România literară, ianuarie-martie 1971 (Anul 4, nr. 2-13)

1971-02-25 / nr. 9

Sculptură de MECIU SKOWRONSKI, maistrul secţiei modelărie de la Uzina de utilaje şi piese de schimb din Suceava Eugen Frunză Dimitrie Rachici Semnul în alb De-acuma sînt urme de paşi peste tot, sînt urme de paşi pe zăpadă ; ca scrisă e ţara cu urme de paşi, tăcută şi albă şaradă. Şi sus în cetate şi jos la fîntîni, pe valuri de-argint efemere, se-nşiră, se-adună de jur împrejur, vîrstate cu albă tăcere... Veniţi către mine sub bolţile noi, prieteni ! Eu stau la fereastră , din urmele paşilor ştiu să citesc şi herbul şi gloria voastră. Văd semnul puterii în orişice pas, văd marşul spre culmi triumfale. Ingăduie-mi, ţară, să binecuvînt de-a pururi zăpezile tale. Preasfinte izvoare Plouă peste speranţele Domnului Tudor ; Plouă Şi din ele grîu verde-a crescut. Bate vîntul clătinînd cîmpia Şi munţii. Cete de panduri trec în marş nevăzut Treze-s toate fîntînile Ţării Şi cîntă. Numai una e moartă, Scufundată-n noroi. Ci de sîngele Lui sfinţite izvoarele Se mutară să bată Sub tîmple la noi. Proletár! din toate ţările] uniti-vu ! In acest număr: Omagiu lui Miren Radu Paraschivescu Semnează : George MACOVESCU, Ion BRAD, Gheorghe TOMOZEI, Dorina RADULESCU, Vintilă IVANCEANU, Ştefan ROLL, Iulian NEACŞU, Alex. LUNGU, Lucian RAICU, Virgil MAZILESCU Miron Radu Paraschivescu. AUTOBIOGRAFIE (text inedit) • Umanismul şi menirea artei — ÎNTÎLNIRILE „ROMÂNIEI LITERARE“ ÎN ORAŞUL BRAILA (La clubul uzinelor „Progresul“ şi la redacţia ziarului „înainte“) Lou Andréas-Salomé, prietena lui Nietzsche, Rilke şi Freud Sartre despre Sartre Artă şi realitate Nu cu multe săptămini în urmă s-a reluat la televizor o piesă mai veche a lui Horia Lovinescu. Febre — apelîndu-se bineînţeles la o nouă distribuţie — nu lipsea nici Ogăşanu ! — şi spectacolul mi s-a părut de o falsitate atît de ofensivă incit, la început, trebuie să mărturisesc că n-am înţeles de unde venea această impresie mai mult decit neplăcută. Cînd încercai să-ţi povesteşti „subiectul", doctorul care vine la ţară, greutăţile, soţia care pleacă, se întoarce, şi aşa mai departe, nimic nu părea neadevărat. O astfel de poveste spusă, de exemplu, de cineva ca un fapt divers nu cred că ar părut neverosimilă şi totuşi, acolo, pe micul ecran, tocmai această verosimilitate a întimplării se pierdea şi totul devenea fals şi neautentic. Nu mi se întîmpla, normal, să trăiesc pentru prima dată acest sentiment. Mi-am amintit cum in şcoală, cu mulţi ani în urmă, poveştile despre chiaburii a căror ferocitate se declanşa mai ales în nopţile de iunie îmi lăsau în gură acelaşi gust şi in ciuda faptului că nu puneam o clipă sub semnul întrebării adevărul acelor întîraplări, din punct de vedere literar, adică citite, acele intîmplări mi se păreau false, deveneau deodată false, fără să înţeleg prea bine de ce... Nu era însă neapărat nevoie să merg atît de departe cu amintirile. Foarte recent am citit un roman despre un tînăr prins în mrejele morţii, despre un tînăr care trebuia deci să moară şi care înainte de a muri trăieşte cu multă intensitate viaţa, subiect emoţionant; tot ce se întîmpla acolo, dacă mi-ar fi fost povestit de cineva, m-ar fi emoţionat poate şi, totuşi, la lectură se petrecea aceeaşi stranie metamorfoză despre care am vorbit mai sus : totul se modifica, devenea neautentic. Urmărind piesa lui Horia Lovinescu, am înţeles într-un fel mobilurile acestui sentiment, nu nou pentru mine de vreme ce l-am avut, aşa cum am spus, şi în cazul altor lecturi. Am înţeles prin urmare că dramaturgul simplifică la maximum situaţiile trăite de eroii săi, acestea trec printr-un proces ciudat de metamorfozare, ele se modifică, se deformează, devin altceva. Am înţeles atunci că o „privire de suprafaţă" în literatură nu numai că rămîne la suprafaţă, dar în acelaşi timp falsifică. Această falsificare prin simplificare mi se pare a fi un pericol cu atît mai „subtil", cu cît îi dă scriitorului tocmai iluzia că spune adevărul, mă rog, un adevăr de suprafaţă, dar în tot cazul adevărul, iluzie pe care acesta şi-o poate oferi cu uşurinţă, fără să aibă o clipă sentimentul culpabilităţii. Or, în realitate, o privire „de suprafață" nu poate fi decît culpabilă. Ca nu zărește întotdeauna cîte ceva, ceva „foarte mărunt", „foarte neînsemnat", pentru că nu vrea sâ-1 vadă, trecînd grăbită peste acel Sorin TITEL (Continuare în pagina 23)