România literară, ianuarie-martie 1970 (Anul 3, nr. 1-13)

1970-03-26 / nr. 13

Proletari din toate ţările, uniti-vă r­omâni literară Pămîntul­ul­mpH Ni s-a atras încă o dată atenţia, prin docu­mentele recentei plenare a C.C. al P.C.R., că e nevoie de luciditate, de o privire obiectivă, în cunoştinţă de cauză, asupra lucrurilor, de mun­că, de foarte multă muncă, de bani, de foarte mulţi bani şi de credinţă în reuşită, pentru ca să construim o ţară modernă, cu un înalt nivel de civilizaţie. Poate că acum, la douăzeci şi cinci de ani de cînd masele muncitoare au pre­luat puterea politică în stat, cînd marile reali­zări ale socialismului sînt mai evidente, de necontestat, cînd toate regiunile au renăscut — rămînerile în urmă sînt şi ele mai evidente, ceea ce mai trebuie făcut apare mai clar. Satul românesc a cunoscut în anii aceştia prefaceri structurale, în bine, dintre care, prin­tre cele mai importante, mi se pare a fi aceea că şi-a deschis ferestrele spre oraş. In condiţiile cooperativizării agriculturii, satul nu mai este, nu mai poate fi o aşezare închisă, departe de civilizaţie, de tot ceea ce se petrece în lume. Este un început, iar lucrurile se cer duse pînă la capăt, şi înţelegem că ceea ce urmează nu este de loc uşor, şi nu se poate realiza peste noapte. In anii aceştia, în agricultură s-au investit sume impresionante, şi, totuşi, insuficiente ; s-a investit muncă, dar nu îndea­juns ; s-a cîştigat experienţă, încă prea puţină. Se pune, cu acuitate, problema modernizării agriculturii, a utilării ei, a perspectivei şi nu a unor măsuri de moment, care să amelioreze o situaţie sau alta. Documentele plenarei, bazate pe o cunoaştere aprofundată, ştiinţifică a realităţii, spunînd lu­crurilor pe nume, propun un vast program de acţiune, care solicită efortul a milioane de oa­meni, pe parcursul multor ani. După cooperati­vizare, acesta este primul pas important, hotă­­rîtor, pentru modernizarea agriculturii, a satelor noastre, pentru dispariţia, în perspectivă, a contrastelor dintre sat şi oraş. Aş cita, pentru înaltul spirit de răspundere, combativitatea şi francheţea care au dominat lucrările plenarei, una din observaţiile preţioase ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu : „Trebuie să înţelegem, to­varăşi, că forma de proprietate, relaţiile social­­economice au un rol important în dezvoltarea societăţii, dar numai ele însele, iară condiţii materiale corespunzătoare nu pot asigura dez­voltarea forţelor de producţie, a producţiei na­ţionale. Or, la unii tovarăşi a existat părerea că o dată terminată cooperativizarea, înfăptuită revoluţia la sate, lucrurile vor merge de la sine şi vom avea agricultura cea mai înaintată din lume". Documentele plenarei subliniază necesi­tatea înzestrării tehnice superioare a agricul­turii noastre, folosirea largă a cuceririlor agro­tehnicii şi zootehnicii moderne, pentru a obţine creşterea necesară a producţiei animale şi ve­getale, ceea ce înseamnă creşterea bunăstării populaţiei. Intîrzierile, neglijarea înzestrării tehnico-materiale a agriculturii, s-a subliniat în plenară, ar dăuna întregii economii naţionale. Grija pentru apele şi pentru pămîntul ţării, pentru dezvoltarea sectorului zootehnic la nive­lul cerinţelor, se traduce, practic, prin investiţii de multe miliarde de lei. S-a discutat gospodă­reşte despre aceste miliarde, poate că ar fi ne­voie de mai multe, deocamdată — atîtea avem, să le folosim cum trebuie. S-a discutat despre cadrele necesare agriculturii, despre ştiinţa de­ a lucra pămîntul, pentru a-l determina să fie şi mai darnic. Pregătirea cadrelor, introdu­cerea unor norme moderne de lucru, obligato­rii pentru toţi, reţin atenţia în mod deosebit. Este foarte bine că s-a spus, hotărît, că mai avem, încă mai avem ce învăţa în privinţa cul­tivării pămîntului, chiar dacă sîntem vechi pro­ducători agricoli. Ca şi în celelalte sectoare de activitate, în agricultură trebuie să pătrundă experienţa înaintată, şi există toate garanţiile că va pătrunde, dată fiind receptivitatea ţăranului nostru, isteţimea lui, dorinţa de-a afla, de-a comunica permanent cu lumea. Satul de azi se deschide civilizaţiei şi pro­gresului. Nicolae ŢIC Sf&M Ulcior descoperit la Capidava, cu o inscripţie reprezentînd cel mai vechi document epigrafic românesc (Amănunte în pag­ina 23) Victor Felea Clujul L-am văzut de sus de pe drumul înalt al Feleacului Vatră prelungă de jar scînteind în cenuşa nocturnă L-am văzut de sus de pe dealul Cetăţii în zile senine de toamnă Şi-l port acuma cu mine aşa ca pe-o carte poştală-n Pe care din cînd în cînd o privesc şi mă-ntreb Oare să fie acelaşi oraşul prin care trec zilnic pe jos Şi-l văd cu vitrinele sale cu lumea grăbită şi multă Mereu ca la bîlci între străzile-nguste Acesta-i desigur cu strada cea plină de zgomot pe unde mi-e casa Cu librăria Coşbuc spre care mă-ndrept ca spre o ţintă statornică Apoi mai este şi parcul îngust desenat din vreo cîteva Şi-aproape de el o zonă tăcută pe gustul plimbărilor mele Acesta-i oraşul desigur Clujul lui Emil Isac poetul ştiut de toţi trecătorii Domnul înalt şi cu mers şchiopătat amfitrion strălucit Gata oricînd să conducă un festin al cuvintelor Acesta-i oraşul poetului Blaga cel „mut ca o lebădă“ Coborît printre noi dintr-un spaţiu secret Şi purtînd nevăzută o cruce rămasă din jalea străbunilor Acesta-i oraşul bătrîn căruia-n taină îi dăm Tinere inimi tinere braţe tinere gînduri Şi un grai mai adînc pentru marile-i vise de azi şi de mîine culori linii 85 de ani de la naştere MATEI CARAGIALE E probabil că un număr de antinomii să fie ultima cunoştinţă, pe care natura inanalizabilă a unei opere o cedează atacurilor criticii. Dincolo de ceea ce inteligenţa critică mai poate fixa, se află cu alte cuvinte sunetul, gustul sau cu­loarea originalităţii artistice, care ni se semnalează prin refuzul de a se lăsa cunoscută intelectiv. Dar pînă la re­­simţirea acestui refuz, antinomiile unei viziuni artistice sînt elemente încă ana­lizabile. Dintre ele cea mai observată pînă azi este şi cea mai frecventă. Ea priveşte raportul nou dintre natură şi cultură, stabilit de un creator. Opera clasică ce aspiră prin mişcarea intrinsecă a natu­rii să devină cultură, în timp ce opera modernă îşi primeşte identitatea de la mişcarea inversă de prefacere a cultu­rii în natură. Felul cum printr-un du­blu proces, termenii numitei antinomii se caută reciproc spre a se disimula unul sub altul, gradul disimulării lor şi deci prevalenţa unuia dintre termeni lasă însă criticii, fie şi respinsă de tai­na inductibilă a creaţiei, destul spaţiu pentru construcţii proprii. Din acest punct de privire, ca şi din altele de altfel, Matei Caragiale este un modern. Spectacolul operei lui, dincolo de amurgul fastuos, dar fatal, al unei lumi în declin, dincolo de au­răriile de sub care descompunerea morală îşi exală aburii fetizi, dincolo de rafinamentul corupţiei vieţii, pro­pune contemplării noastre valoarea pură a convertirii culturii în natură. Matei Caragiale aparţine acelei res­­trînse categorii de scriitori care au fă­cut din artificiu şi fabricaţie materia naturală a creaţiei lor. De a­­ceea raportarea scriitorului la semenii lui, la unii faimoşi artificieni ai litera­turii, la o „familie de spirite“, pe care el singur o reprezintă la noi, nu este o zadarnică cercetare de „isvoare“, ci mijloc de a-i defini figura interioară. Edgar Poe, Baudelaire, Barbey d’Au­­revilly, Villiers de l'Isle Adam şi Hu­us­­mans, cu opera şi concepţia lor despre opera literară, luminează identitatea dintîi a marelui nostru Matei. Esteti­ca artificiului şi a misterului, ca şi a mai tuturor derivatelor acestor forme de existenţă, îl însemnează tot atît de congenial. Am greşi însă, dacă l-am privi nu­mai ca însumabil unei anumite tipolo­gii scriitoricești, care nu mai cuprinde în conturul ei întreg pe nici un alt scriitor român. Ar însemna să-l scoa­tem într-un fel din istoria literaturii noastre, privindu-l poate ca pe un străin, scriitor doar de limbă română. Dar istoria literaturii noastre nu-l ce­dează atît de uşor. Fără nici o referinţă la momentele din istoria naţională, re­prezentate în Sonete şi Craii de Curtea Veche cel puţin, fără amintirea cople­şitoare a acelui Bucureşti de la înce­putul veacului al XX-lea, tîrg sumbru, decăzut şi mocirlos din cauza revărsă­rilor Dîmboviţei şi a cinismului fa­­nariotic, fără nici o indicaţie de timp şi spaţiu naţional, literatura noastră şi-l păstrează, am spune, inalienabil prin puterea unei conduite stilistice proprii. Critica de azi pare să nu se mai in­tereseze de ceea ce stilul scriitorilor, cercetat sau nu, îi spune totuşi. E fe­lul ei de a se lipsi de un spor de cunoaştere. Valoarea operei lui Matei Caragiale scade însă, dacă nu i se intuieşte alcătuirea mai mult decît convergentă, poate imixtă, înţelegînd prin aceasta că viziunea şi expresia i se comandă reciproc. Atît de concres- Vladimir STREINU (Continuare in pagina 14)

Next