România literară, iulie-septembrie 1969 (Anul 2, nr. 27-39)

1969-09-11 / nr. 37

voci din public Mai multa aten­ţie literaturii pentru copii Anul trecut a fost un an bogat pentru litera­tura noastră, în toate do­meniile, fapt marcat şi de numeroase premii a­­cordate. Pentru a fi drepţi, însă, să recunoaş­tem că, totuşi, dintre toate, domeniul literatu­rii pentru copii a fost cel mai sărăcuţ. Nimic de zis, avem multe cărţi pentru preşcolari, ilustrate colo­rat şi cu gust, tipărite cu grijă, frumos (subliniem cuvîntul pentru că aceas­tă calitate trebuie privită ca obligatorie în cazul ti­păriturilor pentru copii !) Dar dacă am face o listă cu cărţile adresate copi­ilor, am vedea că, în afara tipăriturilor pre­miate anul trecut, am avea destul de puţin de notat. Dar lucrul cel mai trist e calitatea unora din cărţile publicate, nivelul extrem de scăzut al exi­genţelor în acest dome­niu. Alături de cărţi fru­moase, atrăgătoare, cu conţinut valoros sub ra­port educativ şi estetic, apar pe piaţa literară şi regretabile rebuturi. Nu­mai două exemple, alese dintre cele mai recente şi ilustrative. Legendele sau basmele românilor a lui Petre Ispirescu constituie una din cărţile fundamentale ale literaturii române şi, Împreună cu Poveştile lui Creangă e cartea care a incîntat copilăria multor generaţii. înainte de Eli­berare, editura Cartea Românească a scos o edi­ţie în condiţii grafice destul de bune pentru vremea aceea, cu o tipă­ritură îngrijită, clară, pe hîrtie de calitate accep­tabilă, cu desene care ali­mentează imaginaţia co­pilului. Cînd o deschi­­deai, paginile luminoase te îmbiau. In urmă cu cîtva timp, s-a ivit în vi­trinele librăriilor o reedi­tare (dacă nu ne înşelăm, cea mai completă în anii noştri). Comparaţia cu vechea ediţie ţi se im­pune. Din păcate, noua ediţie nu poate nici mă­car s-o ajungă pe cea veche, nu s-o întreacă, aşa cum ar fi fost de aş­teptat. Răsfoieşti volumul, căutînd vraja lumii bas­mului, care ar trebui să se degaje dintr-o aseme­nea carte. Dar, vai ! Din ce să înflorească această vrajă ? Din cenuşiul tem al paginilor tipărite mă­runt, şters, pe hîrtie de ziar, sau din ilustra­ţiile care, vorba lui Ca­­ţavencu, sînt sublime, dar lipsesc cu desăvîrşire ? Or, din coperta în care sînt învelite toate aces­tea, cu desenele ei aglo­merate, în felul ultimului răcnet al plasticii mo­derne, pe un fond gri­­mov, sumbru ? Mai grave sunt urmările lipsei de exigenţă în însăşi alegerea lucrărilor pentru tipărire, cum se întîmplă de exemplu în cazul cărticelei intitulate Conchistadorul Hernan­do Cortez, de Radu Va­lentin (Editura tineretu­lui). Menită să umple un gol în destul de rarefia­tul capitol al romanţări­­lor dedicate unor perso­nalităţi ale istoriei uni­versale, cu recunoscută eficienţă educativă, acest volum e un model a ceea ce nu trebuie să fie o asemenea romanţare. Ni­velul ei literar e sub orice critică şi nu ne-ar re­ţine atenţia, dacă n-ar fi o manifestare simptoma­tică a tendinţei de scă­dere a exigenţei despre care vorbeam. Cărticica e o compunere şcolă­rească, atît în ce pri­veşte superficialitatea, sărăcia informaţiei şi nai­vitatea reconstituirii epo­cii şi personajelor, cît şi prin stilul cînd de ma­nual de istorie, cînd de manual de geografie, cînd de compunere liberă de ciclul doi. Cîteva mostre edificatoare. Iată prezen­tarea Sevillei : „Aşezată pe malul sting al Guadal­­quivirului, în plină cîm­­pie andaluză, beneficiind de o vegetaţie meditera­neană bogată şi de o climă blîndă, situată la întretăierea drumurilor comerciale, la douăzeci de leghe de ocean şi la mai puţin de o sută de Madrid, Sevilla a avut la îndemînă toate condiţiile pentru a deveni ceea ce era de fapt: un impor­tant centru economic" (p. 12). Despre Monte­zuma, vestitul împărat al aztecilor, autorul nu vrea să ascundă că „era uneori nepermis de crud“ (lăsîndu-şi micii cititori să bănuiască precum că cruzimea e permisă, dar numai pînă la o limită !). Dar despre spanioli, ce ne spune autorul ? Cu mult spirit umanitar şi cu profundă înţelegere a istoriei, în sensul de „ieri obscuritate, azi lu­mină !“, autorul solicită bunăvoinţa noastră de oameni ai veacului XX pentru ei : „Să nu-i ju­decăm cu asprime pe aceşti soldaţi, să nu-i taxăm drept uşuratici, să-i înţelegem, ei erau le­fegii, mercenari, cum se mai numesc, şi în această calitate ei luptau sub steagul oricui le plătea soldă. Să nu le cerem sentimente. Puteau avea preferinţe, şi ei aveau aşa ceva. Dar toate aces­tea mergeau pînă la bani. Cînd era vorba de bani, uitau... Sigur, nu putem accepta felul cum proce­dau ei, dar să nu uităm că ne aflăm la începutul veacului al XVI-lea, deci cu patru secole în urmă, şi în acea vreme oame­nii se străduiau foarte puţin să apară altfel de­cit erau“. (p. 123). De re­marcat, în finalul pasa­jului citat, cugetarea adîncă, comparatist-isto­­rică şi distins-sceptică a­­supra omului modern, în spiritul marilor moralişti ai antichităţii şi clasicis­mului francez. Spicuirile ar putea con­tinua încă mult şi bine... ANTON COSMA, (profesor, Dumbrăveni) Despre editarea corespondenţei scriitorilor în România literară din 26 iunie a.c., Şerban Cio­­culescu denunţa cititori­lor incredibil de lunga „gestaţie editorială“ (pes­te 13 ani !) a volumului de corespondenţă „Şt. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Natalia Negru“, Buc., E.P.L., 1969. Faptul e de natură să ne uluiască, dar se poate presupune că el e compensat de ca­litatea deosebită a ediţiei. Ei bine, ceea ce ni se pare că depăşeşte în enor­mitate întîrzierea aceste­ia este tocmai caracterul ei provizoriu, neglijenţa şi graba cu care a fost întocmită. Nu vrem să minimalizăm în vreun fel meritul lui Horia Opres­­cu a cărui activitate, mai mult decît lăudabilă, pe tărîmul „arheologiei“ lite­rare, e unanim preţuită, dar actuala culegere de scrisori inedite ni se pare cu mult sub nivelul altora de acelaşi gen, a­­părute de-a lungul anilor la aceeaşi editură. Aceste culegeri, primite cu un deosebit interes de publi­cul larg, se adresează, credem, în primul rînd specialiştilor, lucru pe care Horia Oprescu în­suşi îl subliniază în pre­faţa cărţii discutate (p. 26). Pentru a nu se dezminţi, editorul ar fi trebuit să-şi însoţească însă volumul, aşa cum s-a obişnuit pînă acum, de o serie de acce­sorii indispensabile unei ediţii cu adevărat ştiinţi­fice. Or, în afară de un indice de nume de per­soane, incomplet şi foarte deficitar întocmit, aceste accesorii lipsesc. Credem că existenţa unor tabele de expeditori şi destina­tari ar fi fost cu atît mai necesară cu cît gruparea materialului în cele 9 ca­pitole şi o addenda este destul de arbitrară iar sumarul nu-l ajută pe ci­titor să se descurce în consultarea volumului. Capitolul V, de exemplu, rezervat corespondenţei dintre Iosif şi Natalia Negru, cuprinde şi scri­sori ale acestora către alţi membri ai familiei, iar în addenda, destinată, con­form notei editorului, ac­telor oficiale, găsim şi scrisori, deşi există şi un capitol de corespondenţă diversă. Lipsesc, de aseme­nea, indice de­­ titluri (opere literare şi periodi­ce), indice de localităţi, dar, mai ales, o cronologie a scrisorilor. Pentru scri­sorile nedatate nu se pro­pun, în paranteză, măcar datele aproximative. Deşi în nota asupra ediţiei se arată că s-a încercat o respectare a cronologiei „folosind unele indicaţii de conţinut“, ordinea multor scrisori este inver­sată, obligînd pe cititori la un adevărat slalom pen­tru a le înţelege conţinu­tul. Se întîmplă bunăoară ca mai întii să citeşti răs­punsul şi abia după 10 pa­gini întrebarea (vezi schimbul de scrisori Iosif- Natalia Negru, pp. 249, 258). Aceeaşi situaţie cu două scrisori ale acestora, scrise înainte de căsăto­rie, reproduse la pag. 226 şi 229. Iar între ele, la pag. 228, altă scrisoare, în care Iosif se interesează de fiica sa, Corina . Aceeaşi senzaţie de gra­bă şi provizorat o ai citind cîteva din notele ce înso­ţesc scrisorile , unele sînt inutile (cum este aceea de la pag. 416, în care se lămureşte că „scrisoarea e adresată lui Zaharia Bîrsan", deşi titlul fixat de editor este foarte clar : Şt. C. Iosif către Zaharia Bîrsan), altele se repetă (vezi notele despre Leon Feraru) sau sunt foarte vagi şi, deci, ineficiente („Scrisoare trimisă de Şte­fan Iosif unui prieten" , astat vede oricine citeşte scrisoarea, dar care prie­ten ?!), în ceea ce privește indi­cele de nume aflat la sfîrșitul volumului, rar ne-a fost dat să vedem u­­nul mai rău întocmit. Multe nume sínt omise, după un criteriu greu de descoperit. Altele sínt contopite intr-unul singur, cum este cazul cuvîntului Fabi, Fabiola1, explicat, în paranteză, Natalia Negru. Trecînd peste faptul că a­­cest substantiv e întîlnit nu în 5 pagini, cîte înre­gistrează indicele, ci în 19, trebuie precizat că el nu reprezintă întotdeauna apelativul folosit de An­ghel în scrisorile către Natalia, ci și numele unui personaj feminin din Ro­ma veacului al IV-lea (vezi pag. 310) şi chiar a­­cela al unei cărţi al en­glezului Wisman (v.p. 322). Alteori, un personaj este dedublat. La pag. 480, găsim în indice, a­­lăturat, două nume : Olă­­nescu-Ascanio: 223 (de fapt, 423) şi Ollănescu.Di­­mitrie : 76, deşi este evi­dent că e vorba de una şi aceeaşi persoană. Desigur, s-ar putea mări numărul unor astfel de e­­xemple. Existenţa lor, a­­lături de întîrzierea atît de mare a ediţiei de care ne-am apropiat numai cu nerăbdarea şi curiozitatea celui dornic să afle nou­tăţi despre personaje şi locuri familiare, nu ne-o putem în nici un fel ex­plica. D. SCARLATESCU (Profesor — Tecuci) Această pagină rămîne în permanenţă la dispoziţia cititorilor noştri, spre a aduce la lumină contribuţia lor (păreri şi observaţii critice, sesizări, propuneri şi suges­tii etc.) în toate problemele şi în toate domeniile de ac­tivitate ce intră în sfera de preocupări a revistei noas­tre (literatură, arte, cultură). Ii rugăm deci să ne adre­seze scrisorile lor (cu menţiunea : ,,Voci din public“), cărora le vom face loc cu plăcere în aceste coloane, în ordinea sosirii şi in ordinea însemnătăţii problemelor ridicate. Vom publica, de asemenea, aici (pe cît posibil), în aceeaşi ordine şi păstrînd o specială gratitudine trimi­­ţătorilor, şi scrisorile referitoare la ,,România literară“, aprecieri critice asupra cuprinsului, structurii, înfăţişării ei etc., observaţii, sugestii, completări, polemici etc. în legătură cu texte apărute în paginile ei, — în dorinţa de a păstra nemijlocit şi permanent o legătură activă cu cititorii noştri, de a-i antrena din ce în ce mai mult în elaborarea şi orientarea revistei, de a întreţine în cîmpul culturii noastre schimbul viu, deschis, de opinii, discuţia liberă creatoare. Cititorii sunt însă rugaţi să ţină seama de limitele spaţiului rezervat „Vocilor din public“ şi să-şi restrângă scrisorile la strictul necesar. Redacţia îşi rezervă dreptul de a rezuma textele prea lungi sau de a extrage din ele pasagiile cele mai impor­tante, de interes mai larg. Cum? De ce? Pinâ cind? In renumite biblio­teci din ţara noastră, ca, de pildă, Bibliote­ca Academiei, Bat­­thyaneum din Alba- Iulia, Brukenthal din Sibiu şi altele, există tipărituri vechi de o valoare inestimabilă, pînă în prezent prea puţin cunoscute de bibliofilii şi iubitorii de cultură din ţara noastră. Ar fi bine ca editurile noastre să publice cataloage pre­­zentînd aceste cărţi rare — printre care se găsesc şi incunabule ce­lebre —, popularizînd astfel nepreţuitele co­mori din tezaurul cul­turii româneşti din secolele trecute. — Nicolae Coţăr (Pro-Apărută în 1968 la „Editura tineretului”, cartea „Popeşti“ de Fraţii Grimm, în tra­ducerea lui Dan Fa­ur, însumează un nu­măr de cinci poveşti, fiecare avînd cite o ilustraţie de Done Stan. Două din aces­te ilustraţii — altfel, realizate din punct de vedere artistic — pre­zintă grave inadver­tenţe faţă de textul pe care ar trebui să-l i­­lustreze. In pag. 53 este înfăţişată Cenuşăreasa coborînd în grabă trep­tele unui palat, în urma ei, pe trepte, pantoful din piciorul drept, în vreme ce în text se arată că pierdu­se „condurul din picio­rul stîng“ (pag. 52). Ilus­traţia din pag. 99 (povestea „Cele şapte lebede”) reprezintă o fată (împărăteasa) în­conjurată de şapte le­bede, şi nicidecum de şase, cit numărau fra­ţii ei prefăcuţi în le­bede în urma unor vrăjitorii, şi cum se indică şi în textul de la pag. 98. Să nu cre­deţi că am stat să „pu­ric“ aceste ilustraţii. Dar mă întreabă co­piii ! Şi eu ce să le răspund ? Poate mă vor ajuta tovarăşii de la „Editura tineretu­lui...“ — C. Gheorghe- Naidin (Deva). 2 România literară ! Circumstanţe Ziua pierdută în pauzele relativ lungi dar foarte odihnitoare care au punctat animatele şedinţe ale ultimei noastre adunări generale, a scriitorilor — ce­­aveam alta de făcut decît să ne povestim în­­tîmplări de-ale vieţii ? Oamenii de condei nu-şi spun în atari împrejurări anecdote, ci îşi împăr­tăşesc reciproc fapte, întrucît ei trăiesc necon­tenit în zodia subiectului eventual şi cugetul li­i populat de personaje care-şi caută intriga. Aşadar, un prozator cu limba ascuţită relata cum aşteaptă de doi ani un răspuns de la direc­torul Editurii Tineretului la o propunere de vo­lum făcută acelui taciturn factor responsabil, un poet cărunt amănunţea biografia vrednicei sale mătuşi care îngropase în mod legal şase bărbaţi zdraveni, iar un dramaturg de mare viitor, autor proaspăt al unei piese de păpuşi, ne arăta o scriptă din care reieşea că avea de încasat drep­turi de autor pe luna curentă, de la un teatru provincial, trei lei şi optzeci şi unu de bani. In această atmosferă destinsă şi volubilă ne-a re­ţinut luarea-aminte cercul desenat pe apa nesta­tornică a închipuirii de un istoric literar: am plecat — zicea — la lemne, fiindcă eu am casă veche, bătrînească; mai-marele peste depozit lipsea şi am pierdut ziua de pomană. Era plecat să-şi interneze nevasta în spital, unde doctoriţa ce trebuia s-o examineze şi să-i facă interna­rea, lipsea. Aceasta se dusese la rîndul ei la Ministerul Sănătăţii ca să se intereseze de ce întîrzie să plece la un congres de chirurgie unde fusese invitată şi chiar anunţată că soseşte. In­spectorul ministerial de resort lipsea de la post, găsindu-se în schimb la o şedinţă a sectorului de specialitate din consiliul popular, aşteptîndu-l zadarnic pe cel ce o convocase. Iar acesta se afla în cancelaria profesorală a Facultăţii, aş­­teptîndu-mă în deşert pe mine. Şi trimisesem vorbă că vreau să-l văd în legătură cu situaţia mizerabilă la învăţătură a fiicei sale. Fiecare îşi făcuse socoteala că va avea treabă pentru un ceas-două, dar toţi ne-am pierdut ziua şi fiecare am blestemat pesemne întreprinderea sau in­stituţia la porţile căreia ni se risipise vremea de-a surda. Dar eram legaţi, de astădată, în lan­ţul de oţel al neştiutelor interdependenţe... Cineva a rîs, pretinzînd că aici hazardul s-a distrat cu un grup de oameni jucîndu-le un renghi colectiv; dar poate că cercetînd uneori cauzele tainice ale furtului de timp, căruia îi sintem­ adesea şi părtaşi şi păgubaşi, am da, fără de veste, peste o atare blestemată înlănţuire cauzală. Intraţi pentru a rezolva o singură pro­blemă — numai una — în labirintul direcţiilor, serviciilor şi secţiilor Consiliului popular muni­cipal, unde în spatele a nenumărate ghişee dor­mitează minotauri, şi veţi ieşi de acolo intr-o totală năuceală, căutînd din nou Biroul de in­formaţii pentru a obţine o audienţă la un vicepre­şedinte, săptămîna viitoare. In acest răstimp, cîte din rudele celor de la ghişee şi-au irosit o zi din viaţă căutîndu-vă şi aşteptîndu-vă ? Con­templaţi mulţimea tînără şi fremătîndă din sala casei de cultură, unde sînt aşteptaţi în zadar artiştii anunţaţi. Cei mai mulţi dintre adoles­cenţi s-au gîndit toată ziua la spectacol, şi-au îngrijit toată după-amiaza veşmintele, au venit cu un ceas înainte de ora anunţată a reprezen­taţiei, dar din cauza tembelismului organizato­ric, acest clei tenace al tuturor iniţiativelor, tea­trul n-a sosit, spectacolul nu va avea loc, o voce albă va anunţa, anonim, în megafon, că „se amină la o dată ce se va anunţa ulterior, biletele rămînînd valabile“. Dar preţul zilei şi mai ales al serii rătăcite unde se mai poate re­cupera ? Trăieşte clipa — surîdea cînăva Horaţiu — sau, mai adine, trăieşte ziua cu folos adică, fi­indcă ea pleacă oricum pe undele neistovitei curgeri a vremii, dar îi poţi fixa substanţa prin faptă. Insă cînd în sistemul de conexiuni — care e ţesătură fină, invizibilă, a organismului social — cînd în cadenţele dinamice ale vieţii moderne, intens solicitantă pentru fiecare indi­vid responsabil faţă de sine şi faţă de întreg — căci e încă atîta de făcut şi refăcut! — cineva sau ceva lărgeşte spărtura pe unde se spulberă aiurea nisipul din clepsidră, te cuprinde o amă­răciune crîncenă, vecină cu sentimentul fără alean al zădărniciei. Un dramaturg a notat ca motto al piesei sale una din întrebările pe cît de candide, pe atît de chinuitoare pe care ni le pun cîteodată copiii: „unde se duc zilele ?“ Cei care însumăm destul de multe zile în fiinţa noastră nu putem răspunde desluşit copilului ce întreabă,­ deşi ştim ce depozitează orele şi anii. Dar putem să medi­tăm asupra felului cum se duc zilele şi să ne iertăm cu din ce în ce mai puţină îngăduinţă, atît nouă cît şi greşiţilor noştri, ziua pierdută fără noimă , în această vreme de zidire con­tinuă. Valentin SILVESTRU

Next