România literară, ianuarie-martie 1970 (Anul 3, nr. 1-13)

1970-03-26 / nr. 9

Estetica la răscruce ? S­e aud în ultima vreme voci care pun la îndoială nevoia esteticii înţeleasă în sens tradiţional sau care neagă pur şi simplu existenţa ei. Mai mult chiar, se vorbeşte uneori de o „criză“, iar marea forţă a concretului împinge abstracţia cit mai departe sau îi refuză validitatea. Este intr-adevăr estetica la o răscruce, are de ales între mai multe drumuri de urmat sau a ajuns într-o fundătură ? Fără pretenţia unor răspunsuri definitive şi cu dorinţa de a invita la discuţie scriem rândurile de faţă. „CRIZA“ ESTETICII TRADIŢIONALE Se spune că vechea estetică de la Platon, Kant sau Hegel încoace pînă în secolul nostru a putut face in­teresante speculaţii asupra frumosului numai că astăzi ea este „îmbătrînită“ şi nu şi-ar mai avea locul decit în tratate, dicţionare şi antologii, întrucît n-ar mai răspunde problemelor contemporane pe care le ridică arta şi literatura. Dacă este s-o luăm ca atare şi să-i aplicăm ad literam preceptele, desigur. Cum se face insă că nu numai în teorie, dar şi în practica judecăţii critice cotidiene se utilizează atît de frecvent încă no­ţiuni­le cu care operă această estetică? Ba mai mult, sînt preluate chiar ideile ei, e drept fără a le cita (oare atît de mult vînturata idee a lipsei de finalitate a artei nu provine de la cunoscuta teorie kantiană a finalităţii fără scop, iar negarea idealului în creaţie nu este reluarea intuiţionismului croceean sau bergso­nian ?). Iată deci că, deşi este considerată a fi în criză, este­tica tradiţională este temelia multora dintre judecă­ţile critice şi, trebuie s-o spunem, nu numai a celor e­­ronate. Nemulţumeşte însă în mod justificat caracterul ei speculativ. Structuralismul, teoria informaţiei, semiotica au adus cu ele metodologii moderne de in­vestigare a concretului, rigoarea matematizării îşi cere drepturile şi pe aceste căi s-au dobîndit cuceriri re­marcabile. Deocamdată nu ni se pare însă că aceasta este şi soluţia, leacul la insatisfacţiile provocate de di­ficultăţile de a aplica estetica tradiţională la arta mo­dernă. De altfel dacă Max Bense, A. Moles, H. Frank se o­­cupă de estetica informaţională, dacă Roland Barthes sau Hugo Friedrich se ocupă de semiologie sau ana­liză structurală cu implicaţii estetice, Etienne Souriau continuă să scrie despre corespondenţa artelor, Mikel Dufrenne fundamentează teoretic categoria poeticului, Thomas Munro cercetează evoluţia actelor, Teddy Brunius şi Galvano Della Volipe fac teoria gustului iar Pierre Francastel a debutat ca remarcabil esteti­cian scriind despre Pictură şi societate. Se va spune că am citat estetica profesorală, anchilozată şi îmbă­trînită, dar nimic nu e mai fals deoarece „tînăra a­­vangardă“ în frunte cu Umberto Eco, Christian Metz, Tzvetan Todorov nu se sfieşte să-i citeze şi să-i ad­mire. Este în criză nu estetica în general, ci un anumit mod tradiţional de a o înţelege şi de vină pentru a­­ceastă confuzie este prejudecata după care teoria, ab­stracţia sunt in mod obligatoriu speculaţie sterilă. „SPECULAŢIA" ŞI CONCRETUL Recunoaştem că un anumit mod de a gîndi categorial, o îndepărtare de concret a esteticii există şi ea s-a născut după părerea noastră în procesul consti­tuirii ei ca disciplină filozofică cu un statut autonom faţă de reflecţiile asupra literaturii şi artei. O atare distanţă mi se pare însă metodologic necesară şi obli­gatorie, este absurd să-i cerem esteticii să vorbească despre concret aşa cum fac critica sau istoria literară şi de artă, ba chiar teoria artelor, pentru că atunci s-ar confunda cu ele. Nu tot ce este abstract este speculaţie în sensul rău al cuvîntului şi nu tot ce este deducţie este prin de­finiţie fals, cum cred unii, deşi sînt de acord că ab­stracţia nu trebuie căutată pentru ea însăşi, iar induc­ţia nu trebuie uitată. Ceea ce este propriu esteticii este însă după mine ceea ce numea Marx „ridicarea de la abstract la concret“. Subliniez RIDICAREA pentru că atunci cînd se coboară poţi cădea în toate păcatele normativismului şi ilustrativismului care pe bună dreptate sunt ocolite. Corespondenţa dintre estetică şi artă trebuie să se realizeze nu la suprafaţă, ci în esenţă, adică teoria tre­buie să încerce să răspundă în fond şi nu în formă problemelor concrete pe care le pune fenomenul estetic. G. Călinescu avea dreptate cerînd o estetică a posterior, adică una care să explice şi să interpre­teze esenţa fenomenului artistic, nu una care să-i pre­scrie reţete şi să-i dea directive. „PATUL LUI PROCUST“ Pentru unii teama de procustianism, generată de unele practici vulgarizatoare din trecut, este atît de Ion PASCADI (Continuare in pagina i) NICOLAE BRANA (Din expoziţia retrospectivă — sala Dalles) Gravură din ciclul MIORIŢA Zaharia Stancu Vino mai repede primăvară Vino mai repede primăvară, vino mai repede, Ochilor mei le trebuie lumina ta de mătase, Inimii mele îi trebuie văzduhul tău pur, Vino mai repede primăvară, vino mai repede, Vino și sărută-mă pe gură, primăvară. Vino mai repede primăvară, vino mai repede, Cu iezii tăi, cu mieii tăi, cu berzele tale, Vino mai repede primăvară cu rindunicile tale, Cu pădurile tale înverzite, vino mai repede, Cu izvoarele tale limpezi, vino mai repede. Vino mai repede primăvară, vino mai repede, Cu fîntînile tale adinei, vino mai repede, Cu fluturii tăi, vino mai repede, Cu căprioarele tale ,vino mai repede, Cu­ surâsul pe buze, vino mai repede, Cu sărutările tale, vino mai repede.

Next