare acum celebră, ni se arată cum lucrurile fără semnificație de la sine se întrețes cu cele semnificative. White purcede la explicarea mecanismului de satanizarea sălbaticului, în esență, este vorba de autodefinire prin negație - strategie extrem de prolifică și de eficientă în polemicile "culturale", de pildă în conflictele între comunități naționale, partide politice, categorii sociale sau profesionale. Când nu știm ce este "civilizația", putem ușor găsi exemple de ceea ce nu este. A se vedea clasarea la nivel subuman a "sălbăticiei" în epoca inginereștilor manevre melioriste proiectate ca soluție definitivă. Or, observă tropologul culturii, o cultură dată nu este nici mai mult nici mai puțin puternică decât forța de convingere cu care îl poate determina pe cel mai slab dintre membrii săi să ia drept adevăruri ficțiunile sale. Sau, urmând butada hegeliană, miturile sunt o formă de viață îmbătrânită. Treptata demitologizare a "sălbăticiei" și "barbariei" coincide cu despațializarea "sălbaticului”, în locul pădurii, al deșertului sau al junglei - zone nedomesticite ale lumii fizice - se profilează spațiul interior(izat). Aici vor fi valorizați și omul civilizat și primitivul în variante secularizate nu mai puțin semnificative, de pildă în triada freudistă supraeu-id­­ego. O minuțioasă discuție a toposului sălbaticului­, în contextul edificator al departajării între civilizat, sălbatic și barbar, se însoțește cu exemplificări para­digmatice pentru cultura noastră europeană. Gândirea ebraică, pentru care sălbăticia se fundamentează pe temeiuri morale, cea greacă, pentru care corupția sau poluarea speciilor duce la aceeași jalnică dezordine hyleristică, doctrina creștină, care propovăduiește grația ca salvare sunt, fiecare, trepte către modelul modern , înfiripat în Evul Mediu creștin. Trei sunt factorii securizanți ai acestui fel de a fi modern, adică acum și aici, așa cum este el modelat de ethosul creștin: securitatea sexuală (garantată de instituția familiei), securitatea subzistenței (prin inter­mediul instituțiilor politice, sociale și economice) și mântuirea (asigurată prin diligențele Bisericii). Tot ce cade în afara acestui perimetru securizat evoluează sub semnul unui categoric "nu". Or, "sălbaticul" răs­punde exact tuturor provocărilor ordinii căutate: el este sexual instabil, imprevizibil, agresiv, lipsit de instituții reglatoare ale vieții cotidiene și ignorant, dacă nu de-a dreptul sfidător în materie de curățenie sufle­tească, în varianta masculină, el se prezintă foarte adesea ca magician, în cea feminină, ca vrăjitoare, suprapu­­nându-se cu mai venerabilii demoni, draci, spirite rele - locuitori ai unui teritoriu trasat de o creștinătate încă fertilizată de păgânism. P­e scurt, sălbaticul este chintesența ultimei degradări umane, mai ales din pricină că nu e conștient de starea păcătoasă în care trăiește. Aflat "dincolo de bine și de rău", el încalcă legile fundamentale ale unei comunități cu universal­ist­ă întemeiere în cer(uri). Dar, odată început procesul de dezintegrare a valorilor medievale - etapă ce se suprapune cu fenomenul renascentist - se lansează un nou model cultural, întemeiat în valorile libertății individuale. Sălbaticul devine, treptat, obiect de invidiat, sursă de admirație, formă de justificare și întemeiere! Se produce o "mântuire” a sălbaticului în paralel cu redescoperirea valorilor clasice, a învățăturii antice, a naturii ca ambient ce invită la trăire trupească. Sălbaticul capătă o înfățișare apropiată până la suprapunere cu cea a faunului, a satirului, a silenului antic, în contextul unei culturi ireversibil urbane, sălbăticia este legiferată drept condiție a locuitorilor spațiului din afara orașului. El nu este politicos, în accepțiunea originar stabilită de polis, nu este civilizat, tocmai pentru că nu aparține cetății, pe scurt, nu este urban, îl putem găsi "la țară", victimă a haosului de care s-a departajat, în mod exemplar, cetatea ordonată după modelul cosmic, în mod evident Civitas De­ este un astfel de îndreptar etic-metafizic, cu inconfundabile virtuți civilizatoare. Asociat cu imagini păgâne ale unui libido scăpat controlului", sălbaticul dezvoltă, în pragul lumii moderne, calitățile care îl vor legitima ca tip uman pizmuit în contra interdicțiilor oficiale. Se naște, cu alte cuvinte, primitivismul modern, doctrină radicală clădită pe respingerea valorilor centrului tradițional elenic­ iudeo-creștin. Sunt idealizate grupurile neafectate de civilizația acreditată, de pildă "asprul, durul nordic" (în contrast cu "civilizatul meridional"), "bardul gotic" (în contrast cu prototipul "poeta­vates" vorbitor al unei limbi "ca un fagure de miere"­), orientalul poligam (în contrast cu sexual ordonatul european). Percepută ca un set de reguli constrângătoare, aceleași care fuseseră admise și recomandate ca stabilizatoare, civilizația este "demascată" ca pervertire a generoasei naturi, aceasta din urmă reabilitată acum în noi scenarii arcadiene populate de păstori și păstorițe care își dosesc cu rost rafinamentul Urban în spatele unei bine jucate sălbăticii­­barbarii chic. T­oate acestea sunt de pus pe seama caracterului profund schizoid al speței, afirmă peremptoriu Hayden White. Avem cu toții două personalități, lucru față de care, ca oameni moderni, nu ne (mai) putem ascunde. Nu constata Montaigne că, provinciali și etnocentrici, "civilizații" lui francezi nu aveau ochi pentru alteritate? Că, mulțumiți­ până la ultima limită de propriile limite, nu puteau ieși din prejudecățile unei întotdeauna liniștitoare m­erții?Că,orbi la "barbaria” de acasă, erau, precum lupul din poveste, înzestrați cu ditamai ochii, pentru a vedea mai bine pasul din ochiul celuilalt? Perceput ca altceva, sălbaticul a sfârșit, în mod firesc, într-unul sau în celălalt spațiu al alterității metafizice după care s-a ordonat, tradițional, cultura europeană. El a fost fie omologat apocaliptic (ca exemplar al perfecțiuni­i de la finele spațio-temporale ale acestei lumi imperfecte), fie clasat demonic (ca imagine de coșmar­abil infiltrată în filmul coerenței noastre apărată cu tot soiul de strategii comunitare și individuale). Rezultă,de aici, ficționalitatea exemplară a acestui exemplar! Și iată și câteva eșantioane postiluministe ale modelului: comunismul primitiv analizat de teoria marxistă, lumea alternativă a visului citită prin gramatica freudistă, voința de putere a supraomului nietzschean. Pentru White,ele sunt reluări, în modernitatea clasică, ale celor trei factori securizanți stabiliți de cultura Europei medievale: subzistența (prin procurarea bunurilor), regularitatea sexuală (prin instituția familiei), salvarea (prin putere supraumană). O "tropicalizare" a sălbaticului așteptam oricum de la un teoretician al identității culturale pe repere tropologice. Iată-l pe Hayden White discutând tema sălbaticului nobil ca fetiș. Obiect natural, cultural sau imaginar învestit cu puteri magice sau spirituale, fetișul joacă importante roluri de mediere în relațiile interumane, indiferent că leagă sau separă indivizi ori comunități. Fetișizarea implică reverență, devoțiune, cult, chiar forme patologice de adeziune necondiționată, cum se întâmplă în atitudinile intolerant rasiste, de pildă în declararea unei umanități sălbatice-strategie de justificare a altor strategii subsumate unei tactici exclusiviste. Tropicalizați ca metafore, "sălbaticul" și "sălbaticul nobil" sunt concepte utile și necesare bunăstării grupurilor sociale. De o i­mportanță crucială se dovedesc metaforele mai ales atunci când un grup social se confruntă cu fenomene care eludează sau dejoacă așteptările normale ale experienței cotidiene. în mod similar, devin absurde practicile culturale care violează tabuurile consfințite de cadrele de referință morale ale unei comunități Funcție de asemenea abateri de la norma ordonatoare se plăsmuiesc imagini menite fie a sancționa anormalul, fie a recompensa normalul agresat. Acesta este mecanismul tropicalizării - am spune noi­­ bipolare a sălbaticului. Categorisiți ca subumani,dezumanizați și chiar reificații "sălbaticii" din Lumea Nouă, "descoperiți" de europenii descriși pentru a se instaura ca stăpâni, populează polul negativ al taxonomiei astfel inaugurate. Admirați și chiar pizmuiți pentru starea de cosmică armonie cu un cadru natural nealterat de ritmurile frenetice ale lumii achizitive a stăpânilor, ei pot căpăta statut de locuitori ai polului pozitiv al aceluiași clasament. Or, dialectica pe care o implică departajarea axiologică a unuia și aceluiași eșantion uman este de natura intimă a metaforei ca trop fundamental. Ca metaforă propriu-zisă, el este un trop al continuității -sălbaticii sunt, totuși, oameni, ca atare, îi vom "salva", recuperându-i prin convertire religioasă. Ca metonimie, acesta este trupul contiguității - sălbaticii nu sunt asimilabili, ca atare îi vom extermina. Ambele seturi de procedee satisfac nevoia de ordine, fiind rezolvări ale tensiunilor dintre "noi" și "ei". Indiferent de strategia adoptată, distincția din fundal rămâne aceeași: în numele unei inevitabil etice priviri asupra semenilor, tragem linia de despărțire între umanitatea normală și umanitatea anormală. Pe prima coloniștii porniți,în vest, spre malul de dincolo al Atlanticului sau, în est, spre Pacific o vor descrie drept colaborantă, inteligentă, controlată - rasa albă. în cea de a doua vor vedea o lume încăpățânată, obtuză, nemaleabilă - rasa roșie sau galbenă. O chestiune de perspectivă, firește. Dar White ne avertizase din capul locului că se va ocupa de tropi ca modalități universal umane de a decupa universul, fapt întru totul confirmat de plasarea metaforei la baza tropicalizării cunoașterii. Ni se pare că în conjuncția caracterului profund uman al metaforizării cu specificul cultural al selecției operate prin metaforizare rezidă o bună parte din forța demonstrației sale. Același proces de trans­port imaginari­e interesează și în analiza fină făcută, sub titlul Tropicele istoriei, capodoperei lui Vico. Anticipator al lui Hegel, Marx, Nietzsche, Dilthey, Freud, Lévi-Strauss, napolitanul nostru stabilește un câmp distinct al sondării feno­menelor sociale și culturale, în contrast cu cele naturale. Principiul verum ipsum factum superscripti guvernează primul, în timp ce principiul numit certum dă nota definitorie a celui de al doilea câmp. Or, coroborând teoria vib­iană cu tropologia lui White, rezultă că metaforizarea lumii este un proces sancționabil la nivelul lucrurilor făcute de om, având, totodată, bază fizică în principiul care reglează veracitatea universală a judecăților speței. Mai simplu spus, fiecare comunitate (sau chiar fiecare individ) își con­figurează lumea potrivit valorilor locale moștenite, asimilate, promovate - potrivit unui patrimoniu cultural specific -, dar o face și ca reprezentant al umanității ca atare - potrivit patrimoniului cultural al speței. De altfel, identificarea în gândirea lui Vico a unui consecvent principiu hermeneutic este cea mai directă reluare a celor de mai sus. Pentru autorul Științei noi limbajul însuși pune la dispoziție cheia interpretării fenomenelor culturale, el fiind atât ca proză discursivă cât și ca expresie poetică. Prin operații de receptare pasivă, prima dublează lumea reflexiv, prin mimetică oglindire. Creativă, cea de a doua confiscă lumea la nivelul conștiinței. Ambele, însă, sunt alternative la lumea dată, originând în "logica poetică" a metaforei. De aceea, cei patru tropi - metafora, metonimia, sinec­doca și ironia - sunt, în esență, trupul generic al trans­portului imaginar, metonimia și sinecdoca fiind rafinări ale metaforei, iar ironia, reversul ei. Evoluția de la bestialitate la umanitate este, pentru Giambiattista Vico, instalarea limbajului tropologic, cu punctul de maximă potență în formele pozitive ale metaforei. Convers, ironia caracterizează căderea din starea poetică maximă - o cădere dură precum starea postlapsariană. Respectând schema vib­iană, vârstei zeilor îi corespunde tranziția de la metaforă la metonimie, vârstei eroilor, trecerea de la metonimie la sinecdocă, iar vârstei umane cea­ de la sinecdocă la ironie. Metaforic - cum altfel n - am putea spune că se înlănțuie, descendent, copilăria, maturitatea și decadența speței, că, în aceeași linie a decl­inului, tipului poetic i se succed tipul eroic și cel uman, că tipurile de societate corespunzând acestora sunt cel teocratic, aristocratic și democratic,că rațiunea care le guvernează este divină, respectiv naturală și civilă, iar scrierea folosită este hieroglifică, respectiv imaginativă și vulgară. Este evident de ce Vico a exercitat o enormă influență asupra revoluției romantice la nivelul gândirii, deci (și) al expresiei - al figurilor de concept și de stil. substanțială trecere în revistă a teoriei foucauldiene încununează această splendidă apologia pro figura. După Hayden White, marea contribuție a lui Michel Foucault este descoperirea bazei lingivistice a unor concepte precum cel de om, de societate și cultură. Odată acceptată ideea că acestea nu se referă la lucruri ("­es choses"), ci la formule lingvistice ("­es mots"), științele umane nu pot fi decât captivele modurilor figurative ale discursului. Ceea ce este totuna cu a spune că ritualurile conceptualizate de comunitățile umane sunt, în fond, strategii mitice. Dr, a susține acest punct de vedere înseamnă a respinge corespondența dintre "ordinea lucrurilor” și "ordinea cuvintelor" - iluzia paradigmei clasice -, instaurând, în schimb, cuvintele ca lucruri ele însele, înseamnă, adică, a vedea în cuvinte realități solide, pline, nu delegate ale realității, înseamnă a opta - romantic - pentru limbajul adamic al metaforei originare. Așa am decoda analiza lui White la Cuvintele și lucrurile lui Foucault. Urmând cu consecvența nedezmințită din întreaga sa operă teoretică o schemă perfect sustenibilă, tropologul discursului/culturii ne regalează cu o ultimă discuție pe marginea celor patru figuri. Codificare cartografică a lumii ,originara metaforă stabilește continuitatea teritorială a similitudinii prin raportare la diferență. Deplasare nominală, conform etimonului elin cu care este botezată, metonimia este o strategie poetică acreditată în secolul al XVIII-lea, prin care pot fi reduse la statutul de funcții ale unei alteia entități contigue (de exemplu partea pentru întreg). Descoperire­a diferenței în secolul al XIX-lea, sinecdoca stabilește alteritatea nu numai spațial (între entități distincte),ci și temporal (în interiorul aceleiași entități, percepută ca identitate supusă schimbării în timp). Formă a decadenței secolului al XX-lea, ironia este lecția mallarmeană, care ne învață că lucrurile există pentru a trăi în cărți. De aceea viața însăși se cuvine a fi tratată ca text, lumea fiind reprezentată în cuvinte. Or, exorbitanta privire critică care a înghițit lumea figurând-o ca text adus la "momentul absurd" în care, socotește Hayden White, se află teoria literară. Nu mai credem în Dumnezeu, în tradiție, în cultură, în civilizație, în "literatură". Credem, în loc, în text ca analog al Ființei, ca antiteză a Ființei, ca divinitate, spirit, noumenon. De la structuralista bifurcare sanssuriană a limbajului în langue și parole s-a conchis că textul qua sistem de semne poate - metaforic - denumi orice: cultura (ca la Lévi-Strauss), literatura (Jakobson), mintea (Lacan), teoria semnelor (Barthes). Interpretarea fenomenelor culturale ca act de citire a semnelor îi apare tropologului firească. Ceea ce nu poate, însă, admite este ideea că nu comunicăm decât semne, nu sens, că figurarea a devenit figurație, totul fiind, ca atare, arbitrar, în fața derinde unei declarații că jocul liber al limbajului este totul tropologul culturii conchide trist: sunt triste tropicele culturii ca pure semne. Dar poate că umanismul european modern și-a apărat legitimitatea tocmai prin convingerea că lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par a fi, ci doar manifestări ale unor esențe nomerale. De unde și nevoia de lectori privilegiați, capabili a ne iniția. S-ar fi inventat, altminteri, Hayden White? 1 2 1 Vezi contribuția lui Hayden White în. Edward Dudley și Maximillian Novak, The Wild Man Within: An Image in Western Thought from the Renaissance to Romanticism, University of Pittsburgh Press, London, 1972, discutată pe larg în articolul nostru "Sălbaticul din noi", în "Orizont", no. 1 (1416), 20 ian. 2000, p. 22. 2 Cei interesați își pot procura date suplimentare din articolul nostru "O istorie contrarie a ideilor" apărut în nr. 2 (1417), 17 feb. 2000, p. 23, și care prezintă lucrarea lui Sir Isaiah Berlin: Against the Current Essays in the History of Ideas, The Hogarth Press, London, 1979 Tropicele discursului ш Mihaela Anghelescu Irimia O 1 > JË­rat" «1 [UNK] [UNK]» Шт '41 n­­­"Ш» ORIZONT

Next