România literară, ianuarie-martie 1970 (Anul 3, nr. 1-13)

1970-03-26 / nr. 13

voci din public. Addenda la o ediţie Alice Calugăru Prefaţînd volumul de versuri de Alice Calugăru (Bucureşti, E.P.L., 1938), Dumitru Micu avertiza de la bun început că acel ce abordează biogra­fia poetei este silit să plutească printre ceţurile grele ale incertitudinii ! „Existenţa acestei scrii­toare, şi cea literară, şi cea omenească, începe şi se încheie în mister“. In legătură cu data naşterii, din cei trei ani propuşi pînă acum, 1886 [G. Căli­­nescu I Istoria literaturii române), 1887 (medalion in ziarul Dumineca, 27 febr. 1905) şi 1888 (Enci­clopedia lui Lucian Pre­­descu), cercetătorii pre­feră pe primul. In favoa­rea datei comunicate de G. Călinescu credem că pledează şi o scrisoare inedită menţionată de Constantin Ciopraga în monografia sa despre G. Topîrceanu, in care Alice Călugăru ii scrie din Pa­ris, la 7 martie 1912, fostului ei coleg de ba­calaureat­­ „Fiind de a­­ceeaşi vîrstă cu mine, vei fi pentru mine singura emulaţie pe care o am în ţara românească“. Or, se ştie, Topîrceanu s-a năs­cut în 1886. Anul morţii scriitoarei n-a putut fi în nici un fel descoperit Vestea decesului ei, anun­ţată de Topîrceanu în 1924, dovedindu-se falsă, istoria literară a accep­tat in mod tacit faptul că „măcinată de ftizie" poe­ta trebuie să se fi stins „cîţiva ani mai tirziu“ (D. Micu, op. cit.). Dar Li­dia Bote, într-o notiţă biografică din Antologia poeziei simboliste româ­neşti, vine deodată cu un ipotetic an 1957. Trebuie să fie însă o greşeală de tipar, căci ftizia nu pu­tea s-o ,,macine“ pe scrii­toare timp de 33 de ani. Doar dacă boala acesteia n-a fost o mistificare ! Cercetarea vieţii Alicei Călugăru este mult stîn­­jenită de faptul că scrii­toarea s-a stabilit încă din tinereţe în străină­tate. Dar nici anul ple­cării ei din ţară nu se cunoaşte cu exactitate. In Antologia poeţilor de azi, I. Pillat şi Perpessicius socoteau că acest eveni­ment s-ar fi petrecut prin 1912, au acceptat şi de Lidia Bote în opera a­­mintită. C. Ciopraga, în monografia despre Topîr­ceanu, pomeneşte de 1911, iar Ecaterina Sândulescu, alcătuitoarea ediţiei de versuri din 1968, propune, în baza unor informaţii orale, anul 1908 sau chiar 1907 In sprijinul acestei afirmaţii, D. Micu aduce, în prefaţă, argumentul că „din ianuarie 1908 pînă în 1910 poeta nu mai pu­blică în periodice româ­neşti". Intr-adevăr, bi­bliografia anexată la edi­ţia amintită marchează, între 1 ianuarie 1908 şi 13 aprilie 1910, un spaţiu alb. Care este adevărul ? Dezlegarea acestei dileme istorico-literare o vom afla, credem, tocmai la... Tecuci. Intr-o publicaţie scoasă aici în prima ju­mătate a lui 1908 şi inti­tulată Provincia literară, găsim cinci poezii sem­nate de Alice Călugăru. Prima, „Tăcere“, apare în numărul 3 al revistei, la 14 aprilie 1908, fără să se specifice locul de unde este trimisă, dar celelalte patru („Barcarolă“, nr. 4 din 28 aprilie, „Visul“, nr. 6 din 21 mai, „Cîntec de liră“, nr. 7 din 20 iunie, şi „Unui Hermes“, nr. 8 din 20 iulie) sînt datate clar : Paris, 1908. Mai mult decit atît, într-o notă a redacţiei, publica­tă în nr. 5, se spune tex­tual : „In momentul cînd puneam revista sub pre­să, primim din Paris o elogioasă scrisoare la a­­dresa revistei noastre, în­soţită şi de o aleasă poe­zie datorată excelenţei şi mult apreciatei poete A­­lice Călugăru. Colabora­toarea noastră — o ro­mâncă de inimă care, cu aceeaşi gentileţe şi afabi­litate caracteristică ma­rilor scriitori, ne asigură şi de aici înainte pre­ţioasa d-sale colabo­rare...“ Provincia literară a­pare la Tecuci între 4 martie — 20 august 1908 (numai 9 numere), sub conducerea unui oarecare Constantin Mache, diplo­mat şi medaliat al Şcoa­­lei de gimnastică şi tir din Bucureşti, maestru de scrimă la floretă şi spa­dă — şi, printre altele, „poet şi ziarist". Nivelul artistic al revistei, în care abundă producţiile directorului şi ale soţiei sale, alături de ale altor concetăţeni, dar şi ale u­­nor colaboratori mai în­depărtaţi (N. Burlănescu- Alin din Craiova, H. Co­­şoi din Bucureşti, Neli Cornea din Bacău etc.) este sub orice critică. Notă „discordantă“ iau doar cele 5 poezii de Alice Călugăru, ajunsă, prin nu ştim ce mister (încă un mister !), colabo­ratoare aici. Poeziile publicate în Provincia literară, mai ales „Tăcere“, „Visul“ şi „Cîntec de liră“, sunt, după părerea noastră, la nivelul celor mai reuşite producţii din volumul a­­părut în 1968 şi ele nu vor putea fi omise dinn­­tr-o viitoare ediţie. Ele ne ajută apoi să dovedim că Alice Călugăru se afla, la Paris încă de la înce­putul anului 1908. Aflată în străinătate, scriitoarea n-a întrerupt nici o clipă legătura cu viaţa literară din patrie, continuînd co­laborarea, fie şi la publi­caţii obscure, cum este cea semnalată aici. D. SCARLAteSCU (t­ecuci) 2 România literară — Stimate tovarăşe redactor-şef, In numărul trecut (12) al revistei „România literară“, scriitorul Eugen Barbu, învinuit de către subsemnatul de plagiat, îmi adresează o scrisoare plină de inculte şi grea de erudiţie. Cu insultele lui E.B. sunt (şi sin­tem­) obişnuiţi de multă vreme — iar scriitor român în viaţă la care E.B. să nu se fi răstit sau să nu-l fi pus în ramă cu ghimpi — şi mărturisesc că i le-aş fi trecut cu vederea, dar insultele se aliniază, de data aceasta, cu reaua-credinţă, cu falsul şi cu o pretinsă mare cultură. Sunt convins, dacă asta ii măguleşte, că E. B. e un scriitor adevărat. Evidenţa m­a obligă să spun că e şi un publicist cu verb acid, răscolitor chiar, atunci cind nu e minat de infatuare. Eroarea lui E.B., ca scrii­tor şi, cred, şi ca om, începe acolo cînd îşi închipuie că totul îi este permis, că la adăpostul cărţilor (n-am zis una) scrise şi publicate poate încerca lecţii de dresaj cu toată lumea. E. B. este, fără îndoială, şi un om de carte, căci aţi văzut cit de furtunos galopează E.B. printre titluri şi autori. Vă declar că am rămas mut de admiraţie la lectura scrisorii ce mi-a trimis. E.B. e micul şi marele nostru Larousse. Nici o carte din tot ce-a strins, pe sute de ani, Vaticanul, British Museum, biblioteca Universi­­tăţii din Upsala sau biblioteca de împrumut din comuna Căţelu nu i-a scăpat. Sub tîmplele domniei sale, lumi­nate de cenuşa bibliotecii din Alexandria, găseşti rînduite pe policioare, tot ce vrei: şi abecedarul, partea-nu­i, şi manuscrisele de la Marea Moartă, descoperite d­e păsto­rul Mahomed Lupul. De dincolo de veac, Dimitrie Cante­­mir, Nicolae Iorga şi George Călinescu privesc cu neţăr­murită invidie la E.B. Şi dacă e să ne luăm şi după mul­tele traduceri pe care ni le-a dăruit. E.B. ieste şi un poli­glot. Observaţi că declaraţia făcută mai de mult lui A­­drian Păunescu cum că ar fi absolvit studiile unui cole­giu francez n-o iau în serios. Pur şi simplu, fiindcă nu e adevărată. Traducătorul lui Panait Istrati din franceză (singur-singurel, nu-i aşa ?), cind se apucă să traduci din Kazantzakis, uită de colegiul unde şi-ar fi tocit coatele, şi traduce Chambre - louier o cameră de lău­dat. Profesorii de la „puţina“ şcoală pe care am absol­vit-o m-ar fi silit, după asemenea năzdrăvănie, să re­pet a patra gimnazială şi mi-ar fi tăiat recreaţia mare. Acuzat de plagiat, E. B. îmi serveşte o listă de ti­tluri şi autori (într-o transcriere adeseori greşită), şi mi-o serveşte pe tonul cel mai arogant cu putinţă : „Am mai furat şi din (...) Cartea emisferei inferioare (...) am mai furat şi din cronicile apocrife (...) ce vreţi, a furat şi Shakespeare, şi alţii mai breji“ etc. Şi tot aşa, pînă mă zdrobeşte, E. B. consideră, nici nu se putea altfel, că e singura persoană pe lume care ştie de aceste cărţi. Cîteodată, dacă vrea să ne creadă, mai citim şi noi, îmi permit să-i şoptesc marelui erudit că a omis din lista lucrărilor pe care le-a consultat (şi cărora le-a furat spiritul sau litera) următoarele : Toma Petres­­cu : Conspiraţia lojilor. Francmasonerie şi creştinism, Armand Constantinescu (autor despre care vom mai a­­duce vorba) , Magul de la Snagov, Ion Ghica : Un bal la curte în 1827, Maurice Druon : Regii blestemaţi vol. V, subintitulat Lupoaica Franţei, Magie Maurice : Magiciens et illuminés, Apolonius de Tyane : Le maître anconn des Albigeois, N. Porsena : Apariţiuni şi fanto­me materializate, I. Săvescu : Secretele magiei (bro­şură de 31 de pagini), Eugen Speranţia : Contribuţii la filozofia magiei, N. Cartojan : Cel mai vechi zodiac ro­mânesc, A. Tomescu : Carte de ghicit destinul prin cifre şi Astrologie cabalistică. Şi fiindcă suntem la mag­nifica listă, doresc să-i spun strălucitului cărturar şi lu­minatei minţi că „Masa de smarald“ nu-i tot una cu „Ta­blele de smarald“. Şi-i mai atrag atenţia, cu tot respec­tul cuvenit, că nu putea, n-avea cum — în cazul că n-o fi fost cumva împărat roman — să lectureze Căr­ţile Elephantide amintite de Suetoniu (Tiberius, XLIII) ci reparaţie. Boala, pare-se, îi vine mai de departe, de la acea Chambre - louer. Dar să ne întoarcem la Armand, din simplul motiv că ele s-au pierdut tacă din antichi­tate. Acest neînsemnat amănunt mă împinge spre gin­­dul că E. B. a cercetat filă cu filă doar cărţi de au­tori români. Printre autorii români E. B. îl trece şi pe Paul Cernavodeanu, cercetător principal la Institutul de Istorie. Poveste cu presuri şi pitpalaci. Paul Cernavodea­nu i-a transmis lui E.B., cu ani in urmă, un manuscris original — Bucureştiul văzut de călători str­ăini — ru­­gindu-l să-l citească şi să-l ajute să-l public.A­dică va găsi că textul are valoare. E. B. l-a citit şi a împins cu cotul în Princepele lucrurile care i-au plăcut. Bineînţe­les, pe tînărul cercetător nu l-a ajutat să publica. Sau l-a publicat, dar în mod indirect, în avertismentul cu care se deschide romanul Prin­cepele, autorul... „îl anunţă pe cititor că a folosit frag­mente din texte vechi bisericeşti, cronici ale timpului, precum şi documente autentice, începind de la scri­sori particulare şi pînă la acte oficiale. In această pri­vinţă nu are nici o pretenţie de originalitate“. Prin documente, acte oficiale înţelegem legile, de­cretele, hotăririle, deciziile sau, în cazul Princepe­­lui, firmanele Porţii Suzerane, ucazurile domneşti, hotăririle divanurilor, proclamaţiile voievozilor şi chiar şi cronicile, cur sublinierea expresă că pasajele din operele literare de autor nu sînt acte oficiale. A­­ceste pasaje se scriu obligatoriu intr­e ghilim­ele, iar în subsolul paginii se indică sursa de unde provin. In caz contrar avem de-a face cu un plagiat. Si plagiatul devine cu atît mai grav atunci cind pasajele respec­tive sunt uşor prelucrate, niţeluş ajustate Nu mă voi opri asupra paginilor din Princepele încărcate cu documente oficiale sau cu crîmpeie din cronici. Sunt multe locurile în care romanul aduce cu o compilaţie de texte neasimilate organic : descrierea caselor boiereşti (p. 169-170) făcută după Ion Ghica, sau ceremonia instalării noului domn (p. 204-207), adaptată, dar nu acesta e cuvîntul, după condica de obiceiuri a lui Gheorgachi logofătul din Moldova, ediţia Dan Si­­monescu, paginile 264-266. Voi aşeza, aşa cum am pro­mis intr-un sfîrc de cronică sportivă, pe două coloane, fraze din cartea lui Armand Constantinescu : „Cer şi Destin“ şi din „Princepele“, îmi îngădui o pauză. E. B. încheia scrisoarea sa din numărul trecut după cum urmează : „Dar pentru un scriitor care nu ştie faptul de nimic că Estul înseamnă Răsărit şi Miazăzi este egal Sud, e prea mult ca să-i mai răspund vreodată“. E. B. a înţeles foarte bine ce am vrut să spun atunci cînd l-am acuzat că a în­locuit Estul cu numirea mai romanţioasă: Răsărit. Nu era vorba de punctele cardinale geografice, era vorba de felul delicat în care s-a produs plagiatul, şi mai era vorba, în josul paginii dacă vreţi, şi de punctele car­dinale ale eticii de scriitor. în pasajul de mai sus mărar cărturar l-a trădat pe Armand Constantinescu, fiindcă scorpie, o ştiu şi copiii de şcoală, nu e tot una cu scor­pion. De altminteri, în Princepele îi scapă de multe ori sensul cuvintelor. La pag. 20 scrie negru pe alb că boie­rii mîncau „cu mare osteneală testemelurile făcute la mănăstirea Mărcuţa“. Testemelurile sînt nişte nenorocite de basmale. Dacă nu mă crede, poate să-l consulte şi pe autorul de romane istorice Mihail Sadoveanu. Cu ocazia asta e bine să mai afle că meremet nu înseamnă clădire. Şi pentru că E. B. a muncit, cum singur afirmă, la iniţierea în toate tainele astrologiei şi alchimiei, timp de şapte ani (nu se scrie Theatrum chymi, E. B., co­rect e Theatrum chemicum) ar fi trebuit să-l facă pa messer să ştie că sunt patru stele regale, nu trei (dar, nenorocire, şi Arm­and Constantinescu vorbeşte tot de trei, a uitat şi Armand una !), că alături de Aldebaran (Ochiul Taurului), Antares (Acul Scorpionului) şi Re­gulus (Inima Leului) trebuie adăugat şi Fomalhaut (Capul Peştelui Austral). Şi mai trebuia messerul să ştie că Pleiadele şi Hyadele sunt din Taur, nu din Ge­meni, că Praesepe este o îngrămădire stelară, nu o pla­netă, că Polux este din Gemeni, nu din Rac, că Alp­­hard face parte din constelaţia Hydrei, nu din a Leu­lui... Ar fi trebuit să ştie multe, mult mai multe, şi mai cu seamă pe latura istoriei, dar în şapte ani nu poate învăţa omul toate alea. Adăugind că şi Dionisie Eclesiarhul a colaborat in­tens, peste timp, la scrierea ultimei cărţi a lui E. B., invit pe criticii literari şi pe cercetători să stabilească tot adevărul privind romanul Princepele. O elemen­tară etică scriitoricească ne obligă să elucidăm defi­nitiv raţiunile şi repercusiunile acestui plagiat. Fânuş NEAGU Armand Constantinescu : „Cer şi Destin“, ediţia a II-a. Pag. 59 „Vîntul de la Sud-Est avea un corp de cîine, cu o coadă de scorpie, două braţe adap­tate la patru aripi şi ter­minate cu ghiare ascuţite“. Eugen Barbu : „Princepele“, ediţia 1, pag. 184 „...ii vorbi apoi ca în somn despre vîntul de la miazăzi-răsărit care are corp de cîine, coadă de scorpion şi două braţe cu aripi“. SCRISOARE CĂTRE REDACȚIE Armand Constantinescu . P. 59 „Ambii sori aveau un cortegiu întreg de curteni... Mardouk, Isthar, Ninib, Nergal şi Nebo“. P. 59 „Luceafărul de seară, Ananith, era dim­potrivă, războinic, brutal şi crud“. P. 51 „Nebuloasa lui Orion e ca un nour zdren­ţuit, cea a Clinilor de vî­­nătoare, aproape de Ursa Mare, este învelită în­tr-o minunată spirală, cea a Lyrei seamănă cu un inel străveziu, iar cea a lui Dumb­bell pare o limbă de clopot“. P. 46 „O primă stea Aldebaran, care se alia la 8­24’­in semnul Geme­nilor. Privirea ei roşie şi congestionată nu-ţi spune nimic bun. In viaţa omu­lui, ea desluşeşte o urca­re socială de mina întîia, dar cu un sfîrşit tragic“. P. 23 „In fine, întrucît Sărmanul Dionis va arăta un adevărat entuziasm şi se va constitui un disci­pol convins al bătrînului Hermes, acesta îl va in­troduce în templul Mari­lor Iniţiaţi, în templul lui Osiris şi-i va arăta misterul Marilor Arcane, cele 22 tăbliţe de aur, zu­grăvite cu figuri simbo­lice..., precum şi Marea Lege a numărului şi ci­frei fatidice“. Eugen Barbu , P. 185 „Cura lui dulce de copil umplea noaptea de numele cântătoare ale stelelor cortigiane : Mar­douk, Isthar, Ninib, Ner­­gal şi Nebo“. P. 185 „Ridică degetul miinii drepte şi-i indică sus pe boltă luceafărul de seară , Ananith care era războinic şi crud“. P. 184 „Nebuloasa An­­dromedei, a lui Orion, cea a dinilor de vinătoare, a­­proape de Ursa Mare, ne­buloasa Lyrei ca un inel străveziu şi cea în formă de limbă de clopot numi­tă Dumb­bell“. P. 184 „După aceea messerul î­i vorbi multă vreme... despre stelele re­gale, despre astrul Alde­baran, cu privirea lui ro­şie care prevesteşte sfir­­şituri tragice, stind sub semnul Gemenilor". P. 184 „Scoase cîteva pergamente vechi şi le desfăşură cu mină si­gură . — Iată aici desenele fă­cute după cele 22 de tă­bliţe ale Marilor Arcane. Cunoşti ? — Puţin. — Ştii Marea Lege a Cifrei fatidice şi a numă­rului ? — Nu. — Ai să-mi fii discipol, cum mi-ai jurat ? circumstanţe In vino veritas Din presa ultimei toamne aflăm un lucru sene raţional: că vinul nostru este precum eşti, şi nu precum ar putea fi, ăia motive foarte prozaice, din cauza „lipsei capacităţii de depozitare“ Ca orice fenomen, vinul fierbe, şt ii place să facă lucrul acesta la adăpost de indiscreţia lumii. Are nevoie de mari vase în tihna cărora să făp­­tuiască chimicul act nupţial al fermentării. Or, gospodarii noştri nu au aceste vase, iar pomenitul act se petrece in incinte cu totul in­­provizate, în castele de apă, in rezervoare indus­triale sau chiar, cum este cazul la Băicoi, in imense cisterne petrolifere, cu un volum de zeci de tone. Aşa amestecindu-se lucrurile, aşa stînid treaba de ce să ne mirăm că un fruct care ne bucurase viaţa de peste două milenii ajunge in paharul sărbătoresc nu ca o lacrimă, ci ca un compromis între ceea ce el voia şi ceea ce el putea să devină? Situaţia e aproape veche, după cum plictisiţi ştim cu toţii şi după cum atrăgea din nou aten­ţia reporterul îngrozit. Şi totuşi, judecind după antecedente, s-ar putea pune rămăşag că nici unul din combinatorii de licori echivoce n-au pus măcar — din hîrtie? din beton? — temelia unuia din recipienţii de care au, împreună cu noi, nevoie Ce bine ar fi să pot crede că sînt ghicitor prost, dar teamă mi-e că, din toamnă-n toam­nă, ne vom obișnui intr­ațiia incit vinurile ade­vărate ne vor părea cindva, abia ele, ir.pos­­toare. Iar vastele încăperi pe care nişte naivi le vor fi ridicat între timp pentru vinurile ade­vărate vor rămîne, precum templele construite după perimarea zeilor, nişte somptuoase obiecte de muzeu Romulus RUSAN

Next