România literară, iulie-septembrie 1993 (Anul 26, nr. 26-37)

1993-09-01 / nr. 33

ftttuxziÁX&tedc­eÁÁXc^Áxduí % eÁÁXc^Áxfixf Avatarurile rigorii DE o nostalgie a Cosmo­sului - în calitatea lui de figură ordonată, cu sens de obsesia Semnului care să faciliteze reintegrarea în el, Bujor Nedel­­covici nu scapă nici în romanul Le matin d’ un miracle, a treia carte „franceză“ a autorului. Și aici personajul în jurul căruia gravitează naraţiunea rămîne la picioarele avataranei, aşteptîndu-l pe Vişnu... La prima vedere „dimi­neaţa...“ e un roman analitic: eroina (Maria) încearcă să înţeleagă de ce, deşi îl iubea, l-a părăsit totuşi pe Iosif în urmă cu trei ani, la Paris. în acest sens rememorează, reordonează evenimentele; dinspre un prezent (redac­ţional) se reconstituie astfel de existenţă (marcată profund de fluctuaţiile subiectivităţii). Numai că lucrurile, declarat, nu stau chiar aşa. Dimineaţa cînd te trezeşti (citez cu aproximaţie) deschizi ochii în real, cînd cobori în stradă intri în cotidian, iar cînd dai colţul te regăseşti în plină parabolă. A evita această prolixitate de planuri, pare a spune Bujor Nedelcovici, înseamnă a falsi­fica. Adaugă astfel la „cartea“ Măriei, cea în curs de consti­tuire, romanul lui Iosif (cartea în carte) parabola (la care trimite întreţeserea ritualului „iniţi­atic“ prin care trece Maria cu mitul coborîrii lui Iştar în Infern). Dacă socotim ca apar­­ţinînd de un alt tip de roman partea de mişcare în exterior a cărţii în curs de scriere (mă gîndesc la tipul bazat pe faptă, pe acţiune), observăm că tentativa de încadrare într-o formulă strictă eşuează. Bine regizată tehnic, meditaţia asupra (condiţiei) iubirii - sau nu acesta era pariul cărţii? - nu depăşeşte locul comun. Mai mult chiar, „soluţiile“ la care ajung personajele (Iosif din start - „darurile trebuie cucerite şi posedate chiar şi atunci cînd îşi sînt oferite“ şi Maria, la capătul traseului iniţiatic - dragostea pentru celălalt cu Dumnezeu cu tot, celălalt ca întrupare a sa­crului) nu concordă cu semni­ficaţia mitului, aşa cum, cre­dem, o cer legile parabolei. Rămîn preocuparea pentru faţa nevăzută a lumii, efortul de-a trece de la un simplu „a simţi“ la „a şti“ că aceasta există, într-un discurs aflat sub semnul conciziei şi al rigorii, iar în ceea ce mă priveşte regretul că pe balustrada avataranei nu a coborît Vişnu... (Mircea Dau) Pînă la muţenia totală... ELEVĂ a lui Alain Besanson şi specialistă în sovietologie, Françoise Thom şi-a valorificat teza de doctorat publicînd-o într-o versiune prescurtată sub titlul La langue de bois în 1987. Obiectul acestei cărţi este o realitate a ţărilor comuniste, chiar dacă s-ar părea că există şi variante occidentale ale limbii de lemn (Newspeak după Orwell), deci ne-am fi aşteptat ca ea să fie tratată pe tonul exclamativ al prezentării ciudăţeniilor, cu inflexiunile melodramatice ale descoperirii catastrofelor, sau chiar cu vaga ironie pentru soarta grea a celor care nu ştiu să şi-o schimbe. Nimic din toate acestea. Cartea lui Françoise Thom este un studiu foarte serios, de lingvistică, filosofie a limbajului, sociologie, polito­logie, istorie, pe lîngă că izbuteşte performanţa de a sistematiza date necesare descrierii unui idiolect special conceput ca să scape cercetării, precum o cerneală care se volatilizează după ce ai întrebuinţat-o, autoarea are şi o serie de consideraţii perso­nale, nuanţări, explicaţii, chiar speculaţii uneori, toate extrem de interesante. Mai ales pentru cei care, inevitabil, sunt sau au fost cunoscători activi ai limbii de lemn. După 1989, la noi s-a vorbit foarte mult despre limba de lemn, uneori discuţiile însele fiind purtate într-un foarte viguros limbaj de lemn. Pe lîngă diverse contribuţii parţiale nu a apărut nimic sistematic, nici un tratat despre limba română de lemn (excepţie făcînd articolele lui Cezar Tebarcea care s-a ocupat serios de chestiune). Sursele lui Françoise Thom sînt limbajul sovietic şi cîteva fragmente din presa polonă, dar cum noi am importat cu succes limbajul de lemn de la ruşi, toate informaţiile sunt perfect adaptabile. Citită astăzi, cartea îţi lasă o impresie sumbră. Limba de lemn supravieţuieşte nu nu­mai în vorbirea foştilor acti­vişti, nu numai la Televiziune sau la Radio, ci şi în şcoală, în lecţiile de predare sufocate de clişee, în aproape orice adre­sare oficială, în pauzele de gîndire ale fiecăruia. Căci scopul acestei limbi nu este doar să ascundă realitatea, ci mai ales să „surpe inteligenţa“. Ceea ce explică anumite opţiuni. (Andreea Deciu) Exces de existenţă INCONTESTABIL, gîndirea filosofică şi mistică din primele secole ale mile­niului I are o anume puritate inefabilă, care o deosebeşte fundamental de modul de a gîndi contemporan, pervertit prin prea multe referiri la autori, tratate etc., care nu au toate girul harului. Realizăm acest lucru, încă o dată, la lectura textelor sacre ale lui Dionisie pseudo-Areopagitul Despre numele divine şi Teologia mistici (Institutul European, Iaşi, 1993, Colecţia Mit şi Religie). Transpunerea din limba greacă în limba română, de înaltă ţinută academică, este precedată de un studiu amplu semnat de preotul Cicerone Iordăchescu şi care, iată, după şase decenii, vine să completeze un alt studiu cu care, acelaşi semnatar şi-a prefaţat alte două traduceri areopagitice: „Ierarhia cerească“ şi „Ierarhia bisericească“, apărute în 1932 la Chişinău. Pseudo-Areopagitul este considerat cel mai cult reprezentant al timpului său (sec. V-VI). Personalitatea lui a fost, și este încă, revendicată pe trei continente: Europa, Asia şi Africa. Astfel, a fost catalogat grec din Atena, egiptean din Alexandria, episcop al Parisului, italian, sirian și chiar gruzin. Pe linia aceluiaşi efort, de stabilire a adevăratei identităţi a Areopa­­gitului, se înscrie şi strădania preotului Dr. Gheorghe I. Drăgulin de plasare a naşterii lui în spaţiul ortodox stră­­român danubiano-pontic, în lucrarea Identitatea lui Dionisie pseudo-Areopagitul cu ieromonahul Dionisie Smeritul (Exiguul) (Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991). în această problemă, de stabilire a identităţii cuiva, opinia Areopagitului este că, pentru a-şi menţine identitatea, „minţile divine“ se mişcă în spirală; existenţa, ea însăşi, este o ne-existenţă care însă produce „exces de existenţă“. După secole, neputînd fi localizat într-o persoană anume, Dionisie se bucură tocmai de acel „exces de existenţă“ atribuit de el minţilor divine. Textele cuprinse în lucra­rea de faţă, aşa cum subliniază pr. Cicerone Iordăchescu, au jucat un rol covîrşitor în modelarea gîndirii din lumea creştină fiind o „adevărată busolă“ în descifrarea şi aprofundarea înţelesului tainic al credinţei. Teolog de excepţie, cu profunde cunoştinţe în domeniul filosofiei, Dionisie psudo-Areopagitul explică învăţătura creştină cu ajutorul argumentelor platoniciene şi neo-platoniciene. Tributar al scrierilor origeneene precum şi al învăţăturii transmise de părinţii capadoccieni, el situează Dumnezeirea plenară în Treime­­ deasupra a tot ceea ce există, iar atributele Ei, Binele, Lumina, Frumosul etc., ca simboluri şi nu ca Dumnezeire însăşi. Recon­fortantă este demonstraţia că, faţă de acestea, răul nu există, el nu este din existenţă şi nici nu este inerent lucrurilor existente. Potrivit Areopa­gitului, credinţa în Dumnezeu este un „mister“ care pretinde iniţierea. Calea de accedere la divinitate se face treptat. Prin rugăciune, prin marea iubire divină ne dăruim, cu totul, Lui căci „este mai bine să aparţinem lui Dumnezeu decît nouă înşine“, în extazul „îndumnezeiţii“ ni se revelează „Cel ce a fost, Cel ce este, Cel ce va fi“. (Maria Genescu) NUMELE DIVINE TEOLOGIA MISTICĂ Dionisie psudo-Areopagitul, Despre numele divine, Teologia mistică, Traducere de Cicerone Iordăchescu şi Theofil Simenschy, Postfaţă de Ştefan Afloroaei, Institutul European, Iaşi, 1993, 190 p., 650 lei, deformare a realităţii în chiar contextele ei stabile, în ceea ce ea se prezintă ca obişnuinţă. Cititorul este centrat în obişnuinţele sale de asimilare a vieţii cotidiene, în condiţionările sale practice sau teoretice în privinţa realului. De aici sentimentul de straniu, teama (livrescă) în raport cu ceea ce poate să urmeze. Lovecraft adaugă acestor „dereglări“ proprii rețetei dimensiunea mitică, răstur­narea memoriei ancestrale, teroarea macabrului inexpli­cabil, melancolia evanescen­tului. Dozate cu o artă savantă, stîrnind „sublimul terifiant“ impus de „lumea de dincolo“, de jaloanele percep­ţiei, de lumea ascunsă în spatele lumii reale, mai pregnantă, poate, asemeni „esenţelor“ platoniciene, decît umbrele pe care simţurile noastre le reţin. Şi în Dagon, şi în Hypnos există „o colcăială de entităţi inumane, malefice, reprezen­­tînd imperiul dezagreabil al morţii eterne“, după cum precizează traducătorul. Dar această moarte nesfîrşită terifiantă, dezgustătoare este, asemeni visului de teroare, de o indiscutabilă şi extatică poezie, este sursă de plăcere, de contrariată încîntare. Nu vom discuta aici „trucurile“ lui Lovecraft, nu vom analiza dimensiunea estetică a povestirilor. Lovecraft este un maestru în obscurizarea efectelor logice ale unei situaţii, în melanjarea categoriilor clasice. Tipicul devine, după regula poeziei, atipic, îşi dezvoltă un regim aparte, după reguli proprii, dar coerente, convingătoare. Este lumea lui Lovecraft o lume supranaturală, o lume a extraterestrităţii? Da, am fi tentaţi s-o spunem, dacă ea nu s-ar dezvolta în perimetrele umanului, dacă ea nu ar răsări neaşteptat, relevînd tenebre, în banala, bătrîna, egala cu sine lume a existenţei de zi cu zi. Este, mai degrabă, un avertisment asupra fragilităţii fiinţei umane, o surprindere neaşteptată a contextelor nenumărate în care se poate plasa „trestia gînditoare“. Amatorii de senzaţii tari, rafinaţii fiction-ului, vor citi cu frisoane aceste cărţi. Şi, de ce nu, toţi cei ce au „plăcerea lecturii“. (Toma Roman) Bujor Nedelcovici, Le matin d’ un miracle, roman traduit du roumain par Alain Păruit, Arîas Suri Françoise Thom - Limba de lemn, traducere de Mona Antohi, studiu introductiv de Sorin Antohi, Editura Huma­nitas, București 1993, 242 p., 500 lei Horror şi poezie DESPRE H.P. Lovecraft se ştia puţin în România. în urmă cu cîţiva ani,, revista „Secolul 20“ publicase cîteva povestiri ale straniului scriitor ameri­can, unul din maeştrii litera­turii moderne science-fiction. Prin două volume apărute concomitent, Dogon şi Hypnos (în buna traducere a lui Mircea Opriţă), editura Dacia din Cluj realizează o necesară reparaţie. Howard Phillips Lovecraft (1890-1937) a fost o persona­litate enigmatică a literaturii americane. Dacă biografia autorului poate influenţa lectura operei, în cazul lui Lovecraft ea a generat inter­pretări extrem de contra­dictorii, devenind în fapt irelevantă. Ceea ce face ca opera sa să apară şi mai ciudată, originalitatea ei şi mai marcată, stranietatea ei şi mai profundă. Sîmburele de mister, pe care cititorul îl caută în oricare proiecţie literară fantastică, este aici de o duritate insondabilă, frizînd - uneori - oroarea, dar nu orice oroare, ci una dublată de poezie, de fragilitatea emoţio­nală pe care întîlnirea cu sublimul o provoacă. Lovecraft coboară din familia marilor poeţi fantaşti ai Americii, în frunte cu Edgar Allan Poe. Literatura fantastică procedează, se știe, la o H.P. Lovecraft, Dagon, traducere de Mircea Opriţi, Editura Dacia, Cluj 1993, 170 pag., 550 lei. H.P. Lovecraft, Hypnos, traducere de Mircea Opriţi, Editura Dacia, Cluj 1993, 167 pag., 520 lei. România literară T­ ­

Next