România literară, aprilie-iunie 2021 (Anul 53, nr. 15-28)

2021-04-09 / nr. 15

! ■m -* azi e ieri ji u știm dacă Denis Johnson a avut răgazul să gândească structura acestui volum scris pe parcursul lui 2016, întrucât scriitorul avea să moară de ciroză în 2017, la 67 de ani, sau dacă ea a rămas în grija editorului, Generozitatea Zânei Mării fiind publicat de Random House în 2018. Ea reflectă însă poetica lui Johnson, aceea de a construi cărţi - cum e cazul şi pentru celălalt volum de proze, Fiul lui Iisus - care ţin cititorul în alertă, nelăsându-l să adoarmă pe un ritm sesizabil de la primele măsuri. Succesiunea povestirilor nu respectă scheme editoriale, de pildă să deschidă, precum un CD, cu o piesă de rezistenţă şi, după alte câteva mai „taxe", să încheie în forţă, ori să creeze un crescendo de la prima la ultima povestire. Avându-l profesor de scriere creativă pe Raymond Carver, Johnson a debutat 1969, la 20 de ani, cu volumul de poeme The Man Among the Seals, revenind, într-o carieră care a inclus proză, teatru, jurnalism, cu încă patru volume de poezii. La 21 de ani intra într-o clinică de dezintoxicare, următorii ani fiind marcaţi de alcool şi droguri, iar în 1973 ajungând vagabond, experienţă transpusă în eseul Homeless and High apărut în The New Yorker (2002). Minimalismul, economia de cuvinte, scriitura translucidă îşi au sorgintea, ca şi în cazul lui Carver, în experienţa structurantă a poeziei, proza lui Johnson, chiar şi în romane precum Arborele de fum, distins în 2007 cu National Book Award, având adesea concentrarea și deopotrivă rarefierea prozei poetice. Dacă povestirile din Fiul lui Isus par concrescute cu perioadele de rătăciri date de droguri și alcool - scriitorul face din rătăcire un veritabil gen literar care lasă naratorul să depene cronica iluminată a confuziilor, oscilanţilor, hiperlucizilor hipermneziei cu vieţi aleatorii din galeria Bukowski şi Burroughs, cele din Generozitatea Zânei Mării sunt spuse de naratori care văd îndeaproape moartea, a lor, a altora. Genul rătăcirii are aici un alt semn. „Erau multe astfel de momente... când te puteai gândi că azi e ieri şi ieri e mâine, şi tot aşa... Am fost sigur că mă aflam aici, în această lume, pentru că nu aş fi putut tolera niciun alt loc", spunea deja naratorul din Fiul lui Iisus (1992). Angoasa, rătăcirea, epifania, însufleţirea la gândul că poţi da oricând peste „un elf aşezat pe scăunel" sunt mărci ale scriitorului, dar ceea ce particularizează cele cinci povestiri din Generozitatea Zânei Mării e faptul că ştie că timpul său se termină, astfel că, prin intermediul naratorilor, comunică dispoziţii testamentare - „Cred că vă e clar că în momentul în care scriu asta nu sunt mort. Dar poate până o veţi citi...“(p. 111)Creator de reclame, naratorul din prima povestire, cea care dă şi titlul volumului, vorbeşte despre felul în care tăcerea irupe în mijlocul vacarmului, despre tristeţea la trecerea accelerată a vieţii, despre momentele „când Misterul îţi face cu ochiul", despre pictori sinucigaşi care descriu un univers catastrofic, despre peripeţii cu un „Casanova de toaletă" în Trump Tower, despre plimbări hibernale în haloul selenar de pe Park Avenue. Naraţiunea pare fracturată, o preumblare dezordonată printr-o serie de vignete. Cea care leagă e vocea naratorului. Aceasta se adresează direct cititorului, interpelându-l, implicându-l într-o relaţie fuzională de recunoaştere, ştiind că timpul o va şterge, spre a lăsa în urmă doar o seamă de lucruri şi fapte disparate. Luceafărul de pe Bulevardul Idaho e un soi de roman epistolar prescurtat, un bărbat aflat într-un centru de dezintoxicare, „cimitir de maşini pentru oameni cu sufletele buşite", trimite scrisoriimaginare, motiv pentru care nu rămâne fără cerneală către familie, Papa Ioan Paul al II-lea, Satana, vecini din Univers, se întreabă unde sunt Dumnezeu şi Superman. împletitura de disperare şi discurs motivaţional optimist provoacă ilaritate, însă de tipul celei încercate de newyorkezii „râzând şocaţi" la priveliştea prăbuşirii Turnurilor Gemene, în 11 septembrie, descrişi de naratorul-martor din ultima povestire, în Bob Strangulatoru’, Johnson îşi demonstrează capacitatea de a scoate brusc din planul alb al paginii, în 4D, o realitate augmentată, edificată de o voce. Un narator, numit Terminam’, relatează de la faţa locului: colegii de celulă au chipuri care „fierb", guri „marţiene", „ochi andromedici", îi vorbesc cu vocea ipocrită a bunicii; în urma ingerării de LSD, spaţiul mintal le e invadat de un spirit animalic, stând „la intrarea în portal" scăldaţi în amintiri preistorice. Johnson adaugă, pe liniile narative principale, ca haşurile care în desen sugerează umbra, frânturi de memorii pseudo-ficţionale, la prezicerea cum că va comite crimă naratorul reflectând la cei ce vor fi murit din cauza sângelui său vândut pentru a-şi procura vin şi droguri: „arhanghelii Dumnezeului la care mi-am arătat colţii vor veni să inventarieze victimele şi să spună câţi oameni au murit cu sângele meu“(p. 75)în Triumf în faţa mormântului scriitorul creează o reţea dublată, inserând reflecţii metaliterare despre obiceiul prozatorilor de a pune în edificiul textual poveşti semiautobiografice. Scrisul e o muncă uşoară, prozatorul nefacând altceva decât „să pună într-o lumină" ce i se întâmplă; el poate complica textura, contopind două amintiri, începând ceva şi brusc pe pagină apărând altceva. E formulată aici o artă poetică, cu o aferentă umbră de ironie, autoironie, cu atât mai mult cu cât scriitorul a afirmat în varii ocazii că tehnica sa se rezumă la a scrie frază după frază. Printr-o vrăjitorie, Johnson produce naraţiuni aproape simultan cu digresiunile metaliterare. Triumf în faţa mormântului e o povestire înşelătoare, un Post-Neo-Romantism negru, cu accente SF şi horror ce fac trimitere la Lovecraft şi, înapoi, la Poe. Exemplificându-şi tehnica, Johnson împleteşte „ceva medical, literar, fantomatic“două naraţiuni despre doi prieteni în pragul morţii, Linkewits şi Darcy Miller, la care naratorul, aflat la o masă de restaurant din San Francisco, ajunge privind prin oglindă la oamenii din spate. Asistăm la salturi în trecut sau în ficţiunea acestuia, într-un nucleu „autobiografic" intitulat „Control la genunchiul meu drept" (trimitere la tabloul lui Rembrandt, Lecţia de anatomie, legătura cu acesta fiind nu atât în registru plastic, cât în cel al inefabilelor, al „marelui vid al extincţiei"), apoi în nucleul narativ despre romancierul Darcy Miller - personaj lovecraftian învăluit în placiditate stranie, care dialoghează cu morţii în casa sa izolată la care ajungi trecând de patru porţi, de condori necrofagi, „imateriali ca paginile înflăcărate" -, precum şi în cel despre Linkewits, muribund care învaţă ce este erodarea autonomiei şi cum îţi iei adio de la memorie. în ultima povestire, Doppelgänger, Poltergeist, naratorul, un „profesor de poeţi", e îmbarcat în delirul obsesional al unui alt poet, de geniu, Marcus Altean, fostul său elev. Asistăm la teorii conspiraţioniste despre ce a schilodit cu adevărat secolul american: „evaporarea" lui Elvis Presley în 1958, odată cu înrolarea sa în armată, operaţiunea fiind supervizată de „Forţe" şi orchestrată de impresarul Tom Parker, „campionul letal al mediocrităţii“, acesta înlocuindu-l pe adevăratul, incandescentul Elvis cu geamănul său secret - un Elvis colaboraţionist, slinos şi îndopat cu edere. Rtăcirea şi epuizarea ei se întâlnesc în acest ultim volum. Cititorul poate fi contrariat de faptul că tocmai Doppelgänger, Poltergeist, cu iureşul captat parcă direct din mintea lui Ahean, încheie dispoziţiile testamentare ale scriitorului. Marca lui Denis Johnson e să vorbească despre coborâri în infern şi moarte cu vervă, cu vivacitate, iar aici ele aproape că fac legile sintaxei. Asemeni alter-ului său de hârtie Ahean, face „improvizaţii metafizice" sub ochii cititorului, asistă cu tainică satisfacţie la transformarea rămăşiţelor propriului trecut în ficţiune, prozele lui producând muzică după principii probabil dodecafonice. •• Letiţia Constantin ieri e mâine Denis Johnson. Generozitatea Zânei Mării trad. de Anca Dumitrescu și Elena Marcu, Black Button Books, București, 2020,155 p.