România literară, ianuarie-martie 2008 (Anul 41, nr. 1-12)

2008-01-18 / nr. 2

la o reprezentare largă, dispariţia tiparului socio-cultural al Americii tradiţionale. Tata (fost militar de carieră) pleacă, de exemplu, într-o expediţie la Polul Nord, alături de exploratorul Robert Peary (evenimentul şi personajul istoric sunt autentice - expediţia condusă de Peary a avut loc în anul 1909!) și, nereușind sa părăsească tabăra (datorita epuizării fizice), pentru a atinge punctul final al călătoriei, revine acasa cu un profund sentiment de alienare (va muri mai apoi, cu obsesia ratării, la bordul unui vas oceanic). Tateh o părăsește pe Mameh - descoperind că aceasta are o relaţie intima cu şeful ei, pentru a putea aduce familiei sume infime de bani - şi o ia pe Fetiţa cu el (călătoresc de-a lungul Coastei de Est, încercînd diverse meserii şi cunosc, la un moment dat, bunastarea, printr-o invenţie a lui Tateh, aşa-zisele flip books, „desene mişcătoare” folosite în animaţie!). Coalhouse şi Sarah vor fi ucişi în contextul discriminării rasiale a începutului de veac XX american. Acest puzzle narativ nu derutează şi nici nu oboseşte cititorul, unind, prin fire subtile, episoadele „istoriei mici” (a personajelor principale) şi, ulterior, proiectînd totul într-o „istorie mare”, modificata romanesc. Rezultatul e „istoria literaturizata” despre care vorbeam mai înainte, adica un imens domino postmodern al ficţiunii. Mama salvează copilul abandonat al cuplului Coalhouse şi Sarah, încercînd, mai tîrziu, sâ facă acelaşi lucru pentru tînăra familie zdrobita de teroarea istoriei (Coalhouse e umilit de un grup de pompieri, iar, atunci cînd îşi caută dreptatea, va fi tot el arestat şi acuzat; mai mult, Sarah, încercînd sâ atragâ atenţia asupra injustiţiei fâcute soţului ei, este lovită în piept de poliţişti şi moare, la scurt timp, din cauza traumatismului; în fine, Coulhouse ajunge terorist şi, într-o crizâ a ostaticilor, prin manipularea lui Tata, el va fi eliminat de autorităţi. După decesul lui Tata, Mama se va căsători cu Tateh. Fratele mai mic al Mamei - frate care, decepţionat în interiorul unei relaţii sentimentale imposibile, va deveni el însuşi expert în explozibile şi revoluţionar în Mexic (unde, de altfel, va şi muri) - are, pentru scurt timp, grija de Fetiţa (bolnava) a lui Tateh. Eroii se mișca permanent, pe parcursul derulării destinelor lor tumultoase, creionînd un context epic cu multiple planuri, deschise simetric, precum petalele dintr-o floare. Lucrul cu adevărat impresionant însă, așa cum spuneam, îl constituie intrarea acestui nivel narativ „mic” în cel „mare”, al istoriei ficţionale. Fratele mai mic e îndrăgostit de modelul Evelyn Nesbit (figură reala, renumita în America pentru frumuseţea sa şi pentru implicarea în uciderea fostului amant, arhitectul Stanford White) care descoperă talentele ascunse ale Fetiţei, îngrijind-o şi emancipînd-o cu devotament (Evelyn are, de asemenea, o confruntare cu Emma Goldman, faimoasă imigrantă americana din Lituania, anarhistă şi susţinătoare a legitimităţii atentatului politic - Goldman o critica pe Nesbit pentru ca îşi foloseşte frumseţea pentru a râzbi într-o lume coruptă). Flary Houdini (iluzionistul şi magicianul maghiar - imigrant el însuşi în SUA) ajunge un apropiat al familiei lui Tata, după ce i se strică maşina, într-o zi, în faţa casei acestuia. Tata, la rîndul lui, se ştie, va pleca, alături de Peary, la Polul Nord, în roman mai apar, cu diverse funcţionalităţi epice, capitalistul şi filantropul J.P. Morgan (creatorul companiei General Electric), Henry Ford (iniţiatorul automobilismului pe scara largâ în America), psihanaliştii Sigmund Freud şi Carl Gustav Jung (a căror vizită autentică în Statele Unite este speculata narativ de către Doctorow), Arhiducele Franz Ferdinand (în faţa căruia Houdini pilotează avioane şi al cărui asasinat va duce, mai apoi, la declanşarea Primului Război Mondial), Emiliano Zapata şi Francesco „Pancho” Villa (revoluţionari mexicani). Fiecare în parte iese din „istoria mare” şi joaca, temporar, un rol în „istoria mica”, dezvâluindu-şi slăbiciunile, emoţiile şi dorinţele secrete într-un cuvînt, umanitatea. Astfel, ei sînt „ficţionalizaţi”, părăsesc, pentru o clipă, istoria şi intră în literatura. Aici se ascunde, în fond, intenţia estetica majoră a lui Doctorow, în efortul de a „scurge” istoria - cu volum şi forma proprie - înspre literatura, după principiul vaselor comunicante. Textualizarea istoriei nu înseamna neaparat desacralizarea ei, ci investirea unei realităţi (trecute) hipertrofiate de memoria mitologizanta a oamenilor cu semnificaţie, o semnificaţie mediata narativ. Nu în ultimă instanţă, pe acest palier, se conturează şi un profil mentalist (identitar) al Americii, ridicate, în mod similar, din istorii „mari” şi „mici”. Intersecţia lor devine locul geometric al unui „spirit naţional” şi, de aceea, nu gâsesc eronată opinia critica după care Doctorow râmîne un scriitor al americanitâţii, în postmodernism, precum Steinbeck în modernism ori Melville în romantism. Miza artistică absolută din Ragtime trebuie căutată în primul rînd la acest nivel de construcţie epica. Nu aş vrea sa închei fara a elogia excelenta versiune româneasca oferita de doamna Antoaneta Ralian şi foarte buna introducere critică (la aceasta versiune), a domnului Paul Cernat. Sîntem în faţa unei apariţii editoriale importante care, nu mă îndoiesc, va suscita atenţia publicului de carte din ţara noastră. Codrin Liviu CUŢITARU Vargas Llosa şi „spiritul de castă" • In ziarul spaniol „El Pais“, Mario Vargas Llosa a publicat un articol extrem de critic la adresa lui Hugo Chavez, preşedintele Venezuelei. Dar acuzele lui distrugătoare la adresa dictatorului au fost însoţite de consideraţii ce au stîrnit indignarea presei occidentale de stînga, între care și revista franceză „Marianne“, care crede ca articolul lui Llosa spune mult despre „limitele de casta ale elitei intelectuale din America de Sud“. Frazele incriminate? Scrie Llosa: „exista încâ o America Latina anacronică, demagogică, inculta şi barbara“ şi ar fi „o pierdere de timp şi de bani sâ încerci sâ o asociezi comunităţii civilizate, democratice şi modernizatoare“. Llosa îi alătură pe Daniel Ortega, preşedintele din Nicaragua, pe Evo Morales, preşedintele Boliviei, şi pe Hugo Chavez, pentru a denunţa, profunda incultură politică, fragilitatea convingerilor democratice ale unor societăţi în stare sâ aducâ la putere, prin alegeri libere, personaje de „acest gen“. Poţi sâ crezi ce vrei — comentează „Marianne“ - despre „personajele de acest gen“, dar sâ-i prezinţi pe cei ce i-au ales ca pe nişte barbari analfabeţi e inadmisibil. „Cînd elitele reiau vocabularul coloniştilor de odinioară, veniţi sâ-i «civilizeze» pe indieni cu arhebuzele nu fac decît sâ-şi ilustreze propria incapacitate de a-şi privi popoarele în faţă“ — conclude „Marianne“. E clar de ce marele scriitor peruan nu ajunge de atîţia ani şi nici n-o sâ ajungâ pe „lista scurtă“ a candidaţilor la Premiul Nobel. m e r i da ne Martin şi Elfride • Corespondenţa dintre Hannah Arendt şi Martin Heidegger pe parcursul a 50 de ani (1925-1975), editata exemplar de Ursula Ludz, în 1988, la Ed. Klostermann din Frankfurt, a fost tradusă cu mare competenţa şi la noi, anul trecut, de Catrinel Pleşu şi Cătălin Cioaba, la Humanitas. Interesul acestor scrisori şi documente pentru înţelegerea relaţiilor personale şi intelectuale dintre cele două figuri de vîrf ale gîndirii secolului 20, dar şi pentru geneza operelor lor e indiscutabil. De o importanţa mai restrîns biografică este volumul de corespondenţă inedită Dragă sufleţelule. Scrisori ale lui Martin Heidegger către sofia lui, Elfride. 1915-1970, publicat recent de nepoata filosofului, Gertrud. Ea a ales din cele peste o mie de scrisori aflate în arhiva familiei cam 10%, fără să elimine însâ părerile politice ale bunicului ei, care au alimentat celebril scandal al aderării temporare la partidul nazist (e drept că, dintre scrisori, lipsesc cele din perioada 1933- ' 35, distruse de soţi după război). Ca şi sora abuzivă a lui Nietzsche, Elfride era considerată o figură nefastă antisemita notorie, care i-a transmis convingerile ei naţional-socialiste şi ambiţiile de a deveni „doamna rector“ marelui filosof, o harpie geloasă, veghind cu străşnicie interesele soţului şi fiilor ei, o gospodina burgheză cu spirit practic. Scrisorile lui Heidegger către ea impun o noua privire asupra cuplului şi rezerva numeroase surprize, în primul rînd, iubirea profundă şi durabila a lui Martin pentru soţia lui, în ciuda numeroaselor legături pe care le-a avut de-a lungul timpului (câci Hannah Arendt n-a fost singura care i-a atras curiozitatea senzuală). Apoi, corespondenta revela cu Hermann, cel de-al doilea fiu şi deţinătorul drepturilor asupra operei, era în realitate copilul biologic al doctorului Friedei Caesar, prieten din copilărie al Elfriedei, fapt mărturisit soţului şi care n-a impietat tandreţea paterna a acestuia pentru baiat (taina de familie a fost dezvăluită public în 2005 chiar de către Hermann Heidegger), în volumul Dragă sufleţelule (formula cu care încep cele mai multe scrisori către Elfriede), admiratorii lui Heidegger vor găsi numeroase amănunte despre viaţa lui cotidiană, despre preocupările profesionale şi familiale, dar şi un prilej de meditaţie asupra modului în care trăirile intime au alimentat parcursul excepţionalului filosof. Baiie moartă • Cultura franceza e moarta - pretinde publicaţia americană „Time”. Britanicul „Times” nu împărtăşeşte aceasta părere, dovada un număr recent din suplimentul său literar, TLS, în care nume celebre ale literaturii contemporane opinează asupra celor mai bune cărţi apărute în 2007. Printre cei invitaţi sâ-şi prezinte opţiunile se află William Boyd, Joyce Carol Oates, George Steiner, Julian Barnes, Edmund White, Nadine Gordimer, Seamus Hedaney, Michel Toumier. Dacă faptul ca acesta din urma desemnează drept cartea sa preferata din 2007 Ni d'Eve, ni d'Adam de Amélie Nothomb e normal, mai surprinzător e ca, din vasta producție editoriala a lumii, Nadine Gordimer alege drept „cartea anului” volumul de articole publicate de Albert Camus în „Combat” între 1944-’47. Julian Bames citează romanul postum David Golder de Irene Nemirovsky, iar Clive James îşi exprima preferinţa pentru volumul colectiv coordonat de Alain Finkielkraut. Ce e Franţa? Prilej pentru Bruno Corty de a sublinia în „Le Figaro” ca francezii ocupa un loc bun în preferinţele literare ale cititorilor avizaţi, deci cultura franceza are o vitalitate de invidiat. România literară nr. 2/18 ianuarie 2008 Primo Levi - o mărturie inedită • Revista ,,L' Espresso” a publicat o mărturie necunoscuta pîna acum a lui Primo Levi, descoperită în arhivele memorialului martirilor de la Yad Vashem, din Israel. Scris în 1960, textul relatează amănunţit viaţa grupului de partizani din care făcea parte scriitorul, capturarea lui la 13 septembrie 1943, deportarea în lagărul de concentrare şi calvarul îndurat acolo, stârnind şi asupra solidarităţii între anumiţi deţinuţi, dar şi asupra durităţii luptei pentru supravieţuire şi a dezumanizării altora. Comentînd relatarea precisă a calvarului concentraţionar de la Auschwitz, ziarul israelian „Haaretz” încearcă sâ afle condiţiile în care a fost scrisa şi finalitatea ei. Se pare câ textul lui Primo Levi trebuia să fie folosit ca mărturie în procesul lui Adolf Eichmann, capturat cu cîteva luni înainte, în mai 1960, în Argentina şi care urma să fie judecat în Israel. Primo Levi devenise deja celebru în Italia şi - susţin unii istorici - se aştepta sâ fie citat, împreuna cu alţi supravieţuitori ai lagărelor, în procesul criminalului nazist. Ceea ce nu s-a întîmplat. Fiindcă opinează ziarul israelian, deşi foarte cunoscut în Europa, scriitorul italian nu fusese tradus în Israel, unde concepţia lui despre Shoah nu era prea apreciata. Prima lui carte tradusa în ivrit Armistiţiul a apărut abia în 1979, după ce obţinuse Premiul Strega, iar romanele, volumele de povestiri, poemele şi scrierile lui eseistice cunoscuseră versiuni în multe limbi. Primo Levi s-a sinucis la 11 aprilie 1987, la 68 de ani, în imagine, ultima sa fotografie.