Ramuri, 1980 (Anul 17, nr. 1-12)
1980-12-15 / nr. 12
SCIENCE FICTION Istorii insolite Orice critic are, se spune, o iubire (o ambiţie) secretă. Iubirea lui Ovid S. Crohrtălniceanu este literatura S.F. A scris de mai multe ori, a încurajat acest gen tînăr la noi şi, de curînd, a publicat un volum de proze de anticipaţie : Istorii insolite (C.R., 1980). Sînt douăsprezece naraţiuni în genul lui Bradbury (Fahrenheit 451, Cronici marţiene), Van Vogt, Gérard Klein, René Barnavel, mai puţin în acela, tras spre terifiant, al clasicului Lovecraft. Istoriile lui Crohmălniceanu sunt numai insolite, nu şi crude. Nu cultivă oroarea, coşmardescul, nu înfăţişează monştri veniţi de pe alte planete sau comploturi organizate de societatea secretă a roboţilor. Prozatorul porneşte de la o ipoteză posibilă în ordinea speculaţiei şi dezvoltă, în interiorul ei, o intrigă verosimilă. Intr-un loc este vorba de ceea ce se cheamă „paradoxul temporal“, în altul de existenţa paralelă a lumilor. Pilotul intergalactic William Wilson ajunge, după mai multe zile dezbor, pe o planetă care seamănă ca două picături de apă cu pămîntul. ■Credinţa lui este că, în condiţii absolut exacte, apar şi se dezvoltădouă lumi la fel. Alice, soţia lîngă care doarme, nu este, aşadar, veritabila Alice, ci corespondentul ei de pe planeta necunoscută, casa în ■care stă este casa altui pilot, pornit ca şi el, într-un zbor cosmic. "Există cîteva argumente în sprijinul acestei năzdrăvane ipoteze : unele scoase din scrieri celebre (Plutarh, Nietzsche), altele confirmate în laborator. Cercetătoriicare controlează nava spun că aparatele de bord indică o mişcare neîntreruptă în spaţiu, cu sens unic. Confirmarea specialiştilor dă personajului, care poartă numele unui celebru erou al lui Poe (pentru a sugera şi pe această cale imaginea dublului!), o imensă stare de anxietate (Ceilalţi). Stilul naraţiunii este sec, demonstrativ. Asta întăreşte impresia de seriozitate şi atenuează absurditatea premisei. In altă povestire (Un capitol de istorie literară) ne instalăm, de la început, în utopia satirică. Ipoteza are, şi aici, o latură verosimilă înordinea speculaţiei : ne aflăm într-o lume complet computerizată, unde cele mai fine funcţii ale spiritului sunt preluate de maşini. Literatura, de pildă, este opera integrală a maşinilor de scris literatură. Proliferarea cărţilor perfecte duce la dispariţia criticilor literari. Pentru a înlătura această primejdie sunt inventate maşinile de judecat cărţi, care, şi acestea, proliferează şi duc la un proces de „sinucidere estetică“. Rezultatul este că maşinile-critici încep să-şi descopere vocaţia literară, iar maşinile-scriitori pe aceea a criticii. Vocaţiile sunt violente şi devoratoare într-un ■cerc închis, departe de interesul publicului. Utopia satirică este, în fapt, un eseu S.F., fin construit, pe tema depersonalizării unuia din actele cele mai personale ale spiritului uman : arta. Crohmălniceanu, în largul lui, are vervă, ironie, ipotezele sale stîrnesc un haz plin de spaimă. Dar dacă ? — te întrebi, citind aceste pagini ce vorbesc despre o societate plasată, undeva, într-un viitor ipotetic — dar dacă se va întâmpla ceea ce prevede autorul ? Autorul perseverează în a sonda un timp îndepărtat în care civilizaţia şi cultura solarilor (adică civilizaţia şi cultura erei noastre) au pierit într-o catastrofă atomică (o recenzie ştiinţifică). In secolul al XXX-lea, fantazează prozatorul, romanul lui Flaubert este citit într-o „adaptare“ curioasă : sunt interpolate în text elemente ale civilizaţiei de atunci, într-un limbaj care sperie. Charles colindă galaxia cu o rachetă rablagită, Emma ronţăie tablete de tocană, subreta ei este o androidă, femeile snoabe din Rouen poartă saboţi antigravitaţionali etc. (Doamna Bovary în secolul XXX), în amuzanta Istorie [a] generalizării unei legi subiectul e adus din nou în sfera speculaţiei. Este studiată, aici, cu toată seriozitatea „legea porcăriei universale“ pe parcursul a mai multor generaţii. Este subiectul (parodiat) al unui roman de familie. Un mărunt funcţionar, Isaac Linsk, are ghinion în tot ce întreprinde şi, exasperat, scîrbit de existenţă, exclamă : „asta-i legea porcăriei universale“. Legea se bazează pe un etern eşec, pe o programatică lipsă de şansă. Fiul, devenit scriitor, preia legea şi-o popularizează într-un roman de mare succes : „Ghinioniştii“. Isaac Amadeus Link, fiul scriitorului şi nepotul funcţionarului, studiază psihologia şi, într-o lucrare, demonstrează că aşa zisa lege a porcăriei universale este o simplă butadă literară. Thomas Benjamin Link, nepotul psihologului, supune unei critici nimicitoare teoria unchiului său, după care vine un fizician — deţinător al premiului Nobel — care reabilitează, generalizează legea bătrînului şi nevoiaşului funcţionar. Istoria dovedeşte o fantezie inteligentă şi un umor de bună calitate. Celelalte naraţiuni, mai direct epice (Mesajul din stele, O singură greşeală, Experienţa, Tratatul de la Neuhof, La Winnipeg, unde nu ne vom întoarce niciodată), se grupează în jurul a două teme : contactul pămîntenilor cu fiinţele inteligente de pe alte planete (temă frecventă în literatura S.F.) şi maladiile unei civilizaţii automatizate. Ov. S. Crohmălniceanu le individualizează, literar, prin cîteva elemente. Frecventă este, de pildă, ironia. Şeful echipei de prelucrători ai recepţiilor spaţiale, Harry Segall, captează un mesaj cosmic prin care se cer informaţii despre un echipaj dispărut. Lumea intră în alertă, preşedinţii celor opt zone mari ale Terrei se întrunesc într-o lungă conferinţă şi, în cele din urmă, este redactat un text prin care se solicită informaţii suplimentare. Răspunsul întîrzie, însă, să vină şi se bănuie că apelul fusese adresat de o civilizaţie care, între timp, dispăruse. După repetate somaţii, anonimii din cealaltă planetă răspund că planeta noastră nu prezintă nici un fel de interes pentru ei (Mesajul din stele). Fictiva acţiune se petrece la sfîrşitul secolului al XX-lea într-o lume în care vechile moravuri persistă : gazetarii se dezlănţuie împotriva oamenilor politici, oamenii politici reacţionează în scopuri electorale etc. Frenkian crede că mesaje misterioase umplu viaţa noastră şi face o dovadă în acest sens : forţe teribile fac să apară şi să dispară materia înconjurătoare. Amicul chemat să confirme prezenţa acestor forţe în universul nostru face însă eroarea să se mire, trădînd, astfel, planul de apărare iniţiat de Frenkian (O singură greşală). Un alt savant crede că materia anorganică are o viaţă inteligentă. Spaima lui este că oamenii vor deveni unelte în mîna acestor corpuri imateriale (Experienţa). In anul 2753 androizii au pătruns, cu drepturi egale, în societate, şi organizează, la un moment dat, o rebeliune contra forţelor humanocrate. Poliţia pune la cale o vânătoare de vrăjitoare în stilul cunoscutelor represiuni rasiste : percheziţii, clinici spaţiale de reeducare, tratamente speciale, extirparea „centrilor cervicali agresivi“ etc. Lui Marc, medic, i se fură actele şi nu mai poate să-şi dovedească identitatea umană pentru că, printr-un procedeu de inginerie genetică, un alt medic, dublul său (android), îi ia locul (La Winnipeg...). Naraţiunea este, în fapt, o alegorie. Simbolurile sunt transparente : torţionari, staţii de gazare, strivirea personalităţii individului, pierderea identităţii etc. Lumea din anul 2753 seamănă foarte bine cu o societate totalitară din anii ’30 ai secolului nostru. Văzînd şi aceste exemple, putem trage o concluzie: tema istoriilor insolite este, în fapt, degradarea condiţiei umane, tema predilectă a prozei serioase de azi. Ovid S. Crohmălniceanu se foloseşte de universul literaturii S.F. pentru a sugera primejdiile ce ameninţă omul într-o lume care şi-a pierdut vocaţia valorilor. Toate teribilele comploturi ale uneltelor vizează, în fond, fragila trestie gînditoare din care vechiul umanism făcuse centrul universului. Ovid S. Crohmălniceanu dovedeşte că se poate ajunge la această temă fundamentală şi din direcţia literaturii S.F. Istoriile lui insolite se citesc cu plăcere. Eugen Simion Desen de I. Gheorghiu RAMURI nr. 12 (198) • decembrie 1980 ■ pagina 5 Iarna In iarnă cîmpia e un obraz suav, Latentă zămislire şi putere, Iar trupul meu ca un bătrîn zugrav îşi trece mina peste ea ca o părere. Ne primenim mereu într-o lumină, Nu ne e teamă de uitare, Iubirea coboară lin ca o cortină Deasupra unor plaiuri de candoare. Deasupra apei ard aceleaşi zboruri, Aceleaşi păsări planează ca un gînd Deasupra mea făcînd ocoluri, Lumini şi cîntece visînd. Sintem de-a pururi iubitori de ţară. In ochi purtăm vise de vară Şi iarna e o stare necesară Oricărui suflet ce se înfioară. D. Filimon X MEMENTO. Craiova (...) Centrul, luminat electric, face o mare impresie. Se văd cartiere de case înalte, lipite una de alta, ca „Lipscanii" Bucureştilor, în faţa unui admirabil hotel ce se termină acuma - gust ultramodern, faianţe colorate, proporţii măreţe - mă opresc la unul mai vechi, dar tot aşa de încăpător, unde petrec noaptea constatînd că oraşul Craiova are pe străzile sale bine pavate, care răsună puternic, pînă la ceasuri înaintate şi apoi dis-de-dimineaţă, o circulaţie destul de apreciabilă pentru cine ar voi să doarmă şi nu poate. Din judeţul de ţărani şi moşneni de ţărani mai mult moşneni şi moşneni mai mult ţărani ai Gorjului, am venit iarăşi într-o reşedinţă a boierimii, ca Bucureştii, ca Iaşul. Văzută ziua, Craiova, e cum mi-o închipuisem. Două mari străzi se taie cruciş. Cea mai mare cuprinde prăvăliile mai însemnate (nu oficiile publice, care nu sînt toate impunătoare şi se află, cele mai multe răspîndite, după răul nostru obicei, prin unghiuri puţin văzute şi cercetate de călători). Sînt pe dînsa şi case particulare de toată frumuseţea, în genul vilelor cochete, cu grădiniţă în faţă, pe care şi le doreşte tot românul, şi care nu sînt decît floarea bogată, de seră, a umilei floricele de cîmp, — casa ţăranului. între ele se iveşte veselă, în mijlocul arborilor, o frumoasă biserică roşiatică, una din cele trei mari biserici, toate modernizate cam în acelaşi fel, ale Craiovei. De la un loc caracterul elegant, european al străzii slăbeşte, cu toate că pavajul îngrijit merge şi mai departe. Aici se văd case mici, risipite, magherniţi pe maidanuri goale, locuinţi cufundate în pămînt, praf (oh ! e destul în Craiova seasă !), ba chiar o rîpă cu puţină apă înăbuşită de un gunoi care nu miroase frumos. Dar, dincolo pe podişul peste această gîrlă, lucrurile se dreg. La capăt e ceva ca o grădină, care nu pare să fie mare. Cînd însă străbaţi mai adînc prin aleile - din care cu timpul, fireşte, va dispărea praful inerent începuturilor - atunci îţi dai samă de bogăţia elegantă a acestei grădini, desigur unică, desemnată de un meşter străin cu idei proprii. Fondul era o veche livadă, cu totul părăsită, cam ca partea nedeschisă publicului din zăvoiul de la Tîrgu Jiu. Din acest fond bătrîn vin înalţii, frumoşii arbori. Dar între ei şi între multele plantaţii nouă s-au deschis drumuri mari, cărări, poteci , s-au sămănat chioşcuri şi case de ţară, s-au ridicat podoabe romantice, s-au deschis perspective. Grădina se înfundă de nu-i vezi capătul, în cîmpia undulată a Jiului, în care e aşezată Craiova ; ea trece peste un lac limpede, peste rîul ce porneşte din acesta ; şi, departe, se găseşte chiar un frumos pod peste o adîncitură a terenului. Rămîne acum ca această podoabă să fie îngrijită după cuviinţă, ca drumul spre dînsa să fie de o frumuseţă mai uniformă, rămîne ca gîrla să piară. (...) Nicolae Iorga (din volumul „Drumuri şi oraşe din România", ediţia a II-a, 1915) ■ A apărut la chioşcuri (şi s-a epuizat) almanahul revistei „Convorbiiliterare“. Editat în condiţii grafice deosebite, almanahul conţine o bogată arie tematică. Reţine atenţia, în primul rînd, o antologie selectivi din poeţi moldoveni (Sergiu Adam, Paul Balahur, Ion Chiriac, Ovidii Genaru, Ioanid Romanescu). Un capitol substanţial este alcătuit din articolele semnificative apărute în vechea serie a „Convorbirilor literare“ între anii 1881—1944. Intîlnim, aici, semnăturile lui Hasdeu, Alecsandri Maiorescu, Iorga, Lovinescu (salutînd debutul editorial al lui Victor Eftimiu), Al. Tzigara-Samurcaş. Un alt capitol cuprinde proză scrisă în întîmpinarea aniversării a şaizeci de ani de la crearea P.C.R. (semnează printre alţii, Ion Ţăranu, Virgil Cuţitaru, Elena Zafira Zamfir, Areta Şandru). La loc de cinste se află, de asemenea, literatura de aventuri şi cea ştiinţifico-fantastică. Se cuvin menţionate, totodată, reportajele şi însemnările de scriitor. La realizarea acestui almanah, contribuţia grafică arhitectului Gh. Anton este deosebită. Felicitîndu-i pe colegii ieşeni, aşteptăm şi de la alte publicaţii asemenea daruri, în preajma Anului nou. “ SALONUL PLASTICIENILOR AMATORI. In prezenţa tovarăşulu Constantin Drăgoescu, preşedinte al Comitetului pentru cultură şi educaţie socialistă al judeţului Dolj, s-a deschis cel de-al IX-lea salon a artiştilor plastici amatori din municipiul Craiova, manifestare înscrisă în cadrul Festivalului naţional „Cîntarea României“. Sala de expoziţii a cenaclului plastic „C. Brâncuşi“ a găzduit lucrări reprezentative ale membrilor cercurilor de artă plastică îmbrăţişînd o bogată gamă tematică. Consemnăm cîteva, care ne-au atras atenţia în mod deosebit: „Vlad Ţepeş în drum spre cetatea Bran“ de Maria Constantinescu, „Şantier naval“ de Gh. Vlaicu, „Zori“ de Radu Bittel, „Omagiu“ de Telu C. Gogoneaţă „Iarna gorunului“ de M. Maximov, „Şantier“ de Stan Şegărceanu „Poem“ de Gabriela Fertu, „Faţă în faţă“ de Octavian Vînătoru şi „Filogenie“ de Nicolae Cristescu. Gheorghe Iordache este prezent cu sculpturile „Vlad Ţepeş“, „Cosaş“ şi „Descătuşare“. Mai expun : Romeo Roiban Natalia Sora, Eugenia Dumitrescu, Doina Păunescu, Marian Vlaicu, Felicit Reuţ, Ştefan Alexandru, Elena Dobriceanu, Paul Segal şi alţii. Celor mai bune lucrări le-au fost acordate premii şi menţiuni. Cel de-al IX-lea salor de artă plastică amatoare ni se pare o reuşită. / George Niţă/