România literară, ianuarie-martie 1974 (Anul 7, nr. 1-13)

1974-01-17 / nr. 3

I Meridiane Moartea compozitorului Henri Busser • înainte cu citeva zile de a împlini venerabila virstă de 103 ani, compozitorul 31 dirijorul Henri Busser a încetat din viață la Paris. El este autorul mai multor opere și balete care fisurează în repertoriul celor mai importante scene lirice din lume : Daphnis şi Chloe, Trei sultani, Colomba etc. Elev al lui Cezar Franck şi Ernest Guiraud, discipol preferat al lui Gounod, el a condus mai mulţi ani primele reprezentaţii cu Pelléas şi Mélisande la Opera comică din Paris, în 1902. Busset a fost dirijorul orchestrei Operei comice din 1902 pină în 1905 și al Operei mari din Paris, din 1905 pînă în 1939. Apoi, a fost directorul Operei comice, din 1939 pină în 1941, și al Operei din Paris, din 1949 pînă in 1952. Premiul Maxim Gorki • Ministerul culturii al U.R.S.S. a dat publicităţii lista laureaţilor premiului Maxim Gorki pentru literatură, artă şi arhitectură pe anul 1993. Premiul Maxim Gorki pentru poezie a fost obţinut de Serghei Vasiliev, pentru Dremul său Demnitate. Anatoli Kalinin a obţinut premiul pentru povestire ca autor al povestirilor Ecoul războiului şi Nu s-a întors. Laureatul pentru roman al premiului Maxim Gorki este scriitorul Grigori Hodier pentru trilogia sa In largul Amurului. AM CITIT DESPRE... Pe planeta Tralfamadore „TOATE acestea s-au întîmplat — mai mult sau mai puţin. Fărţile despre război sînt, în orice caz, destul de adevărate. Un tip pe care l-am cunoscut a fost realmente impuşcat la Drestia, pentru că a luat un ceainic care nu era al lui. Alt tip pe care l-am cunoscut a ameninţat realmente că va angaja după război ucigaşi care să-i împuşte pe duşmanii săi personali. Şi aşa mai departe. Am schimbat toate numele“. Aşa incepe argumentul despre geneza romanului Abatorul Nr. 5 sau Cruciada copiilor scris de Kurt Vonnegut Jr. în 1969 şi distrus prin ardere din ordinul directorului şcolii din Drake Dakota de Nord, în noiembrie 1973. Din acelaşi argument introductiv aflăm şi explicaţia celei de-a doua părţi a titlului : Vonnegut a plecat în 1967 să revadă Dresda împreună cu un camarad din vremea prizonieratului, iar soţia acestuia, Mary O’Hare, căreia, de altfel, îi şi este dedicat romanul, i-a sugerat să privească războiul ca pe o cruciadă a copiilor, căci soldaţii, deşi sunt interpretaţi în filme de „Frank Sinatra şi John Wayne, şi alţi asemenea bătrîni scîrboşi, fascinanţi şi războinici“, n-au fost de fapt decât nişte copii trimişi să fie masacraţi, iar ea nu vrea ca şi copiii ei să aibă aceeaşi soartă. Povestea lui Billy Pilgrim, infanteristul devenit, după război, optician, supravieţuitor al catastrofelor în care au pierit camarazii lui de front, locuitorii Dresdei, iar după război toţi ceilalţi pasageri ai unui avion prăbuşit, apoi propria lui soţie — este prezentată ca un montaj cinematografic. Amestecarea secvenţelor se justifică prin faptul că „Billy Pilgrim este neataşat în timp“, de cînd cu comoţia cerebrală produsă de accidentul de avion, sau mai curind de cînd a fost răpit de omuleţii verzi şi dus pe planeta Tralfamadore, unde timpul nu se scurge, ci poate fi parcurs oricînd cu privirea in ambele direcţii, tot ce a fost, este şi va fi rămînînd etern prezent. Billy poate deci călători prin timp în indiferent ce direcţie, aşa cum, de altfel, avea să citească într-unul din romanele ştiinţifico-fantastice ale scriitorului Kilgore Trout că este cu putinţă. Şi, curios lucru, tralfamadorienii seamănă leit cu vizitatorii spaţiali din altă carte a aceluiaşi Trout (prezent, el însuşi, în toate cărţile lui Vonnegut). Propoziţii scurte, nete, aduc succesiv pe ecran o societate filistină, strict condiţionată în preocupările ei de massmedia şi de atotputernica reclamă comercială, scurte biografii încheiate inevitabil prin catastrofe, imagini ale unui război absurd şi cumplit, dar şi instantanee de pe o planetă utopică unde nimic din toate acestea nu contează, unde binele şi răul coexistă şi se anulează. în America — pentru a nu merge mai departe — John Dos Passos a realizat montaje mult mai frapante şi mai încărcate de sensuri, John Barth transpune mai inspirat in metaforă fantasmagoriile de tip science-fiction, nimeni nu-1 întrece pe Thomas Pinchon în sugerarea resorturilor atiensrii sociale prin analogie cu resorturile alienării mintale. Dar Kurt Vonnegut Jr. care, — vorba prietenului său, scriitorul Vance Bourtailly — nu e nici Voltaire, nici Valéry, nici Villon, nici vreun alt scriitor francez sau nefrancez al cărui nume începe cu V, ci pur şi simplu Vonnegut, este astăzi mai citit în Statele Unite decit oricare dintre autorii americani menţionaţi mai sus şi de asemenea decât o sumedenie de alţi autori cărora le este — într-o privinţă sau alta — inferior. De ce ? Michael Wood avansează în „The New York Review of Books“ următoarea explicaţie : „Am avea nevoie de un scriitor mare, accesibil, popular, moder, de un scriitor care să fie amuzant şi tăios şi moral şi relevant şi puternic şi de mare înălţime şi deloc dificil de citit. Vonnegut seamănă oarecum cu ceea ce ne-ar trebui şi de aceea este luat drept ceea ce ne-ar trebui. Vonnegut este toate aceste lucruri, fără a avea însă înălţime, fără a fi puternic sau mare. Şi dacă n-ar mai fi posibil ca un scriitor să fie totodată mare şi accesibil, nu-i exclus să avem nevoie mai curind de scriitori accesibili decit de mari scriitori.“ întrebarea este însă nu ce loc ocupă Vonnegut in ierarhia literelor americane, ci ce motive l-au determinat pe directorul şcolii să ordone distrugerea prin ardere a operei unui scriitor moral, accesibil şi foarte popular. Cunoaştem pretextul invocat : cartea conţine trivialităţi şi referiri blasfematoare Am citit-o. Trivialităţile nu depăşesc limitele tolerabile într-o conversaţie obişnuită, „referirile blasfematoare“ la personaje biblice sunt un moft în comparaţie cu ceea ce se întîmplă în musicalurile şi filmele americane despre aceleaşi personaje. Abatorul nr. 5 se vrea — şi în esenţă este — un manifest antirăzboinic. Oare aceasta să fi determinat „necugetatul, primitivul act de cenzură“ (Jerome Weidman, preşedintele Ligii scriitorilor din America), „violarea arbitrară, capricioasă şi absurdă a libertăţii cuvîntului“ (Uniunea americană pentru libertăţile civile) ? Consiliul şcolar din Drake mai are a decide şi asupra altor cărţi recomandate ca lectură particulară de profesorul de engleză. Una dintre ele este o antologie de povestiri de William Faulkner, Ernest Hemmingway şi John Steinbeck. „Vom hotărî ce e de făcut cu aceste cărţi după ce vor pleca de aici reporterii“, a binevoit să declare presei directorul Dale Fuhrman, indignat de vîlva pe care a stîrnit-o în întreaga Americă autodafeul poruncit de el. „Și dacă vor fi găsite inacceptabile ?“ ,,Le vom pune, probabil, sub cheie, pentru următorii 50 de ani“. Ei da, asta e altceva, e cu totul altceva. Felicia Antip 30 România literară Premiul Stanislavski • ... a fost atribuit pe anul 1973 dramaturgului Nicolai Anchilov, autor al piesei Apă pentru soldat, care s-a jucat în această toamnă la teatrul de dramă din Omsk şi lui Anatoli Sofronov, autorul pieselor Uragan şi Moştenirea. Autorul scenariului filmului Un minut de reculegere, Anatoli Ribacov, a primit premiul Fraţii Vasiliev pe anul 1973. Tînărul Camus • Caietele şi carnetele publicate regulat de editurile „Gallimard“ şi „Minard“ (Lettres modernes) întreţin cultul şi favorizează cunoaşterea unuia dintre marii scriitori ai secolului al XX-lea._ Le premier Camus suivi de Ecrits de Jeunesse, volum îngrijit şi editat de Paul Viallaneix nu pune in circulaţie anecdote sau informaţii de umplutură, ci încearcă să evidenţieze bazele operei ulterioare, în scrierile de tinereţe ale lui Camus în care întîlnim o voce care se străduieşte, într-o ..monotonie pasională“, să comunice realul fără a-l trăda, în aceste scrieri de tinereţe pot fi recunoscute cîteva influenţe gidiene, valeryene, obsesia morţii, duioşia tristă pentru săraci şi părăsiţi şi curioasa speranţă pusă în Bergson (el e în aşteptarea „religiei secolului“) şi decepţia, nu mai puţin curioasă, la apariţia lucrării Deux sources de la morale et de la religion. Comandori ai Legiunii de Onoare • Pictorul spaniol Juan Miro, sculptorul american Alexander Calder, muzicianul englez Georg Solti, directorul orchestrei din Paris, şi Rolf Liebermann, elveţian, administratorul Operei din Paris, au fost desemnaţi comandori ai Legiunii de Onoare „à titre étranger“. Ultimul pictor fauvist • La Paris a încetat din viaţă in vîrstă de 76 de ani pictorul Louis Neulot, ultimul reprezentant al fauvismului. Născut la 10 februarie 1898 la Vichy, se stabileşte după primul război mondial la Paris, în 1932, el a obtinut Le prix Blumenthal. Înzestrat cu un autentic temperament de colorist si plastician, Neulot expune la salonul Independenților. Din 1920 pînă in 1950 el este chiar vicepreşedintele acestui salon celebru. Louis Neulot a mai expus la Salon d'Automne, la Salon des Tuilleries şi la Peintres témoins de leur temps. Opera sa e reprezentată în marile muzee ale Franței și în lume, de la Paris la Chicago. Expoziţia de fotografii „f/64" la Biblioteca americană • In ziua de 15 ianuarie s-a deschis la Biblioteca americană din Bucureşti expoziţia de fotografii „f/64“ cuprinzînd lucrări dintre anii 1925— 1940 ale unor artişti fotografi care au făcut parte din cunoscutul grup f/64: Imogen Cunningham, John Paul Edwards, Preston Holder, Henry Swift, Willard Van Dyke, Brett Weston, Edward Weston, lucrări ce fac parte din Colecţia Henry Swift a Muzeului de Artă din San Francisco. Aceşti artişti fotografi, adunaţi în jurul lui Edward Weston, s-au declarat grup in 1932 şi şi-au dat denumirea de „f/64“ — f/64 fiind cea mai mică deschidere a diafragmei obiectivului unui aparat de fotografiat de format mare, cu care se obţine maximum posibil de claritate, arareori folosită de fotografi, dar considerată exemplul de perfecţiune la care a ajuns aparatul de fotografiat — ca o expresie simbolică a aspirațiilor lor estetice, a căutărilor de imagini şi noi căi de investigație în arta fotografică. Katherine Hepburn la televiziune • Cunoscuta actriţă Katherine Hepburn a debutat, la vîrsta de 65 de ani, pe micul ecran, interpretînd rolul mamei din piesa lui Tennessee Williams, Zoo di vetro. Piesa, realizată în studiourile ABC, este deja achiziţionată la un preţ destul de ridicat şi de alte rețele de televiziune. Capodoperele literaturii ştiinţifico- fantastice • Editura pariziană Denoel a iniţiat o nouă colecţie, intitulată „Capodoperele literaturii ştiinţifico-fantastice“ ilustrată de gravuri originale. Au apărut deja : „Cronici marţiene“ de Bradbury (cu ilustraţii de Broutin), „Martiens, go home !“ (ilustraţii de Boghossian), „In abisul timpului“ de Lovecraft (ilustraţii de Gourmelin) şi „Eu sunt o legendă“ de Matheson (ilustraţii de Bontoux). Anul acesta vor apărea, printre altele : „Culoarea căzută din cer“ de Lovecraft, „Solaris“ de Lem şi „Fundaţia“ de Asimov. Un titlu imposibil • Editura spaniolă „Noguer“ a publicat recent ultimul roman al lui Camilo José Cela, cunoscut la noi prin Stupul. Titlul acestuia : „Oficiul de întuneric sau roman cu teze scris pentru a fi cîntat de un cor de bolnavi ca un plus la...“, in total 83 de cuvinte. Firește, nimeni nu va cere în librării acest roman pronunţîndu-i titlul întreg, ci doar „Oficiul de întuneric“. Academicianul Cela a declarat că a scris cartea între „ziua morţilor“ 1971 şi „sâptămîna mare“ 1973 şi, pentru prima oară, a acceptat să asiste la punerea ei în vânzare în librăriile din Madrid și Barcelona. Enciclopedia Artelor • Recent, editura italiană „Garzanti“ a imprimat substanţialul volum Enciclopedia Artelor, rod al colaborării celor mai competenţi istorici şi critici de artă italieni. Considerată de comentatori drept „un instrument de lucru“ şi „o carte a cărei nevoie se resimţea“, Enciclopedia Artelor înglobează, dincolo de informaţii referitoare la viaţa şi opera celor mai mari plasticieni şi arhitecţi din toate timpurile, substanţiale capitole dintre care se reţin : artele decorative, şcolile şi mişcările artistice ; teoreticienii , marile muzee ale lumii ; terminologia artistică.