România literară, aprilie-iunie 1980 (Anul 13, nr. 14-26)
1980-05-15 / nr. 20
/ Un monument pentru Federico García Lorca • ...va fi inaugurat la Fuente Vaqueros, la 5 iunie, data de naştere a poetului (1898 — 1936). Sculptorul Cayetano Anibal şi-a asumat răspunderea lucrării, iar spaniolii, la iniţiativa unui comitet prezidat de primarul localităţii, Francisco Martin, contribuţia bănească, prin subscripţia care a fost deschisă in acest scop. Opera a fost valorată la opt milioane pesete. Francisco Martin speră să mai rămină bani pentru a cumpăra cu ei casa in care s-a născut marele poet andaluz, unde va fi deschis un muzeu permanent. Meridiane 'i■ n Rnwm«K Schiller • La 9 mai s-au împlinit 175 de ani de la moartea marelui poet german Friedrich Schiller. Născut la Marbach, la 10 noiembrie 1759, Johann Ciotop. Friedrich von Schüler, după studii de medicină, a devenit chirurg militar la Stuttgart în 1780. în anul următor debutează un teatru cu Hoţii, care-i aduc de îndată celebritatea. Dar superiorii lui militari îi interzic să mai scrie asemenea opere. Băgat la arest, Schiller evadează şi, după o serie de peregrinări, e adăpostit de un admirator necunoscut, Körner, care-i va ramine prieten credincios. Scrie Intrigă şi iubire (1874), făcînd procesul unei societăţi corupte în care domnesc nedreptatea şi neomenia purerii, în timp ce virtuţile morale sînt apanajul celor umili sau al celor puşi în afara legii. Puternic reprezentant al celebrului „Sturm und Drang“, Schiller dă opera Don Carlos, sugerind ideea unui „clasicism“ schillerian, încărcat de demnitate, preluînd parcă ceva din amploarea inspiratei shakespeareene şi afirmindu-se ca un veritabil campion al libertăţii în toate domeniile. Teatrul devine pentru scriitorul german o şcoală de virtute. Trilogia Wallenstein (1799), poate opera lui cea mai puternică. Maria Stuart (1801), Fecioara din Orleans (1802), Logodnica din Messina (1803), in sfîrşit Wilhelm Tell (1804), unde culminează glorificarea idealului său de libertate — toate acestea i-au adus admiraţia marilor contemporani, in frunte cu Goethe, cu care a legat o prietenie legendară, în eseuri (Despre graţie şi demnitate, Despre poezie nauă şi sentimentală, Scrisori asupra educaţiei estetice a omului), Schiller şi-a expus concepţiile asupra creaţiei artistice şi asupra valorilor culturale, traducînd unul din aspectele cele mai reprezentative ale clasicismului german, ale „umanismului estetic“, în sensul că Frumosul este acela ce va fi regeneratorul organismului social. Profesor de istorie la Jena (1789), Schiller a dat o istorie a războiului de 30 de ani. Cit despre poezie, marele scriitor e autorul celebrelor Balade, dintre care Cintecul clopotului și Oda bucuriei (aceasta reluată de Beethoven — în Simfonia a IX-a). Am citit despre... „O singură libertate, aceea a conştiinţei“ ■ ESTE oare luciditatea un handicap pentru omul de acţiune, il face să fie şovăielnic, sau, pentru a coborî din cuvint în cuvînt, nedemn de încredere, laş ? Ce s-a schimbat din vremea cînd, solidar cu lupta pentru independenţa Algeriei, Jean Daniel se temea, totodată, pentru soarta familiei și a prietenilor francezi din Algeria lui natală, bîntuită de violențele războiului de eliberare ? Pe atunci, scrie el în Era rupturilor, „fie că era vorba de bombe, fie că era vorba de represiune, mă întrebam întruna dacă nu voi avea pe lista victimelor nume familiare şi, poate, chiar apropiate. Era, deci, în mine, o dublă participare la acest război, ceea ce făcea ca munca de reporter şi, câteodată, chiar de corespondent de război, să mă pună la grea încercare.“ Situaţia lui de om de strngă, cu ochii, pe cit posibil, necontenit deschişi, nu a devenit niciodată mai confortabilă. Dimpotrivă. Fericiţi cei manicheişti cu duhul ! Fericiţi cei ce nu se împiedică de nuanţe ! Fericiţi cei incapabili — intelectual sau moral incapabili — să-şi recunoască rătăcirile ! Directorul lui „Le Nouvel Observateur“ pornise la drum cu o serie de certitudini pe care complexa evoluţie a societăţii (franceze, dar, mai ales, mondiale) avea să le zdruncine. Resemnindu-se la „o singură libertate, aceea a conştiinţei“, Jean Daniel va participa aşa cum îi va dicta (nu o dată greşit) aceasta, la toate bătăliile lumii, fiind în acelaşi timp obligat întruna să se delimiteze de alţi militanţi ai cauzelor susţinute de el, să se justifice faţă de ei sau să-i combată, fără a pierde totuşi din vedere obiectivul principal, într-un magistral capitol consacrat evoluţiei atitudinii lui faţă de stingă revoluţionară, de pildă, porneşte de la un bilet primit în ianuarie 1971, de la Sartre, care îl admonesta sever pentru un editorial în legătură cu „angrenajele contraviolenţelor, care pot ajunge, ca în Irlanda, să-şi uite propriile ţeluri“. Jean Daniel scrisese că, dacă se adoptă legile junglei, se ajunge la justiţia cimitirelor. Sartre îi tăgăduia dreptul de a face distincţie între diversele forme de violenţă revoluţionară, el unul susţinîndu-le necondiţionat şi nediferenţiat, dar Daniel, care urmărise atent evoluţia tendinţelor anarhist-teroriste de la Bakunin pina la Brigăzile roşii, considera imorală acceptarea lor globală : „Dacă, mai de mult, mă resemnam cu greu să admit că scopul scuză mijloacele, acum sunt decis să n-o mai accept cu nici o condiţie şi sub nici un pretext. In epoca ameninţărilor împotriva pămîntului şi a speciei , a giganticelor şi monstruoaselor stocuri de arme nucleare ; a dominaţiei supraputerilor, prin capacitatea pe care o au de a vinde arme şi de a se război prin mijlocirea unor popoare mici ; a conflictelor care dezbină şi state revoluţionare, nu numai state capitaliste sau fasciste , în epoca în care ideologiile sunt în criză, iar religiile funcţionează ca ideologii, ar fi aberant, nejustificabil, criminal, să se accepte regresiunea către un tribalism general şi să se judece revoluţiile după alte criterii decit acela al mijloacelor pe care le întrebuinţează pentru a determina o schimbare în bine.“ Nu era o joacă, într-o redacţie în care majoritatea îl adora necondiţionat pe Sartre, să reacţionezi altfel decit arătîndu-te peste măsură de măgulit de atenţia marelui om, chiar dacă ea nu se manifesta decît printr-o nedreaptă mustrare. Numai că directorul ajunsese în punctul în care „cei mai mari, cei pe care îi admir cel mai mult, nu mă mai intimidează cînd filosofează despre istorie, despre politică, despre revoluţii“, fiind „avertizat asupra posibilităţii de a greşi a celor ce ne servesc drept far“. O asemenea independenţă de gîndire este de natură să provoace şi surprize foarte neplăcute : susţinător ardent al contestaţiei studenţeşti din mai 1968. Jean Daniel s-a trezit, într-o bună dimineaţă, contestat el însuşi în numele ei, un grup de membri ai redacţiei i-a pretins „să reformeze integral instituţiile revistei şi să cedeze întreaga putere bazei“, cu alte cuvinte să meargă până la „a supune fiecare editorial aprobării adunării generale“. Ar fi însemnat, şi-a dat seama pe loc, ca „Le Nouvel Observateur“ să-şi piardă orientarea iniţială, să renunţe la obiectivele pentru care a fost creat, să fie dirijat la întîmplare de o echipă eterogenă, formată, pe lingă gazetarii fondatori, de membri ai personalului administrativ şi din ziarişti care se alăturaseră redacţiei fără a-i împărtăşi crezul ideologic. Jean Daniel admite că e paradoxal şi contradictoriu să exalte moştenirea lui mai 1968 în aceleaşi pagini în care relatează despre refuzul opus de el, în propria sa redacţie, militanţilor lui mai. Contradicţiile de acest gen abundă. Dar cum altfel decît mereu contradictoriu și, de aceea, fecund, poate fi demersul unui publicist responsabil în vremea noastră atît de neliniară, atît de zbuciumată ? Felicia Antip 22 România literară Dunoyer de Segonzac, acuarelist şi grafician • Apreciind colecţia „Maeştrii picturii moderne“ editată de Flammarion drept un model de lucrări de referinţă, critica relevă atît calitatea ilustraţiilor reproduse cit şi substanţa textelor incluse în aceste volume. Ultimul apărut, consacrat lui Dunoyer de Segonzac, pune in valoare mai ales operele sale de grafică (printre care cea din imagine) și acuarelă. Sunt domeniile prin care acest pictor, unul din ultimii mari îndrăgostiţi de natură, a devenit un mare maestru. Rehilete • Un grup de tineri poeţi mexicani — Mario del Valle, ca director, Victor Manuel Mendiola, Antonio Delotro, Maricela Terăn, Rafael Vargas, etc., ca membri ai consiliului de redacţie — a pus în circulaţie ultima revistă de literatură şi artă : Rehilete (Morişca de hîrtie). Structurată pe cinci mari secţiuni — poezie, proză, traduceri, eseistică şi arte frumoase — Rehilete are şansa de a deveni curînd una din primele reviste de cultură din cite apar în Ciudad de Mexico, datorită nu atît entuziasmului fondatorilor săi, cit datorită seriozităţii, ţinutei, calităţii şi orientării sale deschise, dovedite de la primul număr. Aspiraţia promotorilor neurmărind, ca in multe alte cazuri, popularizarea şi consacrarea proprie, ci difuzarea şi interpretarea pertinentă a valorilor culturale contemporane din Mexic şi de mai departe. Drept dovadă, în acest prim număr, numai doi dintre iniţiatorii ei semnează lucrări originale, toate celelalte fiind colaborări de la personalităţi unanim recunoscute. Beneficiind de o condiţie grafică de excepţie, semnată de pictorul Jose Luis Vicent, singurul temerar care străbate uriaşă metropolă mexicană de 15 milioane de locuitori pe bicicletă. Rebilete anunţă, între alte nume, publicarea în proximele numere a unor poeme de Tudor Arghezi, G. Bacovia, Lucian Blaga, recunoscuţi îin Mexic ca mari valori lirice universale. „Fantasticii" • Les Fantasques, adică operele fantastice, constituie tema numărului 61 al revistei „Europe“. Se publică texte comentate din Singer, Lovecraft, Balzac, din autori suprarealiști, din Borges, din Cortăzar, scenarii de cinema ; de asemenea, studii generale, precum cel semnat de Jean Molino asupra fantasticului ca gen literar. In acelaşi număr, apare începutul unui roman din 1844, considerat a fi „primul roman poliţist“. Damian la Centrul Pompidou • „Proiectul monumental al unui român vizionar : douăzeci şi unu de desene, două picturi şi o machetă pentru San Francisco. Un colosal edificiu de cincizeci şi cinci metri lungime şi cinci metri jumătate înălţime in trei dimensiuni în care infinitele variaţii ale luminii soarelui cad asupra unui Frisco devenit cosmic“ — astfel era prezentată expoziţia artistului Horia Damian, de origine română, în „Nouvel Observateur“ din 21 aprilie crt. Grimmelshausen • Printre precursorii „Luminilor“, Hans Jakob Cristoffel von Grimmelshausen este redescoperit prin ale sale Aventuri ale lui Simplex Simplicissimus, încărcate de erudiţie şi, totodată, cu o mare capacitate de impact popular prin realismul lor, respectiv prin critica deschisă la adresa feudalismului, a despotismului, a clericalismului. In imagine, frontispiciul ediţiei princeps a romanului Simplicissimus Teutsch, din 1670. Monografie Anna Seghers • Prilejuită de împlinirea a 80 de ani a prozatoarei germane Anna Seghers (n. 1900), în R.D.G. a apărut, sub semnătura lui Kurt Batt, monografia Anna Seghers. Autorul prezintă viaţa scriitoarei, făcînd totodată o trecere în revistă analitică a principalelor ei volume : Răscoala pescarilor, Tovarăşii, Salvarea, A şaptea cruce, Morţii rămîn tineri, Hotărîrea, în care Anna Seghers evocă rezistența antifascistă și lupta de eliberare a proletariatului. Henry Troyat şi copiii • Celebru prin romanele sale biografice şi istorice. Henry Troyat a publicat de curînd un roman al cărui personaj principal este o fetiţă de opt ani. Intitulată Vion (numele de alintare al fetiţei, pe care o cheamă, de fapt, Sylvie), cartea este destinată nu atît copiilor, cit oamenilor mari. Troyat face o incursiune în universul copilăriei, in relaţiile dintre copii si lumea înconjurătoare si mai ales in raporturile dintre copii şi aduşi, relevînd înţelegerea sau neînţelegerea pentru care responsabili sint întotdeauna cei mari. Desenul alăturat, reprezantind-o pe eroina principală, ilustrează coperta romanului. Enciclopedia Lermontov • Viaţa şi întreaga activitate literară a marelui poet rus Lermontov, poezie cu poezie, scrierile în proză precum şi cele dramatice fac obiectul unei noi enciclopedii sovietice — Enciclopedia Lermontov, realizată de Institutul de literatură rusă al Academiei de ştiinţe a U.R.S.S. împreună cu redacţia de limbă şi literatură a Editurii enciclopedice a U.R.S.S. La elaborarea lucrării au mai colaborat critici literari din Moscova, Leningrad, Kiev, Tbilisi şi Minsk, printre care acad. A.S. Buşmin, M.B. Hrapcenko, prof. I.L. Andronikov şi V.A. Mamilov. Pe lingă o bibliografie exhaustivă Lermontov, lucrarea cuprinde o bogată iconografie şi biografii ale scriitorilor din epoca în care a trăit Lermontov. Albert Kahn • La Fetaluma (California) a încetat din viaţă, într-un accident de automobil, cunoscutul scriitor şi publicist Albert Kahn. In vîrstă de 76 de ani, Albert Kahn este, între altele, autorul mult discutatei şi comentatei cărţi Marea conspiraţie, scrisă împreună cu A. Sayer. Bergman : trei piese • Celebrul regizor de teatru şi film Ingmar Bergman a anunţat montarea a trei piese, pe care le va înscena succesiv, pînă în 1982 : Yvonne, prinţesă de Burgundia de Gombrowicz, Rosmersholm de Ibsen la Teatrul Residenz din München, precum și Jocul din vis al lui Strindberg, la Naţionalul din Oslo, cu Liv Ullman in rolul principal. Catalanii pentru Nobel • J.V. Foix (n. 1894) şi Salvador Espriu (1913) sunt cei doi mari poeţi catalani propuşi, primul de North American Catalan Society, cel de-al doilea de Pen Club de Catalunia, la Premiul Nobel de literatură pe acest an. Espriu e cunoscut cititorilor români datorită unui volum de poeme apărut la Editura Eminescu.