România literară, iulie-septembrie 1969 (Anul 2, nr. 27-39)
1969-09-11 / nr. 37
voci din public Mai multa atenţie literaturii pentru copii Anul trecut a fost un an bogat pentru literatura noastră, în toate domeniile, fapt marcat şi de numeroase premii acordate. Pentru a fi drepţi, însă, să recunoaştem că, totuşi, dintre toate, domeniul literaturii pentru copii a fost cel mai sărăcuţ. Nimic de zis, avem multe cărţi pentru preşcolari, ilustrate colorat şi cu gust, tipărite cu grijă, frumos (subliniem cuvîntul pentru că această calitate trebuie privită ca obligatorie în cazul tipăriturilor pentru copii !) Dar dacă am face o listă cu cărţile adresate copiilor, am vedea că, în afara tipăriturilor premiate anul trecut, am avea destul de puţin de notat. Dar lucrul cel mai trist e calitatea unora din cărţile publicate, nivelul extrem de scăzut al exigenţelor în acest domeniu. Alături de cărţi frumoase, atrăgătoare, cu conţinut valoros sub raport educativ şi estetic, apar pe piaţa literară şi regretabile rebuturi. Numai două exemple, alese dintre cele mai recente şi ilustrative. Legendele sau basmele românilor a lui Petre Ispirescu constituie una din cărţile fundamentale ale literaturii române şi, Împreună cu Poveştile lui Creangă e cartea care a incîntat copilăria multor generaţii. înainte de Eliberare, editura Cartea Românească a scos o ediţie în condiţii grafice destul de bune pentru vremea aceea, cu o tipăritură îngrijită, clară, pe hîrtie de calitate acceptabilă, cu desene care alimentează imaginaţia copilului. Cînd o deschideai, paginile luminoase te îmbiau. In urmă cu cîtva timp, s-a ivit în vitrinele librăriilor o reeditare (dacă nu ne înşelăm, cea mai completă în anii noştri). Comparaţia cu vechea ediţie ţi se impune. Din păcate, noua ediţie nu poate nici măcar s-o ajungă pe cea veche, nu s-o întreacă, aşa cum ar fi fost de aşteptat. Răsfoieşti volumul, căutînd vraja lumii basmului, care ar trebui să se degaje dintr-o asemenea carte. Dar, vai ! Din ce să înflorească această vrajă ? Din cenuşiul tem al paginilor tipărite mărunt, şters, pe hîrtie de ziar, sau din ilustraţiile care, vorba lui Caţavencu, sînt sublime, dar lipsesc cu desăvîrşire ? Or, din coperta în care sînt învelite toate acestea, cu desenele ei aglomerate, în felul ultimului răcnet al plasticii moderne, pe un fond grimov, sumbru ? Mai grave sunt urmările lipsei de exigenţă în însăşi alegerea lucrărilor pentru tipărire, cum se întîmplă de exemplu în cazul cărticelei intitulate Conchistadorul Hernando Cortez, de Radu Valentin (Editura tineretului). Menită să umple un gol în destul de rarefiatul capitol al romanţărilor dedicate unor personalităţi ale istoriei universale, cu recunoscută eficienţă educativă, acest volum e un model a ceea ce nu trebuie să fie o asemenea romanţare. Nivelul ei literar e sub orice critică şi nu ne-ar reţine atenţia, dacă n-ar fi o manifestare simptomatică a tendinţei de scădere a exigenţei despre care vorbeam. Cărticica e o compunere şcolărească, atît în ce priveşte superficialitatea, sărăcia informaţiei şi naivitatea reconstituirii epocii şi personajelor, cît şi prin stilul cînd de manual de istorie, cînd de manual de geografie, cînd de compunere liberă de ciclul doi. Cîteva mostre edificatoare. Iată prezentarea Sevillei : „Aşezată pe malul sting al Guadalquivirului, în plină cîmpie andaluză, beneficiind de o vegetaţie mediteraneană bogată şi de o climă blîndă, situată la întretăierea drumurilor comerciale, la douăzeci de leghe de ocean şi la mai puţin de o sută de Madrid, Sevilla a avut la îndemînă toate condiţiile pentru a deveni ceea ce era de fapt: un important centru economic" (p. 12). Despre Montezuma, vestitul împărat al aztecilor, autorul nu vrea să ascundă că „era uneori nepermis de crud“ (lăsîndu-şi micii cititori să bănuiască precum că cruzimea e permisă, dar numai pînă la o limită !). Dar despre spanioli, ce ne spune autorul ? Cu mult spirit umanitar şi cu profundă înţelegere a istoriei, în sensul de „ieri obscuritate, azi lumină !“, autorul solicită bunăvoinţa noastră de oameni ai veacului XX pentru ei : „Să nu-i judecăm cu asprime pe aceşti soldaţi, să nu-i taxăm drept uşuratici, să-i înţelegem, ei erau lefegii, mercenari, cum se mai numesc, şi în această calitate ei luptau sub steagul oricui le plătea soldă. Să nu le cerem sentimente. Puteau avea preferinţe, şi ei aveau aşa ceva. Dar toate acestea mergeau pînă la bani. Cînd era vorba de bani, uitau... Sigur, nu putem accepta felul cum procedau ei, dar să nu uităm că ne aflăm la începutul veacului al XVI-lea, deci cu patru secole în urmă, şi în acea vreme oamenii se străduiau foarte puţin să apară altfel decit erau“. (p. 123). De remarcat, în finalul pasajului citat, cugetarea adîncă, comparatist-istorică şi distins-sceptică asupra omului modern, în spiritul marilor moralişti ai antichităţii şi clasicismului francez. Spicuirile ar putea continua încă mult şi bine... ANTON COSMA, (profesor, Dumbrăveni) Despre editarea corespondenţei scriitorilor în România literară din 26 iunie a.c., Şerban Cioculescu denunţa cititorilor incredibil de lunga „gestaţie editorială“ (peste 13 ani !) a volumului de corespondenţă „Şt. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Natalia Negru“, Buc., E.P.L., 1969. Faptul e de natură să ne uluiască, dar se poate presupune că el e compensat de calitatea deosebită a ediţiei. Ei bine, ceea ce ni se pare că depăşeşte în enormitate întîrzierea acesteia este tocmai caracterul ei provizoriu, neglijenţa şi graba cu care a fost întocmită. Nu vrem să minimalizăm în vreun fel meritul lui Horia Oprescu a cărui activitate, mai mult decît lăudabilă, pe tărîmul „arheologiei“ literare, e unanim preţuită, dar actuala culegere de scrisori inedite ni se pare cu mult sub nivelul altora de acelaşi gen, apărute de-a lungul anilor la aceeaşi editură. Aceste culegeri, primite cu un deosebit interes de publicul larg, se adresează, credem, în primul rînd specialiştilor, lucru pe care Horia Oprescu însuşi îl subliniază în prefaţa cărţii discutate (p. 26). Pentru a nu se dezminţi, editorul ar fi trebuit să-şi însoţească însă volumul, aşa cum s-a obişnuit pînă acum, de o serie de accesorii indispensabile unei ediţii cu adevărat ştiinţifice. Or, în afară de un indice de nume de persoane, incomplet şi foarte deficitar întocmit, aceste accesorii lipsesc. Credem că existenţa unor tabele de expeditori şi destinatari ar fi fost cu atît mai necesară cu cît gruparea materialului în cele 9 capitole şi o addenda este destul de arbitrară iar sumarul nu-l ajută pe cititor să se descurce în consultarea volumului. Capitolul V, de exemplu, rezervat corespondenţei dintre Iosif şi Natalia Negru, cuprinde şi scrisori ale acestora către alţi membri ai familiei, iar în addenda, destinată, conform notei editorului, actelor oficiale, găsim şi scrisori, deşi există şi un capitol de corespondenţă diversă. Lipsesc, de asemenea, indice de titluri (opere literare şi periodice), indice de localităţi, dar, mai ales, o cronologie a scrisorilor. Pentru scrisorile nedatate nu se propun, în paranteză, măcar datele aproximative. Deşi în nota asupra ediţiei se arată că s-a încercat o respectare a cronologiei „folosind unele indicaţii de conţinut“, ordinea multor scrisori este inversată, obligînd pe cititori la un adevărat slalom pentru a le înţelege conţinutul. Se întîmplă bunăoară ca mai întii să citeşti răspunsul şi abia după 10 pagini întrebarea (vezi schimbul de scrisori Iosif- Natalia Negru, pp. 249, 258). Aceeaşi situaţie cu două scrisori ale acestora, scrise înainte de căsătorie, reproduse la pag. 226 şi 229. Iar între ele, la pag. 228, altă scrisoare, în care Iosif se interesează de fiica sa, Corina . Aceeaşi senzaţie de grabă şi provizorat o ai citind cîteva din notele ce însoţesc scrisorile , unele sînt inutile (cum este aceea de la pag. 416, în care se lămureşte că „scrisoarea e adresată lui Zaharia Bîrsan", deşi titlul fixat de editor este foarte clar : Şt. C. Iosif către Zaharia Bîrsan), altele se repetă (vezi notele despre Leon Feraru) sau sunt foarte vagi şi, deci, ineficiente („Scrisoare trimisă de Ştefan Iosif unui prieten" , astat vede oricine citeşte scrisoarea, dar care prieten ?!), în ceea ce privește indicele de nume aflat la sfîrșitul volumului, rar ne-a fost dat să vedem unul mai rău întocmit. Multe nume sínt omise, după un criteriu greu de descoperit. Altele sínt contopite intr-unul singur, cum este cazul cuvîntului Fabi, Fabiola1, explicat, în paranteză, Natalia Negru. Trecînd peste faptul că acest substantiv e întîlnit nu în 5 pagini, cîte înregistrează indicele, ci în 19, trebuie precizat că el nu reprezintă întotdeauna apelativul folosit de Anghel în scrisorile către Natalia, ci și numele unui personaj feminin din Roma veacului al IV-lea (vezi pag. 310) şi chiar acela al unei cărţi al englezului Wisman (v.p. 322). Alteori, un personaj este dedublat. La pag. 480, găsim în indice, alăturat, două nume : Olănescu-Ascanio: 223 (de fapt, 423) şi Ollănescu.Dimitrie : 76, deşi este evident că e vorba de una şi aceeaşi persoană. Desigur, s-ar putea mări numărul unor astfel de exemple. Existenţa lor, alături de întîrzierea atît de mare a ediţiei de care ne-am apropiat numai cu nerăbdarea şi curiozitatea celui dornic să afle noutăţi despre personaje şi locuri familiare, nu ne-o putem în nici un fel explica. D. SCARLATESCU (Profesor — Tecuci) Această pagină rămîne în permanenţă la dispoziţia cititorilor noştri, spre a aduce la lumină contribuţia lor (păreri şi observaţii critice, sesizări, propuneri şi sugestii etc.) în toate problemele şi în toate domeniile de activitate ce intră în sfera de preocupări a revistei noastre (literatură, arte, cultură). Ii rugăm deci să ne adreseze scrisorile lor (cu menţiunea : ,,Voci din public“), cărora le vom face loc cu plăcere în aceste coloane, în ordinea sosirii şi in ordinea însemnătăţii problemelor ridicate. Vom publica, de asemenea, aici (pe cît posibil), în aceeaşi ordine şi păstrînd o specială gratitudine trimiţătorilor, şi scrisorile referitoare la ,,România literară“, aprecieri critice asupra cuprinsului, structurii, înfăţişării ei etc., observaţii, sugestii, completări, polemici etc. în legătură cu texte apărute în paginile ei, — în dorinţa de a păstra nemijlocit şi permanent o legătură activă cu cititorii noştri, de a-i antrena din ce în ce mai mult în elaborarea şi orientarea revistei, de a întreţine în cîmpul culturii noastre schimbul viu, deschis, de opinii, discuţia liberă creatoare. Cititorii sunt însă rugaţi să ţină seama de limitele spaţiului rezervat „Vocilor din public“ şi să-şi restrângă scrisorile la strictul necesar. Redacţia îşi rezervă dreptul de a rezuma textele prea lungi sau de a extrage din ele pasagiile cele mai importante, de interes mai larg. Cum? De ce? Pinâ cind? In renumite biblioteci din ţara noastră, ca, de pildă, Biblioteca Academiei, Batthyaneum din Alba- Iulia, Brukenthal din Sibiu şi altele, există tipărituri vechi de o valoare inestimabilă, pînă în prezent prea puţin cunoscute de bibliofilii şi iubitorii de cultură din ţara noastră. Ar fi bine ca editurile noastre să publice cataloage prezentînd aceste cărţi rare — printre care se găsesc şi incunabule celebre —, popularizînd astfel nepreţuitele comori din tezaurul culturii româneşti din secolele trecute. — Nicolae Coţăr (Pro-Apărută în 1968 la „Editura tineretului”, cartea „Popeşti“ de Fraţii Grimm, în traducerea lui Dan Faur, însumează un număr de cinci poveşti, fiecare avînd cite o ilustraţie de Done Stan. Două din aceste ilustraţii — altfel, realizate din punct de vedere artistic — prezintă grave inadvertenţe faţă de textul pe care ar trebui să-l ilustreze. In pag. 53 este înfăţişată Cenuşăreasa coborînd în grabă treptele unui palat, în urma ei, pe trepte, pantoful din piciorul drept, în vreme ce în text se arată că pierduse „condurul din piciorul stîng“ (pag. 52). Ilustraţia din pag. 99 (povestea „Cele şapte lebede”) reprezintă o fată (împărăteasa) înconjurată de şapte lebede, şi nicidecum de şase, cit numărau fraţii ei prefăcuţi în lebede în urma unor vrăjitorii, şi cum se indică şi în textul de la pag. 98. Să nu credeţi că am stat să „puric“ aceste ilustraţii. Dar mă întreabă copiii ! Şi eu ce să le răspund ? Poate mă vor ajuta tovarăşii de la „Editura tineretului...“ — C. Gheorghe- Naidin (Deva). 2 România literară ! Circumstanţe Ziua pierdută în pauzele relativ lungi dar foarte odihnitoare care au punctat animatele şedinţe ale ultimei noastre adunări generale, a scriitorilor — ceaveam alta de făcut decît să ne povestim întîmplări de-ale vieţii ? Oamenii de condei nu-şi spun în atari împrejurări anecdote, ci îşi împărtăşesc reciproc fapte, întrucît ei trăiesc necontenit în zodia subiectului eventual şi cugetul lii populat de personaje care-şi caută intriga. Aşadar, un prozator cu limba ascuţită relata cum aşteaptă de doi ani un răspuns de la directorul Editurii Tineretului la o propunere de volum făcută acelui taciturn factor responsabil, un poet cărunt amănunţea biografia vrednicei sale mătuşi care îngropase în mod legal şase bărbaţi zdraveni, iar un dramaturg de mare viitor, autor proaspăt al unei piese de păpuşi, ne arăta o scriptă din care reieşea că avea de încasat drepturi de autor pe luna curentă, de la un teatru provincial, trei lei şi optzeci şi unu de bani. In această atmosferă destinsă şi volubilă ne-a reţinut luarea-aminte cercul desenat pe apa nestatornică a închipuirii de un istoric literar: am plecat — zicea — la lemne, fiindcă eu am casă veche, bătrînească; mai-marele peste depozit lipsea şi am pierdut ziua de pomană. Era plecat să-şi interneze nevasta în spital, unde doctoriţa ce trebuia s-o examineze şi să-i facă internarea, lipsea. Aceasta se dusese la rîndul ei la Ministerul Sănătăţii ca să se intereseze de ce întîrzie să plece la un congres de chirurgie unde fusese invitată şi chiar anunţată că soseşte. Inspectorul ministerial de resort lipsea de la post, găsindu-se în schimb la o şedinţă a sectorului de specialitate din consiliul popular, aşteptîndu-l zadarnic pe cel ce o convocase. Iar acesta se afla în cancelaria profesorală a Facultăţii, aşteptîndu-mă în deşert pe mine. Şi trimisesem vorbă că vreau să-l văd în legătură cu situaţia mizerabilă la învăţătură a fiicei sale. Fiecare îşi făcuse socoteala că va avea treabă pentru un ceas-două, dar toţi ne-am pierdut ziua şi fiecare am blestemat pesemne întreprinderea sau instituţia la porţile căreia ni se risipise vremea de-a surda. Dar eram legaţi, de astădată, în lanţul de oţel al neştiutelor interdependenţe... Cineva a rîs, pretinzînd că aici hazardul s-a distrat cu un grup de oameni jucîndu-le un renghi colectiv; dar poate că cercetînd uneori cauzele tainice ale furtului de timp, căruia îi sintem adesea şi părtaşi şi păgubaşi, am da, fără de veste, peste o atare blestemată înlănţuire cauzală. Intraţi pentru a rezolva o singură problemă — numai una — în labirintul direcţiilor, serviciilor şi secţiilor Consiliului popular municipal, unde în spatele a nenumărate ghişee dormitează minotauri, şi veţi ieşi de acolo intr-o totală năuceală, căutînd din nou Biroul de informaţii pentru a obţine o audienţă la un vicepreşedinte, săptămîna viitoare. In acest răstimp, cîte din rudele celor de la ghişee şi-au irosit o zi din viaţă căutîndu-vă şi aşteptîndu-vă ? Contemplaţi mulţimea tînără şi fremătîndă din sala casei de cultură, unde sînt aşteptaţi în zadar artiştii anunţaţi. Cei mai mulţi dintre adolescenţi s-au gîndit toată ziua la spectacol, şi-au îngrijit toată după-amiaza veşmintele, au venit cu un ceas înainte de ora anunţată a reprezentaţiei, dar din cauza tembelismului organizatoric, acest clei tenace al tuturor iniţiativelor, teatrul n-a sosit, spectacolul nu va avea loc, o voce albă va anunţa, anonim, în megafon, că „se amină la o dată ce se va anunţa ulterior, biletele rămînînd valabile“. Dar preţul zilei şi mai ales al serii rătăcite unde se mai poate recupera ? Trăieşte clipa — surîdea cînăva Horaţiu — sau, mai adine, trăieşte ziua cu folos adică, fiindcă ea pleacă oricum pe undele neistovitei curgeri a vremii, dar îi poţi fixa substanţa prin faptă. Insă cînd în sistemul de conexiuni — care e ţesătură fină, invizibilă, a organismului social — cînd în cadenţele dinamice ale vieţii moderne, intens solicitantă pentru fiecare individ responsabil faţă de sine şi faţă de întreg — căci e încă atîta de făcut şi refăcut! — cineva sau ceva lărgeşte spărtura pe unde se spulberă aiurea nisipul din clepsidră, te cuprinde o amărăciune crîncenă, vecină cu sentimentul fără alean al zădărniciei. Un dramaturg a notat ca motto al piesei sale una din întrebările pe cît de candide, pe atît de chinuitoare pe care ni le pun cîteodată copiii: „unde se duc zilele ?“ Cei care însumăm destul de multe zile în fiinţa noastră nu putem răspunde desluşit copilului ce întreabă, deşi ştim ce depozitează orele şi anii. Dar putem să medităm asupra felului cum se duc zilele şi să ne iertăm cu din ce în ce mai puţină îngăduinţă, atît nouă cît şi greşiţilor noştri, ziua pierdută fără noimă , în această vreme de zidire continuă. Valentin SILVESTRU