România literară, iulie-septembrie 1969 (Anul 2, nr. 27-39)

1969-09-11 / nr. 37

Proletari din toate firile, «nifî-wM­omânia literară ț», .. v.-.-; ’« SĂPTĂMÎMAL IE LITERATURA Șl ARTl Anul II-Nr. 37 (49) Joi II septembrie 1969 32 pagini 2 lei •.................. . x •nr. * } , Incepind cu numărul viitor „România literară“ va publica in fiecare saptam­ină DAPIiy A­QPI Zaharia Stancu Cine trebuie să se teamă — Au !... Vezi unde şi-a-njghebat barza cuib. Vezi unde şi-a clădit barza cuib. — Şarpele trebuie să se teamă, Brotăceii trebuie să se teamă... — Au !... Vezi unde-şi duce puii mistreţul. Vezi încotro-şi poartă puii mistreţul. — Recoltele trebuie să se teamă, Paznicii recoltelor trebuie să se teamă... — Au !... Vezi unde-şi sapă vizuină vulpea, La seama unde-şi sapă vizuină vulpea. — Cocoşul trebuie să se teamă, Păsările toate trebuie să se teamă... — Au !... Vezi unde-şi tăinuie tâlharul culcuş, Tâlharul cu puşcă unde-şi alege culcuş. — Vietăţile toate trebuie să se teamă. Chiar omul trebuie să se teamă— Mai ales omul trebuie să se teamă... •• • • '-.73 r* .-'. t ... . * -i* - . \ NMHim, LA PERSOANA A DOUA N­e putem întreba din nou, astăzi, cum de atitea ori s-au întrebat oamenii scrisului: ce este scriitorul ? Este el un individ ca oricare altul, un individ pentru care gloria se dovedește accident, iar durata — un cadou misterios ? Face scriitorul parte din substanţa operei sale, sau o domină ? Credinţa într-o menire specială, aleasă, este o erezie impractica­bilă ? Ce este scriitorul ? Acestea sunt întrebările — acestea şi multe altele­­ — pe care, din generaţie în generaţie, şi le pune literatura. Harul şi harul acestor întrebări ar consta tocmai în faptul că nu li se poate răspunde ştiinţific, rece, unilateral, dogmatic. Puterea unei întrebări nu poate fi alta decît puterea ei de a rezista, de a nu i se răspunde definitiv. Puterea întrebărilor neliniştitoare pe care şi le pun, din vreme în vreme, scriitorii, iz­vorăşte din complexitatea mecanismului întrebare-răspuns, în aceste cazuri. Trebuie să recunoaştem că, din ce în ce, Congresul al X-lea al Partidului, Congresul propriu-zis, ca şi multe întîmplări le­gate de el, se aşează tot mai adînc în memoria noastră. Ne gîn­­dim acum, ne amintim astăzi mai bine, nu numai lucrurile esen­ţiale, ci şi amănuntele, a căror importanţă — cu cît perspectiva creşte — devine tot mai limpede. Iată un amănunt, din vremea Congresului, un amănunt care, în prima clipă, poate scăpa atenţiei concentrate asupra chestiu­nilor fundamentale. Ţinînd Raportul la Congres, tovarăşul Ceauşescu, conducătorul nostru, adresîndu-se ţării, partidului, a vorbit despre toate proble­mele în discuţie, ca despre o persoană a treia. Caracterul Raportului a fost în toate aceste pasaje dominat de o analiză lucidă, exactă, ştiinţifică, a domeniilor de activitate la care se referea. Era o dominantă absolut firească, era un ton adevărat. Să ne reamintim cum a vorbit tovarăşul Ceauşescu despre oamenii de cultură şi artă ! Dintr-o dată, secretarul general al Partidului a încetat de a mai folosi persoana a treia şi s-a adresat celor care construiesc spiritualitatea românească a timpului nostru astfel : „Ceea ce vi se cere, tovarăşi, este să pâtrundeţi in adin­­cul existenţei poporului şi, înţelegînd năzuinţele sale, eforturile şi lupta sa eroică, să înfăţişaţi grandioasa frescă a României socia­liste...” Dincolo de gravitatea acestei chemări, dincolo de lărgimea ei de spirit, ca şi de luciditatea ţelului, oricine va observa acest de­taliu : vorbind scriitorilor, tovarăşul Ceauşescu a folosit persoana a doua, li s-a adresat adică direct, precizînd — la modul sim­bolic — poziţia artei în societatea socialistă română. Ţara, Partidul, Istoria se adresează scriitorului direct, solicitîn­­du-1 şi obligîndu-1 — într-un chip nobil — să răspundă direct. Vorbindu-le oamenilor de artă şi cultură, vorbindu-ne nouă, scriitorilor, la persoana a doua, direct, ca unei realităţi vii, im­portantă şi plină de interes, ca unei prezenţe din imediata veci­nătate a persoanei întîi, vorbind culturii acestui popor atît de deschis şi de apropiat, tovarăşul Ceauşescu, şi prin el comuniştii, şi prin ei poporul nostru, răspund întrebării „Ce este scriitorul ?” intr-unui din acele feluri covîrşitoare. Răspunsul ar putea fi astfel rezumat : „Scriitorul este persoana a doua". Cu scriitorii, omul politic, conducătorul vorbeşte direct la per­soana a doua. întregul Raport începe şi, din cînd în cînd, se sprijină pe aceeaşi persoană a doua. Tovarăşul Ceauşescu vorbea cu Con­gresul, cu Ţara, despre economie, despre ştiinţă, despre legalitate, despre politica externă. Iar atunci cînd s-a referit la cultură, tovarăşul Ceauşescu a gă­sit de cuviinţă să li se adreseze bărbaţilor ei direct ; vorbind cu comuniştii, cu poporul, preşedintele României s-a adresat scriitori­lor de-a dreptul, limpede, ca unor prezenţe vii, apropiate. Ce este scriitorul ? Rămînînd în continuare deschisă, ca şi celelalte multe între­bări pe care ni le punem, aceasta a primit un răspuns implicit, extrem de limpede și de tulburător: scriitorul este persoana a doua. ROMÂNIA LITERARA LUCIA PISO PORTRET DE FETIJA Marin Sorescu Cămila De câte ori era gata Să incapă In urechile acului ! De câte ori era să fie ruptă de urechile acului, Periculos de adinei! Acum merge pe un câmp întreg de ace, Liniştită calcă pe spini şi piroane, ace mai noi, ace ! Cămila merge Înainte, îşi vede de drum, îşi vede de sete, înţeleaptă cămilă Care ne aduce in spate Pe noi, cei cu desertul.

Next