Rampa, martie 1934 (Anul 17, nr. 4839-4865)

1934-03-02 / nr. 4840

fi M­inei n­a Una din cele zece porunci ale lumii te opreşte să minţi. Acea­stă intenţie de abolire a min­­ciunei ,căreia i-am precizat o corespondenţă cu ideia de pă­cat, persistă şi astăzi printre oameni, fără să fi­ fost revizui­tă şi rezolvată. Moralitatea sau imoralitatea minciunei sunt noţiuni nestabi­lite încă şi cu al căror echili­bru poţi jongla oricând, dar u­­manitatea ei rămâne imcontesta­bilă. Minciuna nu e singurul rău necesar. Acolo unde adevărul nu a pătruns şi unde instinctul de cunoaştere al omului pretin­de totuşi o definiţie, minciuna contribuie şi satisface. Tot ce e mister înseamnă ne­siguranţă şi prin urmare min­ciună. Să recurgem la o enume­rare sumară şi mintală a tutu­ror misterelor care guvernează universul şi vom sesiza, deasu­pra noastră, minciuna, acest in­dispensabil combustibil al ome­nirii, care, la cina e spirituală, încetează să mai fie carnivoră, dar devine în schimb trib de canibali. In viata unui individ, epoca în care minciuna e mai frecven­ta, mai solicitată şi mai utilă, aparţine copilăriei. Alimentăm copilăria, cu un mit cu a cărui colaborare întreprin­dem efortul de alcătuire a con­ştiinţei. Intervalul copilăriei, care îşi ăstrează curiozităţile şi andoe­­le ei, face apel la minciuna a­­dultă ,ca să-şi legitimeze şi sa­şi explice o serie întreagă de fenomene. Consi­derăm, în contravenţie cu decalogul, minciuna ca mora­lă. Divulgând adevărul, nu vom fi înţeleşi şi vom ultragia morala.­­ Mitul cu barza, pentru a de­fini şi scuza fenomenul fecun­daţ­iei, e încă­­în vigoare. Minciuna e una din metodele educative ale pedagogilor noşt­­tri. Distrugeţi minciuna şi veţi tresări la vederea rîndoelii. Intre adevăr şi minciună, se află un spirit de suită. Adevă­rul e o continuare a minciunii, care joacă un rol de primă eta­pă într’o operaţie de cunoaşte­re. Mincinosul nu e delicvent, iar minciuna nu e pedepsită de­cât ca sprejur şi ca falsă mărtu­rie. Dar în afară de justiţie, ca instituţie şi ideie, nicăeri ade­vărul nu constituie o rigoare şi o obligaţie. Minciuna este determinată de aceleaşi legi care ordonă şi a­­de­vărul. Caracterul comun de relata­re şi comunicaţie, face ca pola­ritatea dintre adevăr şi minciu­nă să fie cea mai insesizabilă.. Căci dacă noaptea nu se con­fundă cu ziua şi nici binele cu răul, adevărul nu va putea fi deosebit de minciună. Minciuna devine perversitate când ea e desinteresată şi inuti­lă. Minţi ca să profiţi. Când a­­ceastă regulă nu e respectată şi când minciuna nu se substituie adevărului, lipsa de justificare a ei este flagrantă. Omul care minte e un perso­naj de cafenea, căruia ii rănești susceptibilitatea stabilind ade­vărul. Deviza acestui individ e emfaza și s’ar putea fixa cele mai­ grave pedepse pentru el, deoarece compromite minciuna, minciuna metafizică, minciuna care e un fenomen cu origine profundă și nu un act al omu­lui. Nu mincinoşii trebuie reabi­litaţi, ci folcloriştii minciunii, aceşti pescuitori de perle scum­pe. " . . Adevărul e un sacrificiu. Min­cuuia e un remediu şi o salva­re. Istoria lumii cunoaşte pe toţi mucenicii adevărului, pe martirii şi apostolii care au­ su­combat printre lei şi gladiatori, la circ. Dar idealul lor nu par­ticipa nici la adevăr nici la minciună. Pretenţiile lor atin­geau o simplă schimbare de re­gim, religioasă şi nu politică.­­ Dar minciuna a înregistrat prezenţa lui Potemkin, care a creat un pitoresc de carton, pentru a desfăta privirile împă­rătesei. Iată semnificaţia minciunii şi reprezintarea ei concretă: de­corul, teatrul. In abstract, min­ciuna nu mai e de carton, ci din spirit. Fără minciună, revendicarea adevărului n’ar mai fi existat, căci ea o provoacă, oferind lu­mii un scop al activităţii şi efor­t­urilor. Nu împotriva minciuni­i tre­buie să se lupte, ci împotriva îndoelii. Goniţi din suflete în­doiala şi alungaţi-o cu compli­citatea minciunii care acoperă abisul de absenţă al adevăru­lui. Şi totuşi, să fim adversari ai minciunii divulgate şi să nu îi permitem existenţa decât ca mister ,ca inefabil şi­ ca nepă­truns. Cu siguranţa obicinuită prin minciună, să renunţăm la luci­dităţi primejdioase, care de­nunţă : " L’ample univers n’est d’un decor Vain léger comm­e au théatre Versurile contesei de Noail­­les sunt unicul tezaur al adevă­rului, singurul continent desco­perit şi cea mai naivă constata­re. Căutaţi minciuna în abstract. Al. Robot Caftu­l Rampei Univers canin Nu iubesc animalele domestice, pisicile, câinii ,şoriceii, maimuţele asupra cărora atâta lume îşi re­varsă o dragoste emoţionantă. Nu le iubesc — trebue să pre­cizez — atunci când le întâlnesc prin case, vârând­u-mi-se mereu între picioare sau luând loc ală­turi de mine pe canapea, dar te iubesc atunci când sunt persona­gii literare şi n’am relaţii cu ele decât prin intermediul autorilor. Şi iubesc pe cotoiul Murr al lui Hoffmann, iubesc pisicuţele No­­nache, Lola şi Poucette ale Co­­lettei, iubesc pe White Fang al lui Jack London, pe cimpanzeul Bobby al lui Ludwig Heck, şi-l iubesc acum şi pe scotchterrierul Stapf cu care am făcut cunoştin­ţă în cartea lui Rudyard Kipling „Cum vorbeşte câinele?“ O carte curioasă. Numai Ki­pling putea, în Anglia, să-şi per­mită s’o scrie, fără a provoca in­dignare. Căci englezii nu iartă să li se schimonosească limba. Ştiţi doar cu câtă durere ascultă un englez pe un american. De ce nu şi-au inventat yankeii o limbă proprie? De ce au trebuit să facă tocmai din engleză acel oribil jargon care este limba america­nă? — Ie reproşează britanic’, celor de peste Ocean. Dar Kipling a făcut şi mai mult A scris cartea sa într’o en­gleză care nu e nici britanică, nici americană, ci canină. Astfel, spune autorul „Cărţii Junglei“, vorbesc în Anglia câi­nii. Dacă ar vrea cineva să tra­ducă lucrarea aceasta, ar trebui s’o adapteze ţării respective şi să inventeze un jargon canin fran­cez, italian sau românesc, aşa cum a inventat Kipling anul engle­zesc.­­Stapf ne povesteşte viaţa sa şi a familiei sale şi aşterne pe hâr­tie şi o serie de reflecţii despre fiinţele bizare printre care trăe­­şte­ oamenii. E câinele văzut de câine şi o­­mu­l văzut de câine E şi peisagiul şi firmamentul, văzute de Stapf. E, dacă vreţi, întregul „Wel­­tanschaung“ al unui câine. Inovaţia linguistică a lui Ki­pling e o glumă, dar o glumă grandioasă. E greu de înţeles, dacă nu ci­teşti cartea, cum prin acest jar­gon, care nu mai are decât foar­te puţin din logica umană. ină­­trinzi totuşi în universul caum­ al lui Stapf, sesizându-i intuitiv aspectele şi profunzimile. Volumul conţine o foaie pe ca­re sunt imprimate extrase din criticile cari presa le-a consacrat acestei opere. O reproducem pe aceasta—ca­re o caracterizează cel mai bine — a lui Peter Flamm, din „Ber­­liner Tageblatt“: „O obrăznicie genială“. Printre biografiile romanțate care inundă librăriile, aceasta a scotchterrierului Stapf e de­ o in­contestabilă originalitate B. CE H­AN o Anul IT No. 4840 V 'M* 4-K •* v '*• „*l­ *V‘ • * REDACȚIA, ADMINIS T RI AI IA Ș I ATELIERELE GR­AFI­CE INTRAREA ZALQMIT­ No. 1 TELEFON tota^-n ntimiHiHtii rit*/ '*• ABONAMENTE Trei luni................... Lei 300 Șase luni..........................................Lei 500 Un an................... Lei 1000 In străinătate dublu IIIUHlIililIji PUBLICITATEA: RUDO­LF MOS­SE S. A. Bulev. Bratianu 22 ~ Telefon 2­40.07 Director, SCARLAT FRODA Stagiunea muzicală la NeYork în primele săptămâni ale noului an „Salomea” la Metropolitan.­Cum a fost primita opera lui Richard Strauss.­­In 1907,­Concerte simfon­e­, virtuozi.-Paul Whiteman se Întreabă: „încotro merge jazzul?" Stagiunea muzicală a luat la New-York o deosebită străluci­re la începutul acestui an. In frunte, bineînțeles, Opera Metropolitană, atrage tot inte­resul publicului meloman new-­ yorkez. Printre spectacolele cele mai interesante pe care le-a oferit Opera, a fost „Salomea’' lui Ri­chard Strauss, care nu s'a mai cântat la New-York din 1908, când, după două spectacole la Metropolitan­ Opera, a trebuit să fie scoasă de pe afiș ca imo­rală, în urma protestului lui Rockefeller. Rockefeller însuși nu asistase la spectacol, dar pastorul său, revoltat, intervenise pentru sus­pendarea „Salomeei”. Adevărul este că înscenarea era făcută cu atâta lipsă de gust şi contrazicea în mod atât de flagrant chiar indicaţiile de re­gie ale lui Strauss, încât chiar acesta, dacă ar fi văzut specta­colul de la Metropolitan­ Opera, ar fi cerut scoaterea lui de pe afiş. Cu prilejul reluării, criticul muzical Olin Davies, reprodu­ce în ,,New-York­ Times’’ câteva extrase din criticile confraţilor săi, apărute în 1907. Este intere­sant că, chiar criticii care nu se împăcau cu prezentarea sceni­că a operei lui Strauss, n'au ezi­tat să nu proclame înalta valoare muzicală muzici, că e concepută orhes­­tral în modul cel mai complet. Criticul Henderson în „The Sun” spunea că „Salomea” în­seamnă triumful realismului în muzică. ■­­ Acum, această operă celebră s'a cântat cu Max Lorenz în ro­lul lui Irod, cu Friedrich Schorr în rolul lui Iohanaan și cu Geta Ljungborg în rolul Salo­m­eei. Astfel criticul Richard Utrich scria : „...în manipularea tech­­nică a acestui material, Strauss întrece tot ce a visat vre­odată : Wagner. Orhestraţia sa atinge * Donald Oeurager, Caroline Thomas, soprana limita varietăţii şi amploarei­­ * Ethyl Hayden, tenorul Frede de forţe instrumentale. Rezultă" La Carnegie-Hall au avut loc'rick Jager şi José Iturby. Opera a fost dirijată de Art­hur Bozdanzky, şi înscenată de Donald Oe­i Jager, de aci o partitură atât de con­fuză încât, pe lângă ea, „Tris­tan şi Götterdämmerung” par a avea simplicitatea lui Haydn. E o calitate esenţială a acestei o serie de strălucite concerte simfonice dirijate de Hans Lan­ge, Ernest Scharing şi Arturo Toscanini. Toscanini dirijează un ciclu Beethoven, care continuă încă. ‘ J­X La Madison­ Square Garden a avut loc un festival Mendels­sohn ,dirijat de Walter Dam­­rosch şi având ca solişti pe E­­lisabeth­ Rethberg şi Fred­ Schorr de la Metropolitan­ Ope­ra şi pe celebrul violonist Mis­eim Ellman. Orhestra avea 150 persoane iar corul 1200. Mischa Ellman a executat concertul de violină al lui Men­delsohn, iar festivalul s-a term­i­nat cu faimosul marş nupţial al compozitorului comemorat. La Brooklyn Academy­ of Mu­sic, Paul Whiteman şi orches­tra sa, au dat un recital-confe­­rinţă, cu concursul criticului, Olin Downes, care a dezbătut tema: „încotro merge jazzul?” Programul recitatului era compus din : Barn Yad Blues de Larocca, Bouncing Ball de Trumbaner, Caprice Viennois; Tarubourin - Chinois de Kreis­­ler-Bargy, Jazz Nocturne de Dana Swance de De Sylva-Gers Iiwin, Sophestica Ted Lady de Duke Ellington, Un american la Paris de Gershwin, şi Pbop­­sody in Blue de Gershwin. Dintre virtuozi, New-Yorkul a fost vizitat de Horowitz, care a cântat la 30 Ianuarie, pianis­tul Harold Bauer, violonista SE Richard Strauss deziluzionată Aş minţi dacă­ n’aş recunoaşte-o.­ Noi aceştia care ne trudim zilnic să ne aşternem gândurile pe hâr­tie avem o singură satisfacţie. Idei­le noastre­ — multe, puţine câte le avem — să nu se ducă aşa pe apa Sâmbetei şi să influenţeze cât de cât pe cei cărora ne adresăm. Efemerul meseriei noastre este oarecum recompensat prim reper­cusiunea pe care o avem asupra cititorului. Fără laudă deşartă, în ce mă priveşte deocamdată n'am ce să mă plâng din acest punct de vedere. Nu e zi de la Dumnezeu să nu primesc vreo scrisoare, vreun boer, în legătură cu cele ce mă muncesc să le aştern zilnic pe hârtie. Iată singura satisfacţie a acestei profesiuni de mare rezis­tenţă. Câte­odată — şi nu rareori — mi se întâmplă să primesc chiar vizite. Cititori sau cititoare îmi fac cinstea să-mi ceară lămuriri com­plimentare asupra celor aşternute pe hârtie. Eri am primit o asemenea, vizi­tă, care m-a pus în mare încurcă­­tură. Poate vă amintiţi un articol, a­­părut zilele trecute, în care susţi­­neam — lucru de altfel perfec a­­devărat — că teatrul românesc are mare nevoe de actriţe, cari să stea pe deasupra liniei utilităţii sau mediocrităţii. îmi terminam articolul într’un stil oarecum de ,,mică publicitate, „se caută actriţe''. Şi eri mam­ pomenit cu o dom­nişoară, care printre primele cu­vinte, mi-a spus-o direct : „am, a­­flat dhi articolul dumitale că se caută ac­triţe. Uite eu vreau să mă fac actriţă.. Cum trebue să încep ? Interlocutoarea mea a rămas foare surprinsă de ezitarea mea. Proba­bil că se aștepta ca printr-o sim­plă frază să-i indic modul de pro­­cedare. Privind-o — frumușică, destul de bine îmbrăcată — am între­bat-o : — Pai dumneata ai talent ? — Sigur că am. — De unde ești așa sigură? — Mi-au spus-o mulţi. — De exemplu... Şi domnişoara, refugiată, rusă, dar care vorbea totuş perfect ro­mâneşte, mi-a înşirat mai multe nume, din care nu cunoşteam de­cât unul singur. Observând ezitarea mea, grăbi­ta domnişoară a adăugat : — Ei, ce trebue să fac ? — Să intri la Conservator. — E nevoie de Conservator ! Pentru că nu puteam să mint, nu i-am răspuns afirmativ. — Atunci ? — Ştiu eu ? Dar dumneata ai din ce să trăeşti, ai avere ? — Sunt funcţionară, dar bucu­roasă mi-aş da demisia pentru teatru. Uite şi astăzi aş demisiona, numai ca să-mi împlinesc visul din copilărie. — Nu, asta să nu faci, să nu demisionezi. Nu sunt vremuri pentru așa ceva. — Ce să fac atunci. Cum s’o încep ! Mi-am luat capul între mâini : „fiii, drăcia dracului, cine m’a pus să scriu articolul . Domnișoara a plecat tare decep­ționată. Sigur că am pierdut o ci­titoare. Ce să fac ? Puteam eu să-i spun domnişoarei să-şi lase servi­ciul şi să se ,,arunce“ în teatru ? — Ai răbdare, i-am spus eu la plecare, nici un talent na rămas până acuma îngropat. Justiţia i­­m­anentă ! Şi poate că din cauza mea, tea­trul românesc va întârzia să se îm­podobească cu o mare actriţă. Unde e un mecena ? Joan Massoff 0mm%AALoi Expoziţia din Sala Concordia: H. Avachian, Mac Constantinescu, H. Da­niel, R. Iosif, A. Jiquidi şi Al. Phoebus uleiuri (un perfeaj şi o natură moartă) şi două desene. In uleiu, d. Avachian dovedeşte o sensibili­tate discretă, o technică serioasă în utilizarea pastei şi­ o remarca­bilă fidelitate în redarea imaginii. Desenele sunt simple­ şi expresive, tratate cu vigoare şi­ siguranţă. D. Mac -Constantinescu, de cu rând revenit în ţară după o înde­lungată absenţă, expune 7 desene în care arată aceleaşi calităţi de sintetizare, sugestiv în libertatea liniilor, sensibil şi rafinat în stili­zarea plină de­ nobleţe ce caracte­rizează aria sa. Remarcăm în spe D. H. Avachian prezintă dough­al „Capul d© bizon*’ şi „Profi­Asociaţia culturală „Concordia“ a organizat în saloanele sale din str. Batiştei No. 25 o expoziţie de artă plastică invitând câţiva dia cei mai de seamă artişti tineri. I­­niţiativa aceasta e interesantă pen­tru că tinde a câştiga un public nou şi a făuri­t legătură între un cerc de liber profesionişti (me­dici, avocaţi, ingineri) şi artişti’. Ia sala asociaţiei culturale Con­cordia expun în cadrul acestei prime manifestări, d-nii H. Ava­chian, Mac Constantinescu, Henri Daniel, R. Ionif, A. Jiquidi şi Al. Phoebus. lul“ — gravură monotype în care calităţile artistului se unesc cu o admirabilă siguranţă şi simplici­tate. D. Henri Daniel dovedeşte încă odată că are o puternică persona­litate, o viziune proprie şi un tem­perament remarcabil. Desenele sale sunt pline de vi­brare, de nerv, însufleţind imagi­nea, redată în retuşări­ catifelate, cu o sensibilitate înfiorată. In cele două desene colorate, d. Da­niel îşi exprimă fantezia în to­nuri calde, variate, cu o libertate şi o siguranţă ce vădesc o mână de artist. D. R. Iosi prezintă două ule­iuri şi două gravuri. D. Iosif po­sedă o technică remarcabilă şi şre să imprime unei pânze o unitate şi o atmosferă. Documentul uman pe care d. A. Ji’quidi îl redă viguros în desenele sal­e plasează pe acest artist în­tr’un domeniu cu totul special. A­­bil desenator, d. Jiquidi ştie să redea o expresie, să sublinieze semnificaţia unei situaţii şi cu o ironie fină sub care se ascunde a­­desea o adâncă melancolie, să pre­zinte in câteva luni un document social. Prin directiva sa, d. Ji­quidi ocupă locul unui Gavarni în plastica românească. D. Al. Phoebus se afirmă din ce în ce mai interesant Peisagiul său (No. 23) e tratat cu multă li­bertate, denotă o viziune cu ori­zont vast, într’o simplicitate re­marcabilă. Pe drumul acesta, d. phoebus va ajunge desigur la frumoase realizări. Celelalte două peisagii ale d-lui Phoebus sunt frumos lu­crate, într’un colorit variat, având tonuri de o frăgezime şi sensibili­tate deosebită. Expoziţia din sala Concordia reuneşte câteva talente tinere, fe­lurite dar incontestabile şi în­seamnă o iniţiativă interesantă, care merită toate încurajările. Ionel Jianu Vineri 2 Martie l934 3 tei­­ SI SEARA LA ORELE 9 La Teatrul Ventura "SISaM vj."... JJ&ZI MATINEU LA ORELE 3 BBÎngerul" MISS VITEZA" Actualitatea în reportaj Mărţişoare... Căţeluşi, epuraşi, fluturi şi multe inimi de vânzare Astăzi e 1 Martie... Prima zi a­­ primăverii...­­Ziua mărţişoarelor...­­ O prezidează, — ea însăşi ca sur­priza unui mărţişor. — o vreme de o minunată frumuseţe, şi cu a­­tât mai festivă, cu cât şi-a cucerit victoria în luptă cu o iarnă ne­spus de burzuluită şi de plicti­coasă... Am avut, anul acesta, un 1 Martie aşteptat cu o emoţie mai autentică decât oricând... Şi sosi­rea lui­, astăzi, cu cortegiul acestor zile într’adevăr primăvara zice, a recompensat, împărăteşte, aşteptă­rile, salvând, totdeodată, simbolul­ zilei...­­ : ! Săptămâna aceasta a fost a lui 1 Martie... a mărţişoarelor... S-a desfăşurat, veselă, în preocupări de fete, de băeţi şi, mai cu seamă, de negustori de mărţişoare. A fost marea ofensivă a mărţi­şoarelor Pe Calea Victoriei, în vitrine somptuoase, la mahala, în gherete de lemn, pe trotoarele Bu­­cureştiului, inundând coşurile vân­zătorilor ambulanţi, pretutin­deni­, mărţişoarele au fost la loc de cin­ste... Inimi. — multe inimi au fost de vânzare anul acesta !, — pisicuţe nostime, căţeluşi frivoli, coşari de porte-bouheur, fluturaşi­ cu aripi de primăvară, iepuraşi naivi, cru­ciuliţe de fidelitate şi chiar fata­listul­­,13‘‘. Mărţişoare... Mărţişoare de 50.000 de lei'; Mărţişoare de 1.000 lei... De 100 lei... De 50 de lei... De un pol... Mărţişoare de 5 lei... Mărţişoare... Problema cea mare nu a fost, de aceea, preţul, ci greutatea ale­gerii... Mărţişorul, oricare ar fi el, de 10 mrii de lei, sau o tinichea de 5 lei, e mărţişor. E simbolul. E greu de găsit însă mărţişorul care să-ţi placă. Trecând în revistă ba­talionul de mărţişoare, care stră­lucesc seducătoare, pe­ perniţe de catifea sau pe spânzurători de carton, te împiedici într’o admira­ţie unanimă şi nu te poţi hotărî să-ţi placă unul mai mult decât toate celelalte. Iţi plac toate... Şi cumperi unul singur... Impresia e, de aceea, pentru toţi, ca un semn de întrebare, dacă nu­ chiar ca o părere de rău. Fiecare este convins de eşecul alegerii pe care a făcut-o, şi se consideră lip­sit de gust... In realitate nu s’a păcălit nici unul. Sau, — dacă vreţi, — s’au păcălit cu toţii. Şi, la drept vorbind, toată chestia asta cu mărţişoarele, e, ne­gustoreşte, o păcăleală cum nu se poate mai mare. Exploatând poezia zilei şi a avânturilor tine­reşti necenzurate de nici un fel de simţ comercial negustorii de mărţişoare şi-au văzut disputate, la 100 lei, mărţişoare în valoare de câţiva lei ! Tinereţea şi-a div­pus astfel obolul său întru prospe­ritatea comerţului. Rămâne, totuşi, în afară de problema alegerii, şi chestiunea,­­ prezentă şi aci, în lumea măr­ţişoarelor, a... claselor sociale... Şi îndoiala chinuitoare în gândul fiecărui’ cumpărător de mărţişoat­­are, dacă mărţişorul lui, acesta ca­re nu e cel mai scump din prăvă­­lie,­ va place, acolo unde vrea el, mai mult decât oricare altul... Poeţii, cântând mărţişorul, ne­m­ asigurat că toate mărţişoarele sunt..., mărţişoarele... Că, mai­ mult decât broşa de 50­ 000 lei, este mărţişor, flutura­­şul de tinichea pe care îl cumpără studentul sărac, cu preţul hranei sale din ziua aceea... Sau pisicuţa pe care o cumpără soldatul, renunţând la pachetul lui de tutun... Acestea sunt, spun poeţii, au­tenticele mărţişoare. Adevăratele mărţişoare scumpe. Singurele mărţişoare care’s primite cu drag de „ea‘‘. Poeţii ? Simpatici! Interesant şi ce spun ei! Interesant însă şi ce gândesc „ele”... Cititoarele noastre gândesc, de­sigur, ca domni­i poeţi. Le oferim, azi, de 1 Martie, mărţştorul ace­stei prezumpţiuni... Jack Berardu Comicul Boucot autor de operetă La Paris în toamna asta, ope­reta a cunoscut o vogă neobiş­nuită. Producţia franceză în ma­terie de operetă a fost socotită la un moment dat ca insuficien­tă şi de aceea directorii de teatre au recurs în aşa mare măsură la repertoriul vienez. De curând s-a anunţat că tea­trul Alhambra va reprezenta în curând o operetă semnată de co­micul Boucot şi intitulată: „Şase fete călare". Actorul Boucot e la prima lui lucrare în acest gen şi un confra­te parisian l-a întrebat: cum i-a venit, ideia să scrie această ope­retă? — Ideia mi-a venit citind un fapt divers publicat de „Le Jour­nal“. Am vrut întâi să scriu o co­medie de mare montare. — Era un fapt divers comic? — Dimpotrivă, cât se poate de tragic. Subiectul nu vreau să-i povestesc. Realitatea e că din faptul divers menţionat mai sus n’am păstrat decât o indicaţie e- senţială. Restul e pură fantezie. E lesne de închipuit că eu Boucot nu voi scrie o operetă sinistră. — Cum s’a transformat come­dia în operetă? — întâmplarea a făcut ca, pe când o scriam să întâlnesc pe d-ra Germaine Raynal, o compo­zitoare plină de talent şi care mai scrise muzică pe versuri scri­se de mine. Apoi mi-am dat sea­ma că subiectul se pretează mai bine la operetă decât la come­die. — Opereta a fost prezentată la Alhambra? — Da. Intr’o zi am fost che­mat la Alhambra unde mi s’a propus să joc un rol. Din întâm­plare nu eram liber, dar am în­trebat de curiozitate. E operetă străină sau franţuzească? — E străină? — De ce nu jucaţi decât ope­rete străine? — Pentru că n’avem. — Găseşte una şi-o jucăm. — Evident am prezentat-o pe a mea. Le-a plăcut și se va juca. — Ce rol vei juca? — Joc un rol de servitor. E un rol principal dar opereta nu se bazează numai pe el. Mai sunt încă trei roluri importante, dar distribuția nu e încă hotărâtă, a spus Boucot. Un volum al M. S. Reginei Maria Un volum al M. S. Reginei Maria intitulat: „Povestea vie­­ţei mele’’ va apare în engleze­şte în primăvară. Volumul e anunţat de o mare casă de editură de la Londra.

Next