Patria, septembrie 1920 (Anul 2, nr. 187-209)
1920-09-18 / nr. 201
Sâmbătă 18 SI ION DIREC! REDAC CLUJ Sl tix • ANUNŢUR. JUPA TARIF PRIMEŞTE ADMINISTRAŢIA ŞI AGENŢIILE DE PUBLICITATE jh.'bln Numărul 50 bani •nk 11-PATRE DECAN AL PARTIDULUI NAŢIONAL BQklSF Anul II. Numărul k01 ABONAMENTUL: PE UN AN ... 120 LEI PE V, AN .... 60 LEI PE V, AN .... 30 LEI REDACŢIA 13-31 TPI PFHM /REDACTIA 13-31 in,LCIVJjN /TIPOGRAFIA 13—83 ! Intre Franţa şi Anglia Paris Sesiunea parlamentară a fost închisă în Franţa, deputaţii şi senatorii au plecat în vacanţă, este un repaus bine meritat, căci dacă s’ar examina munca depusă de ei timp de cinci ani încheiaţi, şi unii şi alţii au meritat acest concediu, ca şi şcolarii buni premiile de încurajare, dovezi de satisfacere, însărcinarea la a fost crea, a limpezi situaţia creată din cauza răsboidui, a vota impozite, a face faţă greutăţilor la interpretările ca urmează a se da tratatului de la Versailles. Cu toate multele greutăţi, parlamentarii noştri au eşit bine şi chiar înainte de a se despărţi, au ştiut să se facă tălmacii conştiinţei franceze răspunzând pe deaîntregul sentimentelor opiniunei publice. Sunt între popoare, ca şi între persoane, de acelea cărora nu poţi, fără oarecare teamă, să le atingi sensibilitatea, să loveşti spiritul lor de equitate şi de dreptate. Ajungi îrrtr'o bună zi când punga cu venin se crapă şi trebuie atunci să schimbi tactica, căci altfel tot te poţi teme de orice eventualitate. Făcând reserve asupra politicei engleze, Camera şi Senatul au fost de comun acord cu majoritatea Franţei. De mult deja, desinteresarea la politica dlui Lloyd George, surprinsese mult la noi, văzusem Anglia punând mâna pe Mossoul contrar angajamentelor vechi, stăpânind în Constantinopole şi Palestina, făcând şicane asupra mandatului ce avem în Camerum şi Togo, dar eram acolo discuţii de diplomaţi cari nu loveau în oamenii din popor. Protocolul de la Spaa ridică din contră, din toate părţile o mare nemulţumire. „Cum ? — strigară un mare număr de voci, — atunci când Franţa pune asupra populaţiei sale, atât de decimată biruri mari pentru ca să reînnoiească provinciile sale devastate, îi va trebui pentru a obţine cărbunii necesari existenţei sale, să predea Germaniei, distrugătoarea minelor noastre — 200 milioane frânei lunar destinaţi la îmbunătăţirea hranei minerilor rmani.“ Şi ceea ce e mai rău, au adăugat aceleaşi voci — Anglia, aliata noastră, care vinde chiar în ţara sa tona de cărbuni cu 38 schilingi şi le expediază în streinătate pe preţul de 240 franci, ne impune condiţia ca să plătim Germaniei pentru fiecare tonă care costă 72 franci, o primă de 155 franci, numai pentru a susţine tariful de export la 240 franci, fixaţi de cărbunarii englezi ?“ Aceasta este operaţia de-a Spaa, camera deputaţilor şi Senatul din Franţa nu puteau să-l admită, făr a face să se audă protestările sale, la Semit au fost îndeosebi violente. »Pe când suntem învingători, spuse dl Doumergue, fost preşedinte al consiliului, am fost supuşi la grele încercări cari ne vin nu din partea de unde puteam să ne aşteptăm, ci din partea acelora, dela cari speram cel puţin sentimentele de dreptate." Făcând mai departe aluzii la Anglia, care va avea şanse deloc în 1916, dl Doumergue, a adăugat că armatele franceze singure aproape au salvat Franţa în acel timp — şi nu numai Franţa. Ce-ar fi devenit întradevăr Anglia, dacă Germanii ar fii ocupat Calais-ul ? Daci, votând protocolul de la Spaa, „Senatul francez nu a înţeles să-şi manifesteze satisfacţia sa, — reluă dl Doumargue, în aplauzele întregei adunări, ci să şi manimateze o ultimă speranţă în aliaţii noştri englezi, cu gândul că lucrurile se schimbă câteodată în contră acelora ce sunt la adăpost*. De ce, ni se va spune, dacă acestea au fost sentimentele Parlamentului francez şi acelea ale naţiunei, dl Mitlerand a avut in ambele Camere o atât de mare majoritate ? Chestiunea este simplă: Franţa a voit să dea o ultimă dovadă a iubitei franco engleze, deoarece aceasta este baza întregei păci in Europa. Fără ea, sângele ar reîncepe să curgă mâine şi ruinele se vor vedea din nou, cât de fragedă ar fi în viitor equilibrul pac?i toată alianţa franco-engleză care o va face stabilă. De această necesitate, toate ţările luptând împreună în răsboiul de liberare, sunt convinse. De aci însă urmează că Franţa trebuie să se razime totdeauna în alanţele sale pe legături sentimentale, din care iese adeseori înşelată, când putea să se razime pe drepturi economice. Anglia marilor afaceri, a spus deunăzi dl Briand, tratează Franţa ca duşmană; pe terenul comercial, ea nu cunoaşte prieteni, ci numai concurenţi. Eminentul om de stat prezicea o politică de oţel comună cu toţi. Aliaţii şi bazată pe apropierea dintre cărbune şi mineral. Exista în această iniţiativă un remediu la toate greutăţile? Este prea mult a spune; în orice caz este punctul de plecare al unei discuţii şi poate al unei înţelegeri. Mai sunt negreşit şi altele . Şi le întâmpinăm cu sinceritate, cu brutalitate chiar. Anglia, o cunosc şi îi cunosc şi oamenii de stat, înţeleg mijloacele, pe cari le practică pentru ea cu atâta succes. Să vorbeşti concis şi repede când trebuia, acesta este cel mai bun mijloc de a te face ascultat, mai cu seamă în Orient; aşa şi victoria generalului Gourard a fost bine primită de către opinia franceză şi parlament. Intrarea francezilor în Damasc devenise o operaţiune de poliţie necesară faţă de Eenir-ul cu două talere, prea mult timp sub protecţia Angliei. Intr’o zi, când împărtăşeam mareşalului Allenbry, neliniştea, care o provoca atitudinea dubioasă a lui Feyeal, întreprinderile josnice în contra protegaţilor noştri, comandantul forţelor militare engleze în Egipt, îmi răspunse: »Aveţi greşală, emirul Feyeal este un cavaler. Curios cavaler, şi căruia bine i s’a făcut, că a fost trimes sub adăpostul părintesc pentru a-şi arăta graţiile învăţate în saloanele din Londra. Este adăvarat, că operaţia strălucită a generalului Gourand va ridica prestigiul Franţei în Orient, în acest Orient, unde este respectată, iubită de atâtea secole. Negreşit se vor găsi critici cari să ne acuze încă odată de militarism; faptul că în ultimele desbşteri ale Camerei s’a propus amnestia, arată că ştim să rămânem oameni şi îndatoritori chiar la cele mai grele şovăiri morale. Parlamentul a graţiat toţi condamnaţii militari cu escapia celor ce îndemnau la trădare, nici aâţătorii de revoltă din Champagne când cu ofensiva din 1917, nici marinarii din Marea Neagră revoltaţi nu au beneficiat de această lege a iertărei. Aceste hotărâri arată mai bine ca oricare comentariu, atitudinea luată de guvernul nostru în faţa bolşevismului. Aceste hotărâri sunt ele suficiente ? N'ar fi trebuit să se dea un ajutor mai eficace, ca spre exemplu României care lupta contra sovietelor, cu o vitejie care făcea admiraţia Europei — dar cari nu au fost încurajate de loc? Se observă astăzi pericolul unei politici nehotărâte ca aceia a Antantei. Se descoperă pericolul când e greu de evitat, în ora tragică când în Polonia înconjurată soldaţii ruşi sunt în ajun de a se uni cu trupele geranenedezarmate. Şi nu este prea târziu? La lumina lămuririlor care trebuie totdeauna ridicată în faţa greşelilor făcute, se va înţelege în fina că trebuie întărită cu orice preţ bariera care duce de la Polonia la Dunăre? Bineînţeles, mă gândesc în primul rând la România, care are aceleaşi motive de a se plânge ca şi Franţa, exact la fel. Conferinţa de la Spaa a fost nedreaptă către ea alocându-i acea cifră ridicată de 1 la 100 ca despăgubire de stricăciunile avute cu mult mai mari ca ale Serbiei. Şeful nostru de guvern în Elveţia, la conferinţa din Geneva va trebui să-şi aducă aminte de avertismentul solemn care i s’a dat de cătră cele două camere, vorbind în numele poporului francez întreg. Nu credem ca victoria noastră care ne costă 1.800.000 morţi şi atât de grozave ruine a fost câştigată pentru a îmbogăţi Germania. Jean Vignaud, dela „Le Petit Párisién* Călătoria dlui Tacite lonescu — Ce spune presa — Dl Jouvenal discută în ziarul „Oeuvre* apropiata conferinţă din Aix Prima chestiune care va fi tratată, va fi asupra atitudinei Antantei faţă de Rusia. Aci cu greu va fi posibilă,o înţelegere deoarece părerile sunt prea deosebite, însă situaţia din restul Europei Orientale oferă un larg tărâm pentru deliberări. Nu este numai o întâmplare, că Tache Ionescu se află la Aixles-Bains şi că delegaţia română de lângă conferinţa dunăreană a plecat subit din Paris la Aix spre a se consfatui cu Tache Ionescu. »Tribune* a relevat că Franţa şi-a consolidat politica sa în statele dunărene şi se bucură de o autoritate care o avea mai înainte Germania. „Oeuvre* crede că nimeni nu este mai potrivit de a consolida autoritatea franceză ca Tache Ionescu. Mica înţelegere ar fi numai o etapă, Tache Ionescu vrea s’o organizeze sub influența franceză. Este posibil ca din deliberările din Aix să reiasă un sistem complect al politicei dunărene. Nici o revizuire a tratatului din Versailles, Insă utilizarea tratatului din Saint Germain. Drapelul Ţărei Un simbol al ţârei şi al neamului, un simbol al jertfei ideale care leagă trecutul şi viitorul prin vremea pilduitoare a prezentului. Un simbol pe care, nici chiar oştirea căreia i-a fost încredinţat să-l apere, nu îl face să fâlfăe decât la zile mari. Şi totuş, acest simbol al ţârei şi al neamului este coborât din seninătatea abstractă şi pus în slujba vanităţilor trecătoare a tuturor acelora cari nu au avut niciodată curajul să stea sub umbra lui şi să-i facă roşul mai roşu, stropindu-l cu sânge, apărăndu-l. Şi totuş, Drapelul Ţârei, care nu trebuie să fâlfie decât la zile mari, pe care oricare român trebuie sâ-l înalţe cu dragoste şi cu mândrie, este astăzi obiectul ordonanţelor poliţieneşti, pentru a da aparenţa unei manifestări naţionale unor simpli funcţionari ai Statului, oricât de mari ar fi ei. La Oradea-mare, dl Duiliu Zamfirescu, preşedintele Camerei, a fost primit ca un dictator, până şi magistratura a avut ordin să iasă în întâmpinare. Vizitei dlui Argetoianu în Ardeal, a aceluiaş domn, care a făcut cel mai mare rău ţârei şi în special Ardealului, prin corupţia şi ilegalitatea întronată ca dogmă, i se dă de către administraţia care a primit ordin, caracterul unui marş cuceritor. Şi Drapelul Ţărei este coborât la nivelul unei arme electorale, mânuită de poliţia ascultătoare. Vine dl Argetoianu, şi de aceea, sus Drapelul Ţărei! Câteva cuvinte din ordinul dat de şeful poliţiei Cluj, dl Victor Pop, până şi ziarelor: „la ora soaiei dui ministru (Argetoianu) să se arboreze drapelele naţionale, cari vor rămâne şi pe ziua de Vineri arborate“. Cum poate fi socotit acest abuz incalificabil care se face ca Drapelul Ţărei ? Oare călătoria de plăcere şi mai ales politică, de propagandă, a unui ministu oarecare este o sărbătoare naţională? Lipsa de conştiinţă merge atât de departe încât şi singurul simbol al ţărei şi al neamului, Drapelul, să fie speculat şi coborât astfel ? Este o crimă naţională ce se face cu acest abuz. Drapelul este al Ţărei şi pentru fala ei se înalţă, nu pentru vanităţile şi interesele ministeriale. După Intervederea dela Aix-les-Bains După intervederea dela Aix-les-Bains, între Italia şi Franţa s’au stabilit unele puncte comune în ce priveşte orientarea politicei externe ale celor două ţări. Don Giolitti şi Millerand le vor comunica şi guvernului englez într’un comunicat al cărui text nu e dat încă publicităţii. Franţa şi Italia au căzut de cord asupra imposibilităţii de a recunoaşte oficial regimul sovietice din Rusia, rămânând ca Italia să poată menţine şi pe mai departe relaţii comerciale cu Rusia, de unde im poartă grânele de care are nevoe. Este deci, neadevărată ştirea dată de emisarii ruşi veniţi în diferitele centre europene că Italia a recunoscut regimul sovietic. Italia şi Franţa au căzut de acord să fie studiată de comisia reparaţiunilor capacitatea de plată a Germaniei, şi să facă un raport comisiunii interaliante asupra rezultatului, adoptându se principiul ca învinşii să fie trataţi cu moderaţiune de învingători. Discutând asupra tulburărilor care se ţin lanţ în Europa, cei doi bărbaţi de stat au ajuns la concluzia ca munca trebuie intensificată iar transporturile, ajunse aproape imposibile, mai ales în Europa centrală, trebuiesc ușurate. Atitudinea Italiei faţă de Albania Lyon. — Nemulţumirea care se produsese în Albania în contra Italia pe care o credeau că vrea să pună mâna pe întreaga Albanie, acum a dispărut cu totul. Albanezii au înţeles în fine că Italia a avut totdeauna un singur şi acelaş program: să nu permită că vre-o altă putere să se stabilească în Albania; să ajute ln desvoltarea Albaniei; să strângă legăturile morale şi economice existente între amândouă ţărmurile Adriaticei. Demonstraţiunile de simpatie şi de dragoste pentru Italia se înmulţesc acum din Albania şi prin coloniile albaneze de prin streinătate. Cauza scumpetei — Rezistenţa pasivă a negustorilor — Cum se respectă ordonanţele? — Mizeria este consecinţa cursului retragere! coroanelor — După ce guvernul nu s’a îngrijit să ia dispoziţii înainte de a se începe retragerea coroanelor, în urma protestului nostru, după ce dl Bucşan dăduse ordonanţa sa încoherentă şi antijuridică s’a pus în aplicare dispoziţia consiliului de miniştri prin care s’a stabilit cursul comercial al leului la 3,50 cor. Această dispoziţie a provocat rezistenţa pasivă a revânzătorilor şi n’a adus nici un rezultat favorabil pentru public, pentru că ordonanţele ce se dau nu sunt decât nişte dispoziţii ce rămân pe hârtie, nerespectate deoarece nu se procedează energic la aplicarea lor. Pe pieţe nu se găseşte mai nimic, în restaurante asemenea. Proprietarii se scuză spunând, că n’au găsit alimentele necesare pe piaţă. Din această cauză între revânzători şi consumatori sunt continue neînţelegeri. Consumatorii, referindu-se la ordonanţe, nu vor să plătească altfel. Revânzătorii se bazează asemenea pe ordonanţe, în care se prevede, că au dreptul de a-şi socoti 30*/s câştig. Astfel de încurcături a provocat ordonanţa dlui Bucşan. Ordonanţa Comisiei de a maximarea preţurilor a provocat de asemenea încurcături, pentrucă nu s’a ţinut seamă de eventuala rezistenţă pasivă a interesaţilor. In ordonanţa amintită s’au maximat toate preţurile diferitelor articole dispărute de pe pieţe. N’au dispărut însă, pentrucă ţăranii n’ar aduce alimente la oraş. Aduc în fiecare zi, însă sunt întâmpinaţi încă înaintea vămilor, de speculanţi şi astfel nu ajunge nimic pe piaţă. După cum se vede, nu este lipsă de alimente, ci specula face cu totul să fie scump. Măcelarii nu vor să cumpere vite pentru că nu mai pot câştiga la ele atât de mult. Comercianţilor le lipsesc mărfurile căutate, birtaşii respectă preţurile maximale, însă nu dau nimic consumatorilor, brutarii nu vor să facă pâine sub pretextul, că n’au făină. Toate aceste lipsuri au provenit în urma schimbului prost al coroanelor. Cei ce au hotărât cursul pentru retragerea coroanelor, s’au dovedit incapabili de o politică financiară serioasă, negândindu-se la consecințe Faptul că guvernul Averescu a stabilit un singur curs — destul de favorabil pentru capitalişti — a dat loc pretenţiilor acelora cari exploatează publicul cinstit de au devenit atât de îndrăzneţi încât fac delegaţii pentru a protesta contra ordonanţelor date. Nu corespunde adevărului argumentările interesaţilor, cari caută să dovedească în favoarea lor, că nu se găseşte nimic. Comuna ar face bine, dacă ar lua alimentarea oraşului asupra sa, cumpărând vite, făină, etc obligând măcelarii şi brutarii ca să lucreze în slujba comunei. Astfel le’ar curma specula îngrozitoare da după proasta unificare a valutei. Surorile de ocrotire de îngrijirea higienică ce apăsa şi apasă încă asupra satelor noastre a avut darul nefast de a mări considerabil mortalitatea cetăţenilor şi îndeosebi a copiilor mici. Doctorii rari, moaşele cu pregătiri insuficiente, înlocuite în cele mai multe cazuri cu „babe meştere* au contribuit de asemenea la mortalitate copiilor şi mamelor tinere. Nici un sfat, nici o mână de ajutor de nicăiri. Mortalitatea copiilor până la un an a trecut de 22 la sută, iar a celor de pe 1—5 ani a atins 30 la sută, numai din lipsa unei îndrumări Oamenii noştri au oroare de doctori, se tem de ei, şi nu apelează la ajutorul lor decât abia în ceasul al 12-lea. Din această pricină ţara noastră e bântuită de tuberculoză, iar bolile venerice îi zdruncină organismul. In Ardeal nici pe vremea stăpânirii ungare nimeni nu se îngrijea de bolnavi, de starea higienică a satelor. In afară de azilele pentru copii nu era nici un fel de instituie pentru ocrotirea socială. In vechiul Regat erau agenţii sanitari, al căror rol era mărginit, iar sfera lor de activi-,tate nu se întindea asupra ramurilor de higienă socială, ce pretindeau un control sever. Sunt pline şi acuma provinciile de alienaţi vagabonzi, pe cari comunele i-au trimis să cerşească, şi nu se ştie dacă aceşti alienaţi au călcat vreodată pragul unui spital, dacă au stat măcar un ceas sub supraveghere sau cură medicală. In vederea acestor neajunsuri, pentru a remedia aceasta dureroasă stare şi pentru a veni în ajutorul celor cari au nevoie de el, dl dl Moldovanu, profesor universitar, a luat iniţiativa creării Instituţiunii surorilor de ocrotire. S a vorbit foarte puţin despre această instituţie şi nu s’a arătat adevărata ei menire, nu s’a arătat înălţătorul scop că sa urmăreşte prin ea, fiind confundată de mulţi cu instituţia surorilor de caritate. Instituţia surorilor de ocrotire este o instituţie de Stat de cel mai înalt umanitarism. Scopul ei este de a preia din fiecare soră de ocrotire o mână alinătoare de dureri, o mână făcătoare de bine. In acest scop s’au deschis, încă în anul trecut, cursuri pe un an, pe care îl vor urma fete şi femei oneste, cu o pregătire culturală de cel puţin 4 clase civile, unde Îşi vor însuşi cunoştinţele de ordin higienia — ca să nu zicem medical — pentru a putea veni în ajutorul satelor noastre. Menirea aurorei de ocrotire este de a trece din casă în casă, dând sfaturi în privinţa curăţeniei, ce trebuie păstrată pentru a evita naşterea bolilor. Din cunoştinţele câştigate la curs are putinţa de a stabili dacă boala are un caracter contagios. In acest caz va face demersuri pentru izolarea bolnavului, dacă aceasta este posibilă, de a cere imediat ajutorul medicului, de a face desinfectările necesare, pentru a feri pe conoăseni de molipsită. Trecând din casă în casă va vedea și se va interesa de femeile însărcinate, sfătuindu-le ce să facă pentru a suporta mai uşor sarcina şi a naşte în împrejurări cât mai fericite. Acesta este rolul principal al surorilor de ocrotire, înzestrate cu toate cunoştinţele, pe care trebuie să le aibă o moaşă, în lipsa acesteia vor asista la naştere, împrumutând femeilor sărace din depozitul, pe care-l vor avea, rufei» necesare pentru pat, întrucât se ştia că naşterii» la sate se fac în condiţii higiemice, cam de cele mai multe ori duc la triste rezultate. Se vor îngriji de alăptarea copiilor, vor cere ajutoare de la Stat pentru lehuzele, cari pentru a-şi putea îngriji copilul nu pot să lucreze Vor avea în â8 aproape supraveghere creşterea copiilor până ce aceştia vor atinge vârsta de 2 ani. Activitatea lor nu se mărgineşte aici. In timpul cât oamenii sunt la lucru, iar copii rămân pe acasă şi dau foc grajdurilor, sau se bălăcesc în pulberea drumurilor, sora de ocrotire va căuta să adune pe aceşti copii împrejurul ei, să-i ţină cu poveşti frumoase, să înveţe şi se joace. Sora de ocrotire va face statistici lunare de cazurile de boală ivite în comună, sora de ocrotire se va îngriji de alienaţi, va cerceta dacă aceştia au fost vreodată în cura medicului şi au fost lăsaţi acasă ca inofensivi, iar în caz contrar va interveni pentru trimiterea lor la spitale Sora de ocrotire nu va avea nici când altă ocupaţie decât de a veni în ajutorul tuturora cu vorba şi cu fapta. Pentru aceste servicii sora de ocrotire va fi plătită de Stat ca om şi care funcţionar şi va avea din partea comunei casă, luminat şi încălzit. Clasele de salarizare în cari intră surorile de ocrotire sunt XI—VIII. Cursurile din anul trecut au fost absolvite de 60 de vise, cari au şi fost plasate în comune, deocamdată în comunele unde se află şi medici, pentru a împiedeca vre-o eventuală exercitare da aşa numită „vrăjitorie*. Dl dr Titus Slăvoacă, care a predat cursul de higienă, a declarat că examenul de fine de an a surprins comisiunea examinatoare prin cunoştinţele asumate de eleve. E acesta un început frumos şi promiţător. Când în fiecare sat vom avea câte o soră de ocrotire, ce-şi va îndeplini conştienţios măreaţa ei misiune, germenii bolilor vor slăbi şi se vor stinge, mortalitatea o să-şi scadă simţitor procentele, iar copiii crescuţi între condiţiunile arătate vor fi avantgarda unor generaţiuni mai viguroase şi ca fizic şi ca intelect. Organele noastre de publicitate au datoria de-a se ocupa mai ma deaproape de această chestiune, de-a lărgi propaganda în vederea formării unui număr cât mai mare de surori de ocrotire. V. A. G. Cronica socială