România literară, aprilie-iunie 1998 (Anul 31, nr. 12-25)

1998-04-29 / nr. 16

LECTURI ‘Tetodelele autobisoprafiei C­A ŞI CELELALTE scrieri zise intimiste (jurnalul, confe­siunea, epistolarul, memori­ile) autobiografia speculează o relaţie du­plicitară între viaţă şi scris. Deşi pentru bunul simţ comun autobiografia este un fel de formă apriorică a cunoaşterii de si­ne, autorul de autobiografii nu descoperă şi nici nu reproduce pur şi simplu struc­turi gata organizate de viaţă, ci scrie ajus­­tîndu-şi imaginea conform unor modele. Genul autobiografic îşi dobîndeşte, de altfel, identitatea tîrziu şi o face în mare măsură inspirindu-se din reţetele roma­nului. Transformînd o viaţă într-un destin, oferindu-i o formă şi un sens simbolic, autobiografia este o operaţie proiectivă: dincolo de ea, trebuie căutate opţiuni esenţiale, definitorii nu numai pentru o literatură, ci şi pentru un timp anume şi pentru sistemele lui de valori. Cartea lui Dan Cristea, Version and Subversion. The Autobiographies of Benjamin Frank­lin, Henry Adams and Michel Levis (Ed. Hestia, 1996), ne-o reamintește. Se admite în genere că arhitectura au­tobiografică ilustrează în primul rînd mișcarea istorică a ideilor cu privire la subiectivitate şi la eu. Pentru Dan Cristea, definirea şi reprezentarea eului sînt, la rindul lor, integrate într-un sistem extins de relaţii care, pe planuri tot mai ample de referinţă, trimit spre variabile contex­tuale, transformînd autobiografia într-un gen simptomatic. Cei trei autori la care se oprește cartea ilustrează pe traseul genului cîte un mo­ment distinct și semnificativ: iluminismul (Benjamin Franklin), post-romantismul (Henry Adams), modernismul (Michel Leiris). Pe fiecare dintre aceste paliere, cartea are o dublă bătaie - ea urmăreşte identitatea genului şi semnalmentele sale colorate istoric şi cultural, fără să scape însă din vedere specificul textelor pe care autorul le citeşte atent, ca produse ale unor autori cu o amprentă inconfund­­abilă. Benjamin Franklin este un luptător pe două fronturi. Pe de o parte, el aderă la ipotezele iluministe curente despre Eu. Dar pe de alta, este debitor modului în ca­re sunt concepute raporturile dintre ins şi colectivitate, dintre privat şi public, în so­cietatea americană a timpului său, în Confesiunile lui Rousseau - punct fix de reper al scrierilor americane intimiste - cuvîntează un ins unviersal și generic (l'homme de la nature et de la vérité), pe cînd protagonistul autobiografiei lui Franklin este în primul rînd un cetățean. The Memoir of My Life - cum își inti­tulează Franklin autobiografia, înainte ca numele să-i fi fost consacrat - este o sumă eclectica de texte egografice, ezitînd for­mal între epistolar, autobiografie, istorie și chiar Bildungsroman (în termenii noștri de azi). în scenariul semnificativ care se proiectează cu pornire de la ele, accentele cad întotdeauna pe reprezen­tativ, nu pe deviant sau pe specific. Cel care scrie se plasează emfatic în postura americanului-standard al timpu­lui său. Mai mult, el se angajează în re­plică față de producătorii de texte egogra­fice care mizează pe sisteme de valori di­ferite: Samuel Pepys, Rousseau, şi mai ales Montaigne. Pe canalele intertextu­­alitâţii, Franklin se implică oblic în pole­mica dintre Montaigne şi rivalii săi, jan­seniştii de la Port-Royal. Ca puritan şi Quaker, americanul este mai aproape de aceştia din urmă decît de opţiunile mo­rale şi retorice ale lui Montaigne. Dan Cristea pledează sistematic pen­tru o lectură contextuală a autobiografiei, preîntîmpinînd iluziile retroactive­­ care se nasc din tendinţa noastră curentă de a proiecta discursurile contemporane de­spre ego asupra formelor mentale din tre­cut, în autobiografia lui Franklin, lupta sinelui care vrea să se afirme ca entitate concretă şi distinctă, dar nu dispune de alt instrument decît de un discurs care as­cultă încă de convenţiile veacului clasic, dă seamă de ruptura dintre sensibilitatea iluministă şi retorica sa. Tot o personalitate de fractură, evo­­luînd pe pragul dintre romantism şi mo­dernism, este americanul Henry Adams, figură controversată, angajată într-o cam­panie de deconstrucţie a convenţiilor au­tobiografice şi a subiectivităţii emfatice a genului. Intitulată The Education of Henry Adams, autobiografia sa este redactată ostentativ la persoana a IlI-a şi escortată de numeroase note, prefeţe, texte expli­cative cu pretenţii obiective şi ştiinţifice. Campania de impersonalizare formală, de lepădare de sine îl angajează pe Adams în dialog intertextual cu euro­peanul Rousseau, dar şi cu precedenţa autohtonă, dominată de figura lui Franklin. Dacă acesta din urmă se autodefinea ca cetăţean, Adams - ne atrage atenţia Dan Cristea - este în primul rînd o conştiinţă artistică. El pretinde să-şi proiecteze scrierea ca pe o oglindă a unei identităţi pur estetice, distanţate, lucide, contemplînd de la o altitudine trufaşă ego(t)ismul burghez, sentimentalismul romantic, pe Rousseau şi pe omul său natural, sau civismul puritan şi con­formist al lui Franklin. Acest american fin de ste ele, care pre­figurează impersonalizarea artei moderne şi îşi revendică drept afin mai curînd pe Flaubert, are toate semnalmentele tipice ale post-romantismului. Dan Cristea scrie, la rîndul său, în dialog cu alţi interpreţi ai autobiografiei lui Adams - unul dintre textele egografice foarte comentate în critica americană. Printre teoreticienii contemporani mar­canţi, Hayden White îl plasează pe Adams într-o perspectivă strict semiolo­gică. Criticul român preferă alt sistem de referinţă: discursul intelectual (ştiinţific şi filosofic) al timpului şi marile naraţiuni legitimante de care ascultă acesta. Din acest unghi de vedere, relevante pentru proiectul autobiografic al lui Henry Adams par să fie mai ales mecanica new­toniană sau axiomele lui Auguste Compto asupra dinamicii istorice domi­nate de principiul comun - tipic pentru sfîrşitul veacului al XIX-lea şi pentru­ ­Dan­a Cristea veacul următor timpuriu­­ al unei ordini explicative imuabile. Autorul cărţii patinează prea grăbit peste tradiţia americană a autobiografiilor (pseudo)obiectivate, în care Henry Adams şi-ar avea locul de drept. Dacă nu ne gîndim decît la manipularea perfidă a persoanei a IlI-a de către Gertrude Stein - creatoare a unui spaţiu autobiografic derutant, alcătuit din texte ca The Auto­biography of Alice B. Toklas by Ger­trude Stein, Everybody's Autobiography (sic!) semnată tot Gertrude Stein şi, în fine, What is Remembered by Alice Toklas. De la reţeta formală a lui Adams - numită de unii dintre interpreţi alobi­­ografie - se ajunge în linie dreaptă, la Na­bokov şi la textele sale autobiografice, “revizitate” sau nu, fictive sau nu, care pun în cauză convingerea naivă că faptul de viaţă este independent de tehnicile prezentării lui. Capitolul consacrat francezului Mi­chel Leiris este cel mai lax articulat din­tre toate, avînd mai mult o funcţie con­trastivă faţă de tradiţia autobiografiei americane. Dan Cristea urmăreşte două repere fundamentale, în funcţie de care pot fi situate opţiunile lui Michel Leiris: răsturnările produse de psihanaliză în redefinirea subiectivităţii şi revoluţia lim­bajului poetic, pe făgaşe suprarealiste. Teoreticienii contractului autobi­ografic - de pildă Philippe Lejeune, citat de Dan Cristea - pun de obicei în relaţie reţetele moderne ale genului (pe cea a lui Leiris printre ele), cu postulatele lingvis­tice, antropologice, filosofice ale veacu­lui nostru. Dan Cristea preferă să aşeze altfel accentele. Centrul de greutate al atenţiei sale se deplasează către lupta eului producător cu scrisul, în lectura lui Dan Cristea, L'Age de l'homme nu este o tentativă a autorului “de a-şi repovesti o porţiune din viaţă, ci o încercare de a schimba această viaţă, printr-un act de scriere determinat de anumite condiţii.” Michel Leiris ilus­trează prin urmare o accepţie agonică a autobiografiei: o coridă­­ cu sine, cu lu­mea şi cu propria operă, o provocare la adresa ficţiunii contemporane şi mai ales a romanului. Aşa cum o prezintă Dan Cristea, au­tobiografia apare mai ales în epoci de fractură culturală, cînd­­ din motive sociale, politice, morale, religioase, este­tice - subiectivitatea şi expresia ei devin problematice. în asemenea perioade de pierdere a certitudinilor, autobiografia dobîndeşte virtuţi terapeutice şi compen­satoare. Au demonstrat-o Montaigne, Rousseau, Chateaubriand, Stendhal, între alţii. O confirmă şi eşantionul de autori selecţionaţi de Dan Cristea­­ care, în cartea sa, absolvă genul de culpa narci­sismului, deschizînd o perspectivă calei­­doscopică asupra modelelor şi reperelor sale. Proiect cultural complex, circum­scris epistemic şi contextual, autobi­ografia dă seamă de opţiunile unui timp anume, în orizonturi esenţiale precum identitatea, istoria, limbajul. Monica Spiridon '^­ersion S­ubversion Cf.he­ană 4tuA*i Aeitis -//esiirt L LA AL TREILEA ROMAN­ ISTA cărţilor de publicistică ale lui Stelian Ţurlea este impresionantă. Cu atât mai impresionantă cu cât aproa­pe fiecare dintre ele a constituit, în perimetrul pieţei de carte româneşti, un best-seller: La nord şi la sud de Tejo, 1980, Ame­­­­rica celor trei asasinate, 1982 (în colaborare), Dallas '63, 1986, I O lume bolnavă, 1987, Cadmos şi clipa cea repede, 1988, I S.O.S.! Natura in pericol!, 1989, Bomba drogurilor, 1991,­­ Comandourile deşertului, 1991 (traducere), A cincea valiză, 1993 (traducere). Stelian Ţurlea este însă şi un foarte talentat prozator, care reuşeşte să infuzeze în romanele sale ceva din prospeţimea şi I dinamismul publicisticii. în plus, aceste romane se remarcă prin­­ fineţea observaţiei psihologice, prin simplitatea ingenioasă a construcţiei epice, printr-un mod decent şi elegant de a sugera I intensitatea sentimentelor. Nu întâmplător, romanele Pavană în I peisaj marin, 1988 şi Iubire interzisă, 1995 au avut succes de critică şi de public. Un roman care îi va cuceri în mod sigur pe cititori este şi I Fă-ţipatul şi dormi!, publicat la sfârşitul lui 1997 de Editura Pro. Personajul-narator al romanului, un tânăr simpatic, de douăzeci de ani, poreclit de prietenii săi Popeye, nimereşte printr-un con­curs de împrejurări într-o echipă de fotbal şi face o suită de expe­rienţe care îl maturizează. Cunoaşte gloria şi decăderea jucătoru­lui de fotbal, pe care îl aclamă mii de oameni, dar care, după ce oferă un accident, este uitat de toată lumea, trăieşte o frenetică fagoste senzuală cu frivola Alis, se îndrăgosteşte din toată aria lui de tânăr sensibil de o fată cu personalitate, Ligia, se rr­avântă cu generozitate în vârtejul prieteniei cu cei de vârsta lui. O adevărată şcoală o constituie întâlnirile cu un om de modă­­ v­eche, Niki, în vârstă de aproape o sută de ani, întâlniri în cur­­­­sul cărora bătrânul îi evocă episoade din istoria societăţii româneşti antebelice. Alternarea scenelor de viaţă tinerească, din vremea noastră, cu momente din prima jumătate a secolului are un remarcabil efect artistic. Sunt, de fapt, două planuri epice, care se pun în valoare reciproc, prin contrast. Cu mult bun-gust este lucrat şi textul pro­­priu-zis, ţesătură ling­vistică mătăsoasă, care “face ape”, dezvăluind fulgurant când luciul neologismelor, când cu­lorile pitoreşti ale ar­goului de dată recentă sau ale expresiilor po­pulare, în special în ceea ce priveşte utiliza­rea zicătorilor şi prover­belor, Stelian Ţurlea poate fi considerat un expert. Nici un scriitor de azi nu cunoaşte atât de multe zicători şi proverbe şi, mai ales, nu le foloseşte cu atâta naturaleţe: “De la o vreme îmi cam căuta nod în papură. Dacă ar fi după corbi, toţi caii ar fi morţi. Să te ferească Dumnezeu când o face râma ochi, câ-i mai rea ca şarpele.”; “Eram cu ochii cârpiţi când m-au chemat la director. Nu ştiu cum se face, dar nu mă pot obişnui să mă scol cu noaptea în cap. Mi-am zis că sculatul de dimineaţă şi însuratul de tânăr nu strică niciodată. Că nu plânge orbi de traistă. Că un necaz naşte pe altul, în zadar. Sună ceasul şi eu îi dau în cap cu furie.” etc. Fiindcă tot se ştie că Stelian Ţurlea lucrează la Tv, o prezen­tare a cărţii nu poate fi încheiată decât astfel: “Citeşti şi câştigi!” Alex. Ştefănescu 0 România literară

Next