România literară, octombrie-decembrie 1973 (Anul 6, nr. 40-52)

1973-11-29 / nr. 48

• Ultimul număr al publicaţiei, „La Revue de l’Art“ cuprinde corespondenţa dintre Victor Hugo şi Phillipe Burty, publicată şi comentată de Pierre Georgel. Criticul Phillipe Burty a scris primul studiu metodic despre opera grafică a lui Victor Hugo. Editarea acestei corespondenţe a sugerat muzeului Victor Hugo organizarea unei expoziţii cu desenele marelui poet. Din scrisori ne dăm seama că Hugo vorbea cu plăcere despre desenele sale, aceste „griffonages“, cum le numea poetul, că Baudelaire şi Gautier admirau ,,ces Imaginations incontrolées”, care sunt printre imaginile cele mai semnificative pe care ni le-a lăsat romantismul. In 1861, Hugo a acceptat ca aquafortistul Paul Chenay să graveze un album cu desenele sale. Faptul că poetul a cerut ca albumul să nu apară decit după publicarea Mizerabililor dovedește că opera literară era singura care avea importanţă in ochii săi. Totodată, mai ales graţie lui Burty, originalitatea desenatorului Hugo devine progresiv recunoscută. Gustave Doré, el însuşi, a recunoscut tot ceea ce e punct dramatic şi de rezistenţă în desenele lui Hugo dincolo de toate asperitățile de stil și de tehnică. AM CITIT DESPRE... FLIRTUL CU BAU - BAU BASMUL e lumea, lumea e basm, copilul le contopeşte intr-o bucurie unică, mai tîrziu între fantastic şi real se schiţează o frontieră, o linie peste care treci oricînd doreşti, atîta doar că ştii că e acolo, numai in vis sau în nebunie se mai confundă faptul cu himera, după cum numai spiritele anchilozate pierd gustul fabulosului, al aventurii în irealitate. Frisonul poveştilor cu duhuri, reîncarnări, semne, blesteme, practici magice, nu este o senzaţie nesănătoasă, cu condiţia să nu te sperii de-adevăratelea, să nu fi rămas în stadiul infantil al credinţei în năluci. De la Chamisso şi Hoffmann la Poe sau Kafka, de la Eminescu la Eliade, supranaturalul şi-a cucerit dreptul de reşedinţă în cetatea literaturii, aceasta fiind, de altminteri, singurul loc unde prezenţa lui e naturală. America fantastică de la Poe la Lovecraft, antologie prezentată de Jacques Finné (unica nuvelă fantastică a unor autori ca Melville sau Jack London, texte mai puţin cunoscute de Henry James, Poe, Lovecraft, scrieri de Francis Marion Crawford şi Robert William Chambers, autori ignoraţi în afara Statelor Unite), Germania fantastică, antologie prezentată de Anne şi Hugo Richter (de la Goethe la Merrnck, o culegere în care sunt incluşi Hoffmann, Amim. Hauff Kleist, Chamisso, Tieck, Storm, Hauptmann, Keller, Gotthelf), Romanul gotic englez (1764—1824) de Maurice Lévy, şi Lovecraft de acelaşi autor, apărute aproape simultan — „Le Monde“ le recenzează pe toate în acelaşi număr — oferă cititorului francez o imagine cuprinzătoare şi edificatoare a flirtului cu bau-bau în literatura cîtorva ţări. Un caz aparte este cel al fantasmagoriei pe post de literă de evanghelie. Cum a reuşit hotelierul elveţian Erich von Daniken să ajungă unul dintre cei mai citiţi şi mai adulaţi autori contemporani ? Cărţile sale, traduse de la debutul său editorial din 1968 în 32 de limbi, sunt un model de exploatare genială a credulităţii semidoctului modern, siderat de descoperirile, pentru el ininteligibile ale ştiinţei, consternat de „misterele civilizaţiilor dispărute“ colportate prin rubricile magazinistice ale revistelor ilustrate, şi de aceea gata să înghită cea mai năstruşnică gogoaşă misticoidală, cu condiţia să fie prezentată într-un ambalaj care ia ochii. Găinăriile dovedindu-se nerentabile (pentru înşelăciune, plastografie şi fraudă făcuse trei ani şi jumătate de puşcărie) a imaginat o escrocherie la scara sistemului solar , a inventat, nici mai mult nici mai puţin decît o cosmogonie avînd la bază ceva care seamănă cu tema serialului de televiziune Invadatorii : după ce au pierdut o bătălie interplanetară, fiinţe extraterestre s-au refugiat pe pămînt, şi-au săpat imense ascunzători subterane (vezi peşterile) şi au construit o planetă artificială care să atragă focul inamic. Lăsîndu-se păcăliţi, duşmanii au bombardat falsa planetă cu arme atomice. Uriaşa explozie a strîmbat axa Pămîntului şi a declanşat potopul lui Noe Toate poveştile biblice, toate enigmele istoriei şi ale preistoriei sînt traduse previzibil în codul lui von Daniken. Sodoma şi Gomora au fost rase de un bombardament atomic extraterestru, Moise folosea o armă laser, statuile de pe Insula Paştelui au fost cioplite de extratereştri, piramidele şi templele Maya au fost platforme de lansare a navelor cosmice, Ezekiel a văzut pe cer o staţie spaţială etc., etc. Cea mai recentă operă a lui von Daniken, Aurul zeilor, descrie un imens depozit subteran de statui de aur înfăţişînd animale şi o ,,bibliotecă de metal“ conţinînd mii de foiţe de aur pe care stă scrisă istoria secretă a lumii. Erich von Dăniken susţine că a văzut aceste minunăţii în peşteri descoperite recent undeva între Peru şi Ecuador (refuză să dezvăluie amplasarea lor exactă). Un rival într-ale mistificării, aventurierul argentinian Juan Móricz, care pretinde a fi descoperitorul acestor peşteri, afirmă însă că von Daniken nu le-a vizitat niciodată. Ce importanţă are ? Important este cine e celebru, bogat, adulat: Erich von Daniken care a ajuns să aibă 14 milioane de cititori. Important este că delirantele teorii ale lui von Daniken au găsit credit chiar şi printre cîţiva oameni de ştiinţă superfantezişti sau cointeresaţi , un inginer de la NASA şi un profesor de la Bonn, care a acceptat să conducă o expediţie arheologică în căutarea ipoteticelor grote sud-americane. Von Dăniken apasă o clapă bine aleasă a sociopsihologiei: dezorientarea unor grupuri de oameni care, dezamăgiţi de vechii zei, dar incapabili să doarmă liniştiţi fără soporificul obişnuit, caută o formulă nouă : „S-ar putea ca marile religii geografice — hinduismul, creştinismul, islamismul — să fie de domeniul trecutului, spune von Dănikenprofetul. Se va ridica, presupun, o nouă religie, o religie a necunoscutului, a indescriptibilului, a acelui ceva nedefinit pe care nu-l putem înţelege“. Din jucărie inofensivă, bau-bau se transformă într-un redutabil idol care face ouă de aur. Şarlatanii de mai mică anvergură au de ce să invidieze succesul scriitorului Erich von Dăniken, un Carlos Castaneda mai puţin dotat pentru literatură, dar, pare-se, încă şi mai bun cunoscător al pieţei de desfacere a nălucilor. Felicia Antip 30 România literară Radu Beligan reales preşedinte al I.T.L Comitetul executiv al Institutului Internaţional de Teatru (I.T.I), întrunit sâptămîna aceasta la Paris, l-a reales, in unanimitate, ca preşedinte, pentru următorii doi ani, pe artistul poporului Radu Beligan, directorul Teatrului Naţional „I. L. Caragiale". Colocviu „Flamenco" • Un foarte interesant colocviu asupra cîntecului flamenco — născut, după cum susţine romancierul şi poetul José Manuel Caballero Ronald, între Sevilia şi Jerez de la Frontera — a reorganizat de curînd prestigioasa revistă madrilenă „La Estafeta literaria“, avindu-i ca participanţi pe Domingo Manfredi Cano, José Bias Vega, Enrique Badosa, Juan Jaro, Francisco Salguiero. Poeţi, romancieri, cercetători, sculptori, aceştia remarcă „noul val“ al cîntecului care se întoarce la origini, demistificînd falsul şi artificiul pentru a vorbi din nou de pămîntul legendar al Andaluziei. Premiul Orfeu • Violoncelistul austriac Heinrich Schiff a primit statuia lui Orfeu, sculptată de Alina Slesinska, care este decernată anual de secţia de critică a Asociaţiei muzicienilor polonezi. Distincţia a fost acordată pentru cel de al XVII-lea concert de toamnă de la Varşovia, în care H. Schiff a interpretat opera lui Witold Lutoslawski pentru violoncel și orchestră. Un film bolivian • La sangre del condor (Sîngele condorului) este unul dintre primele filme boliviene. Realizatorul său, Jorge Sanjines. Calificat drept unul din „filmele de luptă din America de Sud“, dincolo de intenţiile sale artistice, filmul trăieşte prin valoare de document, fiind o denunţare implacabilă a rasismului, opresiunii şi genocidului aplicat populaţiei indiene de pe platourile Anzilor din motive politice şi economice, atît de forţe interne, cit şi din partea Statelor Unite. Critica de specialitate subliniază sobrietatea naraţiunii, „verismul“ și vigoarea deosebită. Leopoldo Panero • Unul dintre cei mai interesanţi poeţi spanioli din „generaţia 36“, Leopoldo Panero a fost inclus de curînd în programele învăţămîntului mediu şi universitar spaniol datorită perfecţiunii clasice a versului său, era foarte puţin cunoscut publicului cititor, editînduse foarte rar. Abia acum, după ce ediţia scoasă de Institutul de cultură hispanică şi datorată lui Luis Rosales s-a epuizat într-un ritm neaşteptat, Editura Naţională publică Opere complete, vol. I, Madrid 1973, 663 pag., unde sunt adunate toate poemele sale, multe necunoscute. Critica literară vorbeşte de influența lui Leopoldo Panero asupra tinerilor poeţi de azi. Premiera „Muntele Kukulki“ • Nu demult, la Pekin a avut loc premiera operei revoluţionare Muntele Kukulki. Subiectul ei continuă tradiţia inspiraţiei din lupta poporului chinez pentru libertate, pentru o viaţă nouă — amintim aici doar Detaşamentul roşu de femei, operă cunoscută de publicul din tara noastră. De data aceasta, sursa de inspirație se află in cronica ultimilor ani. Mario Vargas Llosa • Pantaleon şi vizitatoarele sale este titlul ultimului roman al cunoscutului romancier peruan Mario Vargas Llosa şi, ca de obicei, lansarea lui a fost așteptată cu un interes deosebit, autorul integrîndcu Gabriel García Márques, Julio Cortázar, Carlos Fuentes, Juan Rulfo etc.) grupul de scriitori latino-americani supranumit al „boom-ului“ literar din Hispanoamerica. Cunoscut la noi prin Casa Verde, Mario Vargas Llosa este autorul altor două romane — Oraşul şi ciinii, cartea sa de debut, şi Convorbirile din Catedrală, roman in patru părţi, fiecare realizată într-o altă manieră stilistică , precum şi al unor povestiri de răsunet internaţional. Ca şi în cazul operei lui García Márques, cărţile sale, cu traducerile din numeroase limbi, au un tiraj de ordinul milioanelor. Folosind articole şi reportaje, cronici şi o toponimie concretă, Pantaleon şi vizitatoarele sale narează dezastrul unui grup de soldaţi pierduţi in jungla Amazoanelor, totul bazîndu se pe date de istorie adevărată. Stilul povestirii, deosebit de alert, culoarea şi magia acestei lumi, ritmul susţinut al conflictului, alături de metafora şi limbajul autorului nu i-au dezminţit gloria şi de pe acum se vorbeşte de realizarea uinut film pe baza acestei noi opere, care şi ea se bucură de un mare succes de public. „Italica" • „Italica“ (azi Santiponce, 16 km de Sevilla), locul de naştere al împăratului Traian, a atras de multe ori pe poeţii spanioli şi nu puţine sînt poemele închinate acestor glorioase ruine, a căror faimă a ajuns pînă în Dacia, pămînt evocat în astfel de prilejuri poetice. Rodrigo Caro (1574— 1647), de la a cărui naştere se vor împlini in curînd patru secole, este primul poet spaniol ispitit de măreţia Italicei. Elegia sa Ruinas Italicas constituie şi azi o piesă de rezistenţă în lirica spaniolă cu caracter istoric. In amintirea sa şi ca o pregătire a marii aniversări, poetul sevilian Roberto Padron republică acest text în fruntea unei cărţi recente (Italica — antologia para unas ruinas, colección Aldebaran, Sevilla 1973), adăugîndu-i poeme aparţinind poeţilor spanioli din secolul nostru. Intre aceştia, Jorge Guillen cu Venus din Italica, Manuel Montero, José Luis Nunez, Carlos Murciano, Francisco Mena Cantero, Arcadio Ortega, Antonio Luis Baena, Joaquin Caro Romero — in total 16 poeți și 19 poeme de o extraordinară sugestie. O demascare teribilă • Protagoniştii cărţilor scriitorului italian Leonardo Sciascia au fost, întotdeauna, Sicilia, abuzul de putere, nedreptăţile sociale, mafia. Totuşi, într-un interviu recent, Sciascia a declarat că în viitoarele sale lucrări nu mai intenţionează să se ocupe de mafie. „13 un filon mult prea exploatat , a comentat scriitorul Viitorul său roman se va ocupa de cercurile politico-catolice ale Italiei, cu intenţia de a surprinde toată confuzia existentă actualmente în rîndurile acestui partid. „Va fi, după cum declară Sciascia, o demascare »teribilă»“.