Patria, septembrie 1920 (Anul 2, nr. 187-209)

1920-09-18 / nr. 201

Sâmbătă 18 SI ION DIREC­! REDAC CLUJ Sl tix • ANUNŢUR. JUPA TARIF PRIMEŞTE ADMINISTRAŢIA ŞI AGENŢIILE DE PUBLI­­CITATE jh.'bln Numărul 50 bani •nk 11-PATRE DECAN AL PARTIDULUI NAŢIONAL BQk­lSF Anul II. Numărul k01 ABONAMENTUL: PE UN AN ... 120 LEI PE V, AN .... 60 LEI PE V, AN .... 30 LEI REDACŢIA 13-31 TPI PFHM /REDACTIA 13-31 in,LCIVJjN /TIPOGRAFIA 13—83 ! Intre Franţa şi Anglia Paris Sesiunea parlamentară a fost închisă în Franţa, deputaţii şi senatorii au plecat în vacanţă,­ este un repaus bine meritat, căci dacă s’ar examina munca depusă de ei timp de cinci ani încheiaţi, şi unii şi alţii au meritat acest concediu, ca şi şco­larii buni premiile de încurajare, dovezi de satisfacere, însărcinarea la­ a fost crea, a limpezi situaţia creată din cauza răsboidui, a vota impozite, a face faţă greutăţilor la interpretările ca urmează a se da tratatului de la Versailles. Cu toate multele greutăţi, parlamentarii noştri au eşit bine şi chiar înainte de a se despărţi, au ştiut să se facă tălmacii conştiinţei franceze răspunzând pe deaîntregul sentimentelor opiniunei publice. Sunt între popoare, ca şi între per­soane, de acelea cărora nu poţi, fără oare­care teamă, să le atingi sensibilitatea, să loveşti spiritul lor de equitate şi de drep­tate. Ajungi îrrtr'o bună zi când punga cu venin se crapă şi trebuie atunci să schimbi tactica, căci altfel tot te poţi teme de orice eventualitate. Făcând reserve asupra poli­ticei engleze, Camera şi Senatul au fost de comun acord cu majoritatea Franţei. De mult deja, desinteresarea la politica dlui Lloyd George, surprinsese mult la noi, vă­­zusem Anglia punând mâna pe Mossoul contrar angajamentelor vechi, stăpânind în Constantinopole şi Palestina, făcând şicane asupra mandatului ce­­ avem în Camerum şi Togo, dar eram acolo discuţii de diplo­maţi cari nu loveau în oamenii din popor. Protocolul de la Spaa ridică din con­tră, din toate părţile o mare nemulţumire. „Cum ? — strigară un mare număr de voci, — atunci când Franţa pune asupra populaţiei sale, atât de decimată biruri mari pentru ca să reîn­noiească provinciile sale devastate, îi va trebui pentru a obţine cărbunii necesari existenţei sale, să predea Germaniei, distrugătoarea minelor noastre — 200 milioane frânei lunar destinaţi la îmbunătăţirea hranei minerilor rm­ani.“ Şi ceea ce e mai rău,­­ au adăugat aceleaşi voci — Anglia, aliata noastră, care vinde chiar în ţara sa tona de cărbuni cu 38 schilingi şi le expediază în streinătate pe preţul de 240 franci, ne impune condiţia ca să plătim Germaniei pentru fiecare tonă care costă 72 franci, o primă de 155 franci, numai pentru a susţine tariful de export la 240 franci, fixaţi de cărbunarii englezi ?“ Aceasta este operaţia de-a Spaa, camera de­putaţilor şi Senatul din Franţa nu puteau să-l admită, fă­r a face să se audă protes­tările sale, la Semit au fost îndeosebi vio­lente. »Pe când suntem învingători, spuse dl Doumergue, fost preşedinte al consiliu­lui, am fost supuşi la grele încercări cari ne vin nu din partea de unde puteam să ne aşteptăm, ci din partea acelora, dela cari speram cel puţin sentimentele de drep­tate." Făcând mai departe aluzii la Anglia, care va avea şanse deloc în 1916, dl Dou­­mergue, a adăugat că armatele franceze singure aproape au salvat Franţa în acel timp — şi nu numai Franţa. Ce-ar fi devenit întradevăr Anglia, dacă Ger­manii ar fii ocupat Calais-ul ? Daci, votând protocolul de la Spaa, „Senatul francez nu a înţeles să-şi manifesteze satisfacţia sa, — reluă dl Doumargue, în aplauzele între­­gei adunări, ci să şi manimateze o ultimă speranţă în aliaţii noştri englezi, cu gân­dul că lucrurile se schimbă câteodată în contră acelora ce sunt la adăpost*. De ce, ni se va spune, dacă acestea au fost sentimentele Parlamentului francez şi acelea ale naţiunei, dl Mitlerand a avut in ambele Camere o atât de mare majoritate ? Chestiunea este simplă: Franţa a voit să dea o ultimă dovadă a iubitei franco en­gleze, de­­oarece aceasta este baza întregei păci in Europa. Fără ea, sângele ar reîn­cepe să curgă mâine şi ruinele se vor ve­dea din nou, cât de fragedă ar fi în viitor equilibrul pac?i toată alianţa franco-engleză care o va face stabilă. De această necesi­tate, toate ţările luptând împreună în răs­­boiul de liberare, sunt convinse. De aci însă urmează că Franţa trebuie să se ra­­zime totdeauna în alanţele sale pe legă­turi sentimentale, din care iese adeseori în­şelată, când pu­tea să se razime pe drep­­turi economice. Anglia marilor afaceri, a spus deunăzi dl Briand, tratează Franţa ca duşmană; pe terenul comercial, ea nu cunoaşte prie­teni, ci numai concurenţi. Eminentul om de stat prezicea o politică de oţel comună cu toţi. Aliaţii şi bazată pe apropierea dintre­ cărbune şi mineral. Exista în această iniţiativă un remediu la toate greutăţile? Este prea mult a spune; în orice caz este punctul de plecare al unei discuţii şi poate al unei înţelegeri. Mai sunt negreşit şi al­tele . Şi­ le întâmpinăm cu sinceritate, cu brutalitate chiar. Anglia, o cunosc şi îi cunos­c şi oamenii de stat, înţeleg mijloa­cele, pe cari le practică pentru ea cu atâta succes. Să vorbeşti concis şi repede când trebuia, acesta este cel mai bun mijloc de a te face ascultat, mai cu seamă în Orient; aşa şi victoria generalului Gourard a fost bine primită de către opinia franceză şi parlament. Intrarea francezilor în Damasc devenise o operaţiune de poliţie necesară faţă de Eenir-ul cu două talere, prea mult timp sub protecţia Angliei. Intr’o zi, când împărtăşeam mareşa­lului Allenbry, neliniştea, care o provoca atitudinea dubioasă a lui Feyeal, între­prinderile josnice în contra proteg­aţilor noştri, comandantul forţelor militare en­gleze în Egipt, îmi răspunse: »Aveţi greşală, emirul Feyeal este un cavaler. Curios cavaler, şi căruia bine i s’a făcut, că a fost trimes sub adăpostul pă­rintesc pentru a-şi arăta graţiile învăţate în saloanele din Londra. Este adăvarat, că operaţia strălucită a generalului Gourand va ridica prestigiul Franţei în Orient, în acest Orient, unde este respectată, iubită de atâtea secole. Negreşit se vor găsi critici cari să ne acuze încă odată de militarism; faptul că în ultimele desbşteri ale Camerei s’a propus amnestia, arată că ştim să rămâ­nem oameni şi îndatoritori chiar la cele mai grele şovăiri morale. Parlamentul a graţiat toţi conda­mnaţii militari cu escap­­ia celor ce îndemnau la trădare, nici a­­âţătorii de revoltă din Champagne când cu ofensiva din 1917, nici marinarii din Marea­ Neagră revoltaţi nu au beneficiat de această lege a iertărei. Aceste hotărâri arată mai bine ca oricare comentariu, atitudinea luată de gu­vernul nostru în faţa bolşevismului. Aceste hotărâri sunt ele suficiente ? N'ar fi trebuit să se dea un ajutor mai eficace, ca spre exemplu României care lupta contra sovietelor, cu o vitejie care făcea admiraţia Europei — dar cari nu au fost încurajate de loc? Se observă astăzi pericolul unei po­­litici nehotărâte ca aceia a Antantei. Se descoperă pericolul când e greu de evitat, în ora tragică când în Polonia înconjurată soldaţii ruşi sunt în ajun de a se uni cu trupele ger­ane­nede­zar­mate. Şi nu este prea târziu? La lumina lămuririlor care trebuie totdeauna ridicată în faţa greşeli­lor făcute, se va înţelege în fina că trebuie întărită cu orice preţ bariera care duce de la Polonia la Dunăre? Bine­înţeles, mă gândesc în primul rând la România, care are aceleaşi motive de a se plânge ca şi Franţa, exact la fel. Conferinţa de la Spaa a fost nedreaptă către ea alocându-i acea cifră­ ridicată de 1 la 100 ca despăgubire de stricăciunile avute cu mult mai mari ca ale Serbiei. Şeful nostru de guvern în Elveţia, la conferinţa din Geneva va trebui să-şi aducă aminte de avertismentul solemn care i s’a dat de cătră cele două camere, vorbind în nu­mele poporului francez întreg. Nu credem ca victoria noastră care ne costă 1.800.000 morţi şi atât de gro­zave ruine a fost câştigată pentru a îmbo­găţi Germania. Jean Vignaud, dela „Le Petit Párisién* Călătoria dlui Tacite lonescu — Ce spune presa — Dl Jouvenal discută în ziarul „Oeuvre* apropiata conferinţă din Aix Prima chestiune care va fi tratată, va fi asupra atitudinei Antantei faţă de Rusia. Aci cu greu va fi posibilă,­­o înţelegere de­oarece părerile sunt prea deosebite, însă situaţia din res­tul Europei­ Orientale oferă un larg tărâm pentru deliberări. Nu este numai o întâm­plare, că Tache Ionescu se află la Aix­­les-Bains şi că delegaţia română de lângă conferinţa dunăreană a plecat subit din Paris la Aix spre a se consfatui cu Tache Ionescu. »Tribune* a relevat că Franţa şi-a consolidat politica sa în statele dunărene şi se bucură de o autoritate care o avea mai înainte Germania. „Oeuvre* crede că nimeni nu este mai potrivit de a consolida autoritatea franceză ca Tache Ionescu. Mica înţelegere ar fi numai o etapă, Tache Ionescu vrea s’o organizeze sub in­fluența franceză. Este posibil ca din deliberările din Aix să reiasă un sistem complect al po­liticei dunărene. Nici o revizuire a tratatului din Ver­sailles, Insă utilizarea tratatului din Saint Germain. Drapelul Ţărei Un simbol al ţârei şi al neamului, un simbol al jertfei ideale care leagă trecutul şi viitorul prin vremea pilduitoare a pre­zentului. Un simbol pe care, nici chiar oştirea căreia i-a fost încredinţat să-l apere, nu îl face să fâlfăe decât la zile mari. Şi totuş, acest simbol al ţârei şi al neamului este coborât din seninătatea ab­stractă şi pus în slujba vanităţilor trecă­toare a tuturor acelora cari nu au avut niciodată curajul să stea sub umbra lui şi să-i facă roşul mai roşu, stropindu-l cu sânge, apărăndu-l. Şi totuş, Drapelul Ţârei, care nu tre­buie să fâlfie decât la zile mari, pe care oricare român trebuie sâ-l înalţe cu dra­goste şi cu mândrie, este astăzi obiectul ordonanţelor poliţieneşti, pentru a da apa­renţa unei manifestări naţionale unor simpli funcţionari ai Statului, oricât de mari ar fi ei. La Oradea-mare, dl Duiliu Zamfi­­rescu, preşedintele Camerei, a fost primit ca un dictator, până şi magistratura a avut ordin să iasă în întâmpinare. Vizitei dlui Argetoianu în Ardeal, a aceluiaş domn, care a făcut cel mai mare rău ţârei şi în special Ardealului, prin co­rupţia şi ilegalitatea întronată ca dogmă, i­ se dă de către administraţia care a primit ordin, caracterul unui marş cuce­ritor. Şi Drapelul Ţărei este coborât la ni­velul unei arme electorale, mânuită de po­liţia ascultătoare. Vine dl Argetoianu, şi de aceea, sus Drapelul Ţărei! Câteva cuvinte din ordinul dat de şeful poliţiei Cluj, dl Victor Pop, până şi ziarelor: „la ora soai­ei d­ui ministru (Argetoianu) să se arboreze drapelele na­ţionale, cari vor rămâne şi pe ziua de Vi­neri arborate“. Cum poate fi socotit acest abuz in­calificabil care se face ca Drapelul Ţărei ? Oare călătoria de plăcere şi mai ales politică, de propagandă, a unui ministu oarecare este o sărbătoare naţională? Lipsa de conştiinţă merge atât de departe încât şi singurul simbol al ţărei şi al neamului, Drapelul, să fie speculat şi coborât astfel ? Este o crimă naţională ce se face cu acest abuz. Drapelul este al Ţărei şi pentru fala ei se înalţă, nu pentru vanităţile şi intere­sele ministeriale. După Intervederea dela Aix-les-Bains După intervederea dela Aix-les-Bains, între Italia şi Franţa s’au stabilit unele puncte comune în ce priveşte orientarea politicei externe ale celor două ţări. Don­ Giolitti şi Millerand le vor comunica şi guvernului englez într’un comunicat al că­rui text nu e dat încă publicităţii. Franţa şi Italia au căzut de cord a­­supra imposibilităţii de a recunoaşte oficial regimul sovietice din Rusia, rămânând ca Italia să poată menţine şi pe mai departe relaţii comerciale cu Rusia, de unde im poartă grânele de care are nevoe. Este deci, neadevărată ştirea dată de emisarii ruşi veniţi în diferitele centre euro­pene că Italia a recunoscut regimul so­vietic. Italia şi Franţa au căzut de acord să fie studiată de comisia reparaţiunilor capa­citatea de plată a Germaniei, şi să facă un raport comisiunii interaliante asupra rezul­tatului, adoptându se principiul ca învinşii să fie trataţi cu moderaţiune de învin­gători. Discutând asupra tulburărilor care se ţin lanţ în Europa, cei doi bărbaţi de stat au ajuns la concluzia ca munca trebuie intensificată iar transporturile, ajunse a­­proape imposibile, mai ales în Europa cen­trală, trebuiesc ușurate. Atitudinea Italiei faţă de Albania Lyon. — Ne­mulţumirea care se pro­dusese în Albania în contra Italia pe care o credeau că vrea să pună mâna pe în­treaga Albanie, acum a dispărut cu totul. Albanezii au înţeles în fine că Italia a avut totdeauna un singur şi acelaş pro­gram: să nu permită că vre-o altă putere să se stabilească în Albania; să ajute ln des­vol­tarea Albaniei; să strângă legăturile morale şi economice existente între amân­două ţărmurile Adriaticei. Demonstraţiunile de simpatie şi de dragoste pentru Italia se înmulţesc acum d­in Albania şi prin coloniile albaneze de prin streinătate. Cauza scumpetei — Rezistenţa pasivă a negustorilor — Cum se respectă ordonan­ţele? — Mizeria este consecinţa cursului retragere! coroanelor — După ce guvernul nu s’a îngrijit să ia dispoziţii înainte de­ a se începe re­tragerea coroanelor, în urma protestului nostru, după ce dl Bucşan dăduse ordo­nanţa sa încoherentă şi antijuridică s’a pus în aplicare dispoziţia consiliului de miniştri prin care s’a stabilit cursul co­mercial al leului la 3,50 cor. Această dis­poziţie a provocat rezistenţa pasivă a re­­vânzătorilor şi n’a adus nici un rezultat favorabil pentru public, pentru că ordo­nanţele ce se dau nu sunt decât nişte dis­poziţii ce rămân pe hârtie, nerespectate deoarece nu se procedează energic la ap­licarea lor. Pe pieţe nu se găseşte mai nimic, în restaurante asemenea. Proprieta­rii se scuză spunând, că n’au găsit ali­mentele necesare pe piaţă. Din această cauză între revânzători şi consumatori sunt continue neînţelegeri. Consu­matorii, referindu-se la ordonanţe, nu vor să plătească altfel. Revânzătorii se bazează asemenea pe ordonanţe, în care se prevede, că au drep­tul de a-şi socoti 30*/s câştig. Astfel de încurcături a provocat ordo­nanţa dlui Bucşan. Ordonanţa Comisiei de a maximarea preţurilor a provocat de asemenea încurcă­turi, pentrucă nu s’a ţinut seamă de even­tuala rezistenţă pasivă a interesaţilor. In ordonanţa amintită s’au maximat toate pre­ţurile diferitelor articole dispărute de pe pieţe. N’au dispărut însă, pentrucă ţăranii n’ar aduce alimente la oraş. Aduc în fie­care zi, însă sunt întâmpinaţi încă înaintea vămilor, de speculanţi şi astfel nu ajunge nimic pe piaţă. După cum se vede, nu este lipsă de alimente, ci specula face cu totul să fie scump. Măcelarii nu vor să cumpere vite pentru că nu mai pot câştiga la ele atât de mult. Comercianţilor le lipsesc mărfurile căutate, birtaşii respectă preţurile maxi­male, însă nu dau nimic consumatorilor, brutarii nu vor să facă pâine sub pretextul, că n’au făină. Toate aceste lipsuri au provenit în urma schimbului prost al coroanelor. Cei ce au hotărât cursul pentru retra­gerea coroanelor, s’au dovedit incapabili de o politică financiară serioasă, negândin­­du-se la consecințe Faptul că guvernul Averescu a sta­bilit un singur curs — destul de favorabil pentru capitalişti — a dat loc pretenţiilor acelora cari exploatează publicul cinstit de au devenit atât de îndrăzneţi încât fac de­legaţii pentru a protesta contra ordonanţe­lor date. Nu corespunde adevărului argumen­tările interesaţilor, cari caută să dovedească în favoarea lor, că nu se găseşte nimic. Comuna ar face bine, dacă ar lua a­­limentarea oraşului asupra sa, cumpărând vite, făină, etc obligând măcelarii şi bru­tarii ca să lucreze în slujba comunei. Astfel le’ar curma specula îngrozitoare da după proasta unificare a valutei. Surorile de ocrotire de îngrijirea higienică ce apăsa şi apasă încă asupra satelor noastre a avut darul nefast de a mări considerabil mor­talitatea cetăţenilor şi îndeosebi a copii­­lor mici. Doctorii rari, moaşele cu pregă­tiri insuficiente, înlocuite în cele mai multe cazuri cu „babe meştere* au con­tribuit de­ asemenea la mortalitate copiilor şi mamelor tinere. Nici un sfat, nici o mână de ajutor de nicăiri. Mortalitatea copiilor până la un an a trecut de 22 la sută, iar a celor de pe 1—5 ani a atins 30 la sută, numai din lipsa unei îndrumări Oamenii noştri au oroare de doctori, se tem de ei, şi nu apelează la ajutorul lor decât abia în ceasul al 12-lea. Din această pricină ţara noastră e bântuită de tuberculoză, iar bolile venerice îi zdrun­cină organismul. In Ardeal nici pe vremea stăpânirii ungare nimeni nu se îngrijea de bolnavi, de starea higienică a satelor. In afară de azilele pentru copii nu era nici un fel de instituie pentru ocrotirea socială. In ve­chiul Regat erau agenţii sanitari, al căror rol era mărginit, iar sfera lor de activi-,­tate nu se întindea asupra ramurilor de higienă socială, ce pretindeau un control sever. Sunt pline şi acuma provinciile de alienaţi vagabonzi, pe cari comunele i-au trimis să cerşească, şi nu se ştie dacă aceşti alienaţi au călcat vreodată pragul unui spital, d­acă au stat măcar un ceas sub supraveghere sau cură medicală. In vederea acestor neajunsuri, pentru a remedia aceasta dureroasă stare şi pen­tru a veni în ajutorul celor cari au nevoie de el, dl dl Moldovanu, profesor universi­tar, a luat iniţiativa creării Instituţiunii su­rorilor de ocrotire. S a vorbit foarte puţin despre această instituţie şi nu s’a arătat adevărata ei me­nire, nu s’a arătat înălţătorul scop că sa urmăreşte prin ea, fiind confundată de mulţi cu instituţia surorilor de caritate. Instituţia surorilor de ocrotire este o instituţie de Stat de cel mai înalt umani­tarism. Scopul ei este de a preia din fie­care soră de ocrotire o mână alinătoare de dureri, o mână făcătoare de bine. In acest scop s’au deschis, încă în anul trecut, cursuri pe un an, pe care îl vor urma fete şi femei oneste, cu o pre­gătire culturală de cel puţin 4 clase civile, unde Îşi vor însuşi cunoştinţele de ordin higienia — ca să nu zicem medical — pentru a putea veni în ajutorul satelor noastre. Menirea aurorei de ocrotire este de a trece din casă în casă, dând sfaturi în privinţa curăţeniei, ce trebuie păstrată pen­tru a evita naşterea bolilor. Din cunoş­tinţele câştigate la curs are putinţa de­ a stabili dacă boala are un caracter conta­gios. In acest caz va face demersuri pen­tru izolarea bolnavului, dacă aceasta este posibilă, de a cere imediat ajutorul medi­cului, de­ a face desinfectările necesare, pentru a feri pe conoăseni de molipsită. Trecând din casă în casă va vedea și se va interesa de femeile însărcinate, sfă­­tuindu-le ce să facă pentru a suporta mai uşor sarcina şi a naşte în împrejurări cât mai fericite. Acesta este rolul principal al surorilor de ocrotire, înzestrate cu toate cunoştinţele, pe care trebuie să le aibă o moaşă, în lipsa acesteia vor asista la naş­tere, împrumutând femeilor sărace din de­pozitul, pe care-l vor avea, rufei» necesare pentru pat, întrucât se ştia că naşterii» la sate se fac în condiţii higiemice, cam­ de cele mai multe ori duc la triste rezultate. Se vor îngriji de alăptarea copiilor, vor cere ajutoare de la Stat pentru lehuzele, cari pentru a-şi putea îngriji copilul nu pot să lucreze Vor avea în â8 aproape supraveghere creşterea copiilor până ce a­­ceştia vor atinge vârsta de 2 ani. Activitatea lor nu se mărgineşte aici. In timpul cât oamenii sunt la lucru, iar copii rămân pe acasă şi dau foc grajduri­lor, sau se bălăcesc în pulberea drumurilor, sora de ocrotire va căuta să adune pe a­­ceşti copii împrejurul ei, să-i ţină cu po­veşti frumoase, să­­ înveţe şi se joace.­ Sora de ocrotire va face statistici lu­nare de cazurile de boală ivite în comună, sora de ocrotire se va îngriji de alienaţi, va cerceta dacă aceştia au fost vreodată în cura medicului şi au fost lăsaţi acasă ca inofensivi, iar în caz contrar va interveni pentru trimiterea lor la spitale Sora de ocrotire nu va avea nici când altă ocupaţie decât de a veni în ajutorul tuturora cu vorba şi cu fapta. Pentru aceste servicii sora de o­crotire va fi plătită de Stat ca om­ şi care funcţio­nar şi va avea din partea comunei casă, luminat şi încălzit. Clasele de salarizare în cari intră surorile de ocrotire sunt XI—VIII. Cursurile din anul trecut au fost ab­solvite de 60 de vise, cari au şi fost pla­sate în comune, deocamdată în comunele unde se află şi medici, pentru a împiedeca vre-o eventuală exercitare da aşa numită „vrăjitorie*. Dl dr Titus Slăvoacă, care a predat cursul de higienă, a declarat că examenul de fine de an a surprins comisiunea exa­minatoare prin cunoştinţele asumate de eleve. E acesta un început frumos şi pro­miţător. Când în fiecare sat vom avea câte o soră de ocrotire, ce-şi va îndeplini con­­ştienţios măreaţa ei misiune, germenii bo­lilor vor slăbi şi se vor stinge, mortalita­tea o să-şi scadă simţitor procentele, iar copiii crescuţi între condiţiunile arătate vor fi avantgarda unor generaţiuni mai vigu­roase şi ca fizic şi ca intelect. Organele noastre de publicitate au datoria de-a se ocupa mai ma deaproape de această chestiune, de-a lărgi propaganda în vederea formării unui număr cât mai mare de surori de ocrotire. V. A. G. Cronica socială

Next