România literară, ianuarie-martie 1970 (Anul 3, nr. 1-13)
1970-03-26 / nr. 13
voci din public. Addenda la o ediţie Alice Calugăru Prefaţînd volumul de versuri de Alice Calugăru (Bucureşti, E.P.L., 1938), Dumitru Micu avertiza de la bun început că acel ce abordează biografia poetei este silit să plutească printre ceţurile grele ale incertitudinii ! „Existenţa acestei scriitoare, şi cea literară, şi cea omenească, începe şi se încheie în mister“. In legătură cu data naşterii, din cei trei ani propuşi pînă acum, 1886 [G. Călinescu I Istoria literaturii române), 1887 (medalion in ziarul Dumineca, 27 febr. 1905) şi 1888 (Enciclopedia lui Lucian Predescu), cercetătorii preferă pe primul. In favoarea datei comunicate de G. Călinescu credem că pledează şi o scrisoare inedită menţionată de Constantin Ciopraga în monografia sa despre G. Topîrceanu, in care Alice Călugăru ii scrie din Paris, la 7 martie 1912, fostului ei coleg de bacalaureat „Fiind de aceeaşi vîrstă cu mine, vei fi pentru mine singura emulaţie pe care o am în ţara românească“. Or, se ştie, Topîrceanu s-a născut în 1886. Anul morţii scriitoarei n-a putut fi în nici un fel descoperit Vestea decesului ei, anunţată de Topîrceanu în 1924, dovedindu-se falsă, istoria literară a acceptat in mod tacit faptul că „măcinată de ftizie" poeta trebuie să se fi stins „cîţiva ani mai tirziu“ (D. Micu, op. cit.). Dar Lidia Bote, într-o notiţă biografică din Antologia poeziei simboliste româneşti, vine deodată cu un ipotetic an 1957. Trebuie să fie însă o greşeală de tipar, căci ftizia nu putea s-o ,,macine“ pe scriitoare timp de 33 de ani. Doar dacă boala acesteia n-a fost o mistificare ! Cercetarea vieţii Alicei Călugăru este mult stînjenită de faptul că scriitoarea s-a stabilit încă din tinereţe în străinătate. Dar nici anul plecării ei din ţară nu se cunoaşte cu exactitate. In Antologia poeţilor de azi, I. Pillat şi Perpessicius socoteau că acest eveniment s-ar fi petrecut prin 1912, au acceptat şi de Lidia Bote în opera amintită. C. Ciopraga, în monografia despre Topîrceanu, pomeneşte de 1911, iar Ecaterina Sândulescu, alcătuitoarea ediţiei de versuri din 1968, propune, în baza unor informaţii orale, anul 1908 sau chiar 1907 In sprijinul acestei afirmaţii, D. Micu aduce, în prefaţă, argumentul că „din ianuarie 1908 pînă în 1910 poeta nu mai publică în periodice româneşti". Intr-adevăr, bibliografia anexată la ediţia amintită marchează, între 1 ianuarie 1908 şi 13 aprilie 1910, un spaţiu alb. Care este adevărul ? Dezlegarea acestei dileme istorico-literare o vom afla, credem, tocmai la... Tecuci. Intr-o publicaţie scoasă aici în prima jumătate a lui 1908 şi intitulată Provincia literară, găsim cinci poezii semnate de Alice Călugăru. Prima, „Tăcere“, apare în numărul 3 al revistei, la 14 aprilie 1908, fără să se specifice locul de unde este trimisă, dar celelalte patru („Barcarolă“, nr. 4 din 28 aprilie, „Visul“, nr. 6 din 21 mai, „Cîntec de liră“, nr. 7 din 20 iunie, şi „Unui Hermes“, nr. 8 din 20 iulie) sînt datate clar : Paris, 1908. Mai mult decit atît, într-o notă a redacţiei, publicată în nr. 5, se spune textual : „In momentul cînd puneam revista sub presă, primim din Paris o elogioasă scrisoare la adresa revistei noastre, însoţită şi de o aleasă poezie datorată excelenţei şi mult apreciatei poete Alice Călugăru. Colaboratoarea noastră — o româncă de inimă care, cu aceeaşi gentileţe şi afabilitate caracteristică marilor scriitori, ne asigură şi de aici înainte preţioasa d-sale colaborare...“ Provincia literară apare la Tecuci între 4 martie — 20 august 1908 (numai 9 numere), sub conducerea unui oarecare Constantin Mache, diplomat şi medaliat al Şcoalei de gimnastică şi tir din Bucureşti, maestru de scrimă la floretă şi spadă — şi, printre altele, „poet şi ziarist". Nivelul artistic al revistei, în care abundă producţiile directorului şi ale soţiei sale, alături de ale altor concetăţeni, dar şi ale unor colaboratori mai îndepărtaţi (N. Burlănescu- Alin din Craiova, H. Coşoi din Bucureşti, Neli Cornea din Bacău etc.) este sub orice critică. Notă „discordantă“ iau doar cele 5 poezii de Alice Călugăru, ajunsă, prin nu ştim ce mister (încă un mister !), colaboratoare aici. Poeziile publicate în Provincia literară, mai ales „Tăcere“, „Visul“ şi „Cîntec de liră“, sunt, după părerea noastră, la nivelul celor mai reuşite producţii din volumul apărut în 1968 şi ele nu vor putea fi omise dinntr-o viitoare ediţie. Ele ne ajută apoi să dovedim că Alice Călugăru se afla, la Paris încă de la începutul anului 1908. Aflată în străinătate, scriitoarea n-a întrerupt nici o clipă legătura cu viaţa literară din patrie, continuînd colaborarea, fie şi la publicaţii obscure, cum este cea semnalată aici. D. SCARLAteSCU (tecuci) 2 România literară — Stimate tovarăşe redactor-şef, In numărul trecut (12) al revistei „România literară“, scriitorul Eugen Barbu, învinuit de către subsemnatul de plagiat, îmi adresează o scrisoare plină de inculte şi grea de erudiţie. Cu insultele lui E.B. sunt (şi sintem) obişnuiţi de multă vreme — iar scriitor român în viaţă la care E.B. să nu se fi răstit sau să nu-l fi pus în ramă cu ghimpi — şi mărturisesc că i le-aş fi trecut cu vederea, dar insultele se aliniază, de data aceasta, cu reaua-credinţă, cu falsul şi cu o pretinsă mare cultură. Sunt convins, dacă asta ii măguleşte, că E. B. e un scriitor adevărat. Evidenţa ma obligă să spun că e şi un publicist cu verb acid, răscolitor chiar, atunci cind nu e minat de infatuare. Eroarea lui E.B., ca scriitor şi, cred, şi ca om, începe acolo cînd îşi închipuie că totul îi este permis, că la adăpostul cărţilor (n-am zis una) scrise şi publicate poate încerca lecţii de dresaj cu toată lumea. E. B. este, fără îndoială, şi un om de carte, căci aţi văzut cit de furtunos galopează E.B. printre titluri şi autori. Vă declar că am rămas mut de admiraţie la lectura scrisorii ce mi-a trimis. E.B. e micul şi marele nostru Larousse. Nici o carte din tot ce-a strins, pe sute de ani, Vaticanul, British Museum, biblioteca Universităţii din Upsala sau biblioteca de împrumut din comuna Căţelu nu i-a scăpat. Sub tîmplele domniei sale, luminate de cenuşa bibliotecii din Alexandria, găseşti rînduite pe policioare, tot ce vrei: şi abecedarul, partea-nui, şi manuscrisele de la Marea Moartă, descoperite de păstorul Mahomed Lupul. De dincolo de veac, Dimitrie Cantemir, Nicolae Iorga şi George Călinescu privesc cu neţărmurită invidie la E.B. Şi dacă e să ne luăm şi după multele traduceri pe care ni le-a dăruit. E.B. ieste şi un poliglot. Observaţi că declaraţia făcută mai de mult lui Adrian Păunescu cum că ar fi absolvit studiile unui colegiu francez n-o iau în serios. Pur şi simplu, fiindcă nu e adevărată. Traducătorul lui Panait Istrati din franceză (singur-singurel, nu-i aşa ?), cind se apucă să traduci din Kazantzakis, uită de colegiul unde şi-ar fi tocit coatele, şi traduce Chambre - louier o cameră de lăudat. Profesorii de la „puţina“ şcoală pe care am absolvit-o m-ar fi silit, după asemenea năzdrăvănie, să repet a patra gimnazială şi mi-ar fi tăiat recreaţia mare. Acuzat de plagiat, E. B. îmi serveşte o listă de titluri şi autori (într-o transcriere adeseori greşită), şi mi-o serveşte pe tonul cel mai arogant cu putinţă : „Am mai furat şi din (...) Cartea emisferei inferioare (...) am mai furat şi din cronicile apocrife (...) ce vreţi, a furat şi Shakespeare, şi alţii mai breji“ etc. Şi tot aşa, pînă mă zdrobeşte, E. B. consideră, nici nu se putea altfel, că e singura persoană pe lume care ştie de aceste cărţi. Cîteodată, dacă vrea să ne creadă, mai citim şi noi, îmi permit să-i şoptesc marelui erudit că a omis din lista lucrărilor pe care le-a consultat (şi cărora le-a furat spiritul sau litera) următoarele : Toma Petrescu : Conspiraţia lojilor. Francmasonerie şi creştinism, Armand Constantinescu (autor despre care vom mai aduce vorba) , Magul de la Snagov, Ion Ghica : Un bal la curte în 1827, Maurice Druon : Regii blestemaţi vol. V, subintitulat Lupoaica Franţei, Magie Maurice : Magiciens et illuminés, Apolonius de Tyane : Le maître anconn des Albigeois, N. Porsena : Apariţiuni şi fantome materializate, I. Săvescu : Secretele magiei (broşură de 31 de pagini), Eugen Speranţia : Contribuţii la filozofia magiei, N. Cartojan : Cel mai vechi zodiac românesc, A. Tomescu : Carte de ghicit destinul prin cifre şi Astrologie cabalistică. Şi fiindcă suntem la magnifica listă, doresc să-i spun strălucitului cărturar şi luminatei minţi că „Masa de smarald“ nu-i tot una cu „Tablele de smarald“. Şi-i mai atrag atenţia, cu tot respectul cuvenit, că nu putea, n-avea cum — în cazul că n-o fi fost cumva împărat roman — să lectureze Cărţile Elephantide amintite de Suetoniu (Tiberius, XLIII) ci reparaţie. Boala, pare-se, îi vine mai de departe, de la acea Chambre - louer. Dar să ne întoarcem la Armand, din simplul motiv că ele s-au pierdut tacă din antichitate. Acest neînsemnat amănunt mă împinge spre gindul că E. B. a cercetat filă cu filă doar cărţi de autori români. Printre autorii români E. B. îl trece şi pe Paul Cernavodeanu, cercetător principal la Institutul de Istorie. Poveste cu presuri şi pitpalaci. Paul Cernavodeanu i-a transmis lui E.B., cu ani in urmă, un manuscris original — Bucureştiul văzut de călători străini — rugindu-l să-l citească şi să-l ajute să-l public.Adică va găsi că textul are valoare. E. B. l-a citit şi a împins cu cotul în Princepele lucrurile care i-au plăcut. Bineînţeles, pe tînărul cercetător nu l-a ajutat să publica. Sau l-a publicat, dar în mod indirect, în avertismentul cu care se deschide romanul Princepele, autorul... „îl anunţă pe cititor că a folosit fragmente din texte vechi bisericeşti, cronici ale timpului, precum şi documente autentice, începind de la scrisori particulare şi pînă la acte oficiale. In această privinţă nu are nici o pretenţie de originalitate“. Prin documente, acte oficiale înţelegem legile, decretele, hotăririle, deciziile sau, în cazul Princepelui, firmanele Porţii Suzerane, ucazurile domneşti, hotăririle divanurilor, proclamaţiile voievozilor şi chiar şi cronicile, cur sublinierea expresă că pasajele din operele literare de autor nu sînt acte oficiale. Aceste pasaje se scriu obligatoriu intre ghilimele, iar în subsolul paginii se indică sursa de unde provin. In caz contrar avem de-a face cu un plagiat. Si plagiatul devine cu atît mai grav atunci cind pasajele respective sunt uşor prelucrate, niţeluş ajustate Nu mă voi opri asupra paginilor din Princepele încărcate cu documente oficiale sau cu crîmpeie din cronici. Sunt multe locurile în care romanul aduce cu o compilaţie de texte neasimilate organic : descrierea caselor boiereşti (p. 169-170) făcută după Ion Ghica, sau ceremonia instalării noului domn (p. 204-207), adaptată, dar nu acesta e cuvîntul, după condica de obiceiuri a lui Gheorgachi logofătul din Moldova, ediţia Dan Simonescu, paginile 264-266. Voi aşeza, aşa cum am promis intr-un sfîrc de cronică sportivă, pe două coloane, fraze din cartea lui Armand Constantinescu : „Cer şi Destin“ şi din „Princepele“, îmi îngădui o pauză. E. B. încheia scrisoarea sa din numărul trecut după cum urmează : „Dar pentru un scriitor care nu ştie faptul de nimic că Estul înseamnă Răsărit şi Miazăzi este egal Sud, e prea mult ca să-i mai răspund vreodată“. E. B. a înţeles foarte bine ce am vrut să spun atunci cînd l-am acuzat că a înlocuit Estul cu numirea mai romanţioasă: Răsărit. Nu era vorba de punctele cardinale geografice, era vorba de felul delicat în care s-a produs plagiatul, şi mai era vorba, în josul paginii dacă vreţi, şi de punctele cardinale ale eticii de scriitor. în pasajul de mai sus mărar cărturar l-a trădat pe Armand Constantinescu, fiindcă scorpie, o ştiu şi copiii de şcoală, nu e tot una cu scorpion. De altminteri, în Princepele îi scapă de multe ori sensul cuvintelor. La pag. 20 scrie negru pe alb că boierii mîncau „cu mare osteneală testemelurile făcute la mănăstirea Mărcuţa“. Testemelurile sînt nişte nenorocite de basmale. Dacă nu mă crede, poate să-l consulte şi pe autorul de romane istorice Mihail Sadoveanu. Cu ocazia asta e bine să mai afle că meremet nu înseamnă clădire. Şi pentru că E. B. a muncit, cum singur afirmă, la iniţierea în toate tainele astrologiei şi alchimiei, timp de şapte ani (nu se scrie Theatrum chymi, E. B., corect e Theatrum chemicum) ar fi trebuit să-l facă pa messer să ştie că sunt patru stele regale, nu trei (dar, nenorocire, şi Armand Constantinescu vorbeşte tot de trei, a uitat şi Armand una !), că alături de Aldebaran (Ochiul Taurului), Antares (Acul Scorpionului) şi Regulus (Inima Leului) trebuie adăugat şi Fomalhaut (Capul Peştelui Austral). Şi mai trebuia messerul să ştie că Pleiadele şi Hyadele sunt din Taur, nu din Gemeni, că Praesepe este o îngrămădire stelară, nu o planetă, că Polux este din Gemeni, nu din Rac, că Alphard face parte din constelaţia Hydrei, nu din a Leului... Ar fi trebuit să ştie multe, mult mai multe, şi mai cu seamă pe latura istoriei, dar în şapte ani nu poate învăţa omul toate alea. Adăugind că şi Dionisie Eclesiarhul a colaborat intens, peste timp, la scrierea ultimei cărţi a lui E. B., invit pe criticii literari şi pe cercetători să stabilească tot adevărul privind romanul Princepele. O elementară etică scriitoricească ne obligă să elucidăm definitiv raţiunile şi repercusiunile acestui plagiat. Fânuş NEAGU Armand Constantinescu : „Cer şi Destin“, ediţia a II-a. Pag. 59 „Vîntul de la Sud-Est avea un corp de cîine, cu o coadă de scorpie, două braţe adaptate la patru aripi şi terminate cu ghiare ascuţite“. Eugen Barbu : „Princepele“, ediţia 1, pag. 184 „...ii vorbi apoi ca în somn despre vîntul de la miazăzi-răsărit care are corp de cîine, coadă de scorpion şi două braţe cu aripi“. SCRISOARE CĂTRE REDACȚIE Armand Constantinescu . P. 59 „Ambii sori aveau un cortegiu întreg de curteni... Mardouk, Isthar, Ninib, Nergal şi Nebo“. P. 59 „Luceafărul de seară, Ananith, era dimpotrivă, războinic, brutal şi crud“. P. 51 „Nebuloasa lui Orion e ca un nour zdrenţuit, cea a Clinilor de vînătoare, aproape de Ursa Mare, este învelită într-o minunată spirală, cea a Lyrei seamănă cu un inel străveziu, iar cea a lui Dumbbell pare o limbă de clopot“. P. 46 „O primă stea Aldebaran, care se alia la 824’in semnul Gemenilor. Privirea ei roşie şi congestionată nu-ţi spune nimic bun. In viaţa omului, ea desluşeşte o urcare socială de mina întîia, dar cu un sfîrşit tragic“. P. 23 „In fine, întrucît Sărmanul Dionis va arăta un adevărat entuziasm şi se va constitui un discipol convins al bătrînului Hermes, acesta îl va introduce în templul Marilor Iniţiaţi, în templul lui Osiris şi-i va arăta misterul Marilor Arcane, cele 22 tăbliţe de aur, zugrăvite cu figuri simbolice..., precum şi Marea Lege a numărului şi cifrei fatidice“. Eugen Barbu , P. 185 „Cura lui dulce de copil umplea noaptea de numele cântătoare ale stelelor cortigiane : Mardouk, Isthar, Ninib, Nergal şi Nebo“. P. 185 „Ridică degetul miinii drepte şi-i indică sus pe boltă luceafărul de seară , Ananith care era războinic şi crud“. P. 184 „Nebuloasa Andromedei, a lui Orion, cea a dinilor de vinătoare, aproape de Ursa Mare, nebuloasa Lyrei ca un inel străveziu şi cea în formă de limbă de clopot numită Dumbbell“. P. 184 „După aceea messerul îi vorbi multă vreme... despre stelele regale, despre astrul Aldebaran, cu privirea lui roşie care prevesteşte sfirşituri tragice, stind sub semnul Gemenilor". P. 184 „Scoase cîteva pergamente vechi şi le desfăşură cu mină sigură . — Iată aici desenele făcute după cele 22 de tăbliţe ale Marilor Arcane. Cunoşti ? — Puţin. — Ştii Marea Lege a Cifrei fatidice şi a numărului ? — Nu. — Ai să-mi fii discipol, cum mi-ai jurat ? circumstanţe In vino veritas Din presa ultimei toamne aflăm un lucru sene raţional: că vinul nostru este precum eşti, şi nu precum ar putea fi, ăia motive foarte prozaice, din cauza „lipsei capacităţii de depozitare“ Ca orice fenomen, vinul fierbe, şt ii place să facă lucrul acesta la adăpost de indiscreţia lumii. Are nevoie de mari vase în tihna cărora să făptuiască chimicul act nupţial al fermentării. Or, gospodarii noştri nu au aceste vase, iar pomenitul act se petrece in incinte cu totul inprovizate, în castele de apă, in rezervoare industriale sau chiar, cum este cazul la Băicoi, in imense cisterne petrolifere, cu un volum de zeci de tone. Aşa amestecindu-se lucrurile, aşa stînid treaba de ce să ne mirăm că un fruct care ne bucurase viaţa de peste două milenii ajunge in paharul sărbătoresc nu ca o lacrimă, ci ca un compromis între ceea ce el voia şi ceea ce el putea să devină? Situaţia e aproape veche, după cum plictisiţi ştim cu toţii şi după cum atrăgea din nou atenţia reporterul îngrozit. Şi totuşi, judecind după antecedente, s-ar putea pune rămăşag că nici unul din combinatorii de licori echivoce n-au pus măcar — din hîrtie? din beton? — temelia unuia din recipienţii de care au, împreună cu noi, nevoie Ce bine ar fi să pot crede că sînt ghicitor prost, dar teamă mi-e că, din toamnă-n toamnă, ne vom obișnui intrațiia incit vinurile adevărate ne vor părea cindva, abia ele, ir.postoare. Iar vastele încăperi pe care nişte naivi le vor fi ridicat între timp pentru vinurile adevărate vor rămîne, precum templele construite după perimarea zeilor, nişte somptuoase obiecte de muzeu Romulus RUSAN