Romanulu, septembrie 1869 (Anul 13)

1869-09-18

ANULU ALU TREI-SPRE­ ACELEA ADMINISTRAȚIUNEA IN PASAGIULU ROMANU; No. 1. - REDACȚIUNEA IN STRADA COLȚEA No. 42. JOUI, 18 SEPTEMBRE 1869. VOIESCE ȘI VEI PUTEA. LUMIMÉZA­TE ȘI VEI FI. Pentru abonamente, anunciuri și reclame a se adresa In Bucuresci, la administra­­țiunea diariului. In districte la corespondinții jianului și prin poștă. La Pans la D. Darras-Hau­s grain rue de l'ancienne comedie No. 5. ANT­N^IU­BNIIE Linia de 30 litere................ 40 bani Inserțiuni și reclame, linia.. 2 lei nod Levi. Le­n Pe­anu.....p. capitală 48 p. distr. 58 Pe­gése luni« « 24 « 29 Petrețiuni« « 12 * 15 Pe­uă lună « « 5 « 6 Urni exemplaru 24 bani. Pentru Paris, pe trimestru fr. 20. Pentru Austria « fior. 7 val. aust Bucurescî, 29 Răpciune. Vă mare, frumósu și bine-făcă­­tóre serbare avură Dumineca tre­cută Românii din Bucurescî. Orî câtă de amărîtă, orî câtă de sbîrcită de dureri, orî­câtă de ul­cerată de descepțiuni și chiară de scepticism, ar fi fostă inima unui Română, intrândă în acea serbare, de secură ea se vindeca și Româ­­nulă eșia fericită, căci eșia mân­dru că este Română, căci eșia iu­­bindă națiunea sea, căci eșia cre­­zândă în ea și­­n destinările iei ce­le mari. Da, serbarea a fostă din cele mai bine­ făcătoare; din nenorocire ânsă pu­țini au fostă acei Români, carii aă putută asiste la acestă serbare. Au fostă puțini, căci în acea zii, pe lângă serbarea societății acade­mice, despre care vorbimă, guver­­nulă a regulată astă­feră, în câtă se mai f­ă în acea­ași zi și în a­­celeașî ore încă doue serbări nați­onale : una, împărțirea medalieior­ la scala de bele-arte, și alta esposi­­țiunea agricolă și consumsul­ de plu­guri, despre care se vorbesce mai la vale. Pe care o ore din aceste ser­bări era se prefere cine-va? Cumă era s’alugă? Și societatea academică nu era ea pre-cumă uitată? D’acumă dupî ani, cândă deschiderea iei fu sancționa­tă cu lacrimi de fericire a mii de Români, cândă capulă Statului sanc­­ționă a iei deschidere, sancționândă astă-felă uă­ dată mai multă a sea domină, ce ore se mai făcu, pentru ca Românii se remâie cu ochii a­­țintiți și cu inima întorsă spre a­­celă cămină, în care stă schînteia nați­onalității române și in care ea cres­­ce, ca se devie flacără luminătore și încălțlitore ? „Limba este, după Dumne­zică, celă mai tare din le­gumite între popare “ Asia țlice Edgar Quinet; ... dară cine mai ține minte ce spune acelă omă nebună prin solință, nebună prin gem­ă, nebună prin credința mea în mări­rea gintei latine? Și câți ore se faă Românii, cari au citită cele 129 de pagine, scrise cu litere de focă, prin cari acestă gem­ă ne a făcută cunoscută lumea? D’acumă m­ă ană în sfîrșită, cândă Domnulă Romăniloră președu so­cietatea academică, cine mai sciu că ea s’a redeschisă în luna lui Augustă și că Duminica trecută în­ chiăiă lucrările série anuale ? Aă lu­crată membrii acestei academie, nă săpată cu târnăcopulă minții și ală inimei acești pioniari ai naționali­tății romăne, pentru a căuta pârî­­iașele limbei, a­ le curăți de nomo­­lurile atâtoră sedii de barbariă, de sclavi­ă și de persecutări, ca astă­­felă, redându-le cursul ă soră natu­rale, se redevie vechiulă și splen­­didulă fluviă ală Romei orientale. S’aă coborîtă și ’n anulă acesta pe­lerinii naționalității romăne din cul­mea Carpațiloră loră, aă revenită în Dacia de josă, spre a mai aduce uă schînteiă în căminulă celă mare, uă patră pentru edificiulă naționale, și cine i-a mai întâmpinată, cine i-a mai vedută, cine le a mai disă acelă „Salve“ ală străbuniloră? Miniștrii actuali, în loc­ d’a­ le des­chide brad­ele, le dă întorsă spatele, și chiară în cliua din urmă a serbării, în diua dării de semă a lucrărilor­ anului, în diua destinată pentru a le mulțămi de cea­ a ce aă făcută ș’a­ le ura cale bună și tărnă pentru lucrările viitore, miniștrii le ’ntor­­seră spatele, miniștrii fugiră de că­­minulă limbei, ală naționalității. Nici ună ministru, nici chiară acelă ală instrucțiunii publice ș’ală cultului, nu voi se de parte, s’asiste măcară la marea solemnitate. Acesta nu este ore d’ajunsă, spre a ne areta ce simte și ce cugetă actualele mini­­sterii! ? Și cu tóte aceste, totă nu isbuti ministerială a face deșiertură în ju­­rulă focariului limbei naționale. Totă nu isbuti a face se fie urmată de toți Românii, și sala cea mare a Academiei nu remase nici d’astă dată golă de inimi romăne. In anulă acest­a programa a­­nunța și discursurile de primire a trei membrii nouî în sînulă Aca­demiei. Membrii ceî nouî suntădoi. Papiu Ilarian, Mihai Cogălnicenu și George Sion. Conformă regulelor­ academice, membrii ceî nouî pro­nunță ună discursă, și unul­ din­tre cei vechi îi respunde. D. Papiu s’a alesă de subiectă pe Șincai, și d. G. Bariță fu însărcinată cu în­tâmpinarea. Discursurile celoră-l­alțî membrii amănându-se pentru anulă viitoră, remase la ordinea dilei nu­mai acel­a ală d-lui Papiu și res­­punsură d-lui Barițu. Amă disă și repetimă că, ori­cătă de alcerată de descepțiuni ar fi fostă inima unui Romănă, căndă a prin deprindere, însocia tóte cuvintele luî printr’nă­rînjire iudaică. Centoni, care avea artea d’a face se vorbiască multă ómenii cei simplii, află, convorbindă în dialectulă seă cu femeiele din casa unde ședea Martha, că senorele banchieră șervuse­ră oră la miss Lovel, și că’î­misese adio c’una aeră forte tristă și incurcată, îndemnând-o se scrie fa­miliei iei și se nu despereze de locă. Ser­­vitorea adause că i se păruse mai ântâia că acestă mică bătrână este unu membru ală confrăției Sant-Teodoră, și nici de cumă ună senoro richissime !). Din partea urfuî incapabile d’a Împrumuta unu sfa­ță unei persóne desmoștenite, acesta condoleanță n’a­­nuncia nimică bună. La 1­­ iu Octombre, îm­­piegatur­ banchierului nu veni la Sant-Mau­­riciă, și Centoni află acesta. Printre obiectele de arte, cari împodobină camera missei Lovel, erau mai multe cutii i­. Confrații Sant-Teodora a fost­ fundată în 1552 pentru a ’nmormênta morții sera ei, intrată în sala Academiei, de se­cură ea s’a vindecată, aucjindă pe bd. Papiu Ilariană și Bariță, și a eșită iubindă și credende cu stă­ruință în destinările cele mari ale națiunii romăne. Nici putemă, nici este loculă aci se dămă sema des­pre aceste discursuri, cari ne fă­cură se vedemă din noă istoria Ro­mănilor, în fasele iei gloriose și du­­reróse, cari seiură se ne facă se regus­­tămă și fericirile și durerile strămo­­șiloră noștril, și ne aretară totă d’uă dată și micilocele prin cari putemă cu securanță se ’nvingemă pe cei carii voră peirea neamului romă­­nescă. Totă ce putemă și totă ce suntemă datori se facemă, este se dămă­nă scurtă, forte scurtă dare de semă, ca astă­felă se cunoscă și­ se citască toți Românii acele dis­cursuri, îndată ce voră eși de supt țipară. D. Papiu a vorbită despre Șin­cai, despre educațiunea lui, des­pre vieța lui, și despre scrierile séle. Deră cine este acelă Șincai, voră dice mulți Romănî, căci pu­țini, forte puțini dintre noi îlă cu­noscă. A fostă ciudată sartea aces­tui Romănă. Născută la 1753, în­­trună sată din Transilvania, elăfu­­rsită a suferi totă vieța luî. Și de ce ? Fiindă că, în vârsta de 20 ani, și-a propusă se consacre vieța luî unei singure ideie, de care mulți, forte mulți dintre noi ară rîde, căndă ară Vede p’ună june c’ar adopta-o. El­ și-a propusă „a face uă călătoriă lungă, de la Dece­­balo și până în zilele séle.“ Dară care putere omenesca póte resiste unei aseme călătorie ? Acea­a a unui Română, care cre­de în mărirea națiunii sale și a destinările ei cele mari. Dură Românii erau persecutați pe mérte de Unguri și de Poloni. Aceștia au mersă pen’ a scrie și tipări că „trebuie se se stârpesca gint­ea Valah­ilorü.“ „Dură, <jice Edgar Quinet, istori­­­ culă avea se lupte contra a trei „și patru ginți inimice; elă trebuia „se cucerescă adevărală istorică ană „cu ană , di cu di, ca pe ună „câmpă de bătâliă. Elă se găsia în „fâșii în istoricii poloni, unguri, aus­­­triaci, muscali, musulmani; era desfi­gurat de prevențiuni, de resimțiminte „de uzi. Era corpul„ lovitului sfâ­șiată în bucăți și împărțită la ve­­­cinii săi.“ Nu face nimică. Ionele Șincai iubia și credea, ș’atâtă fu d’a­junsă pentru a deveni unul­ din­tre cei mai învățați bărbați ai Eu­ropei din timpii sei, pentru a ’n­­dura totă felulă de prigoniri, in­sulte și ’ntemnițărî, ș’a isbuti se „ínnode necontenită firulă vieței na­ționale, totă d’auna gata a se rupe „ș’a face pentru România cea-a ce „aă făcută Muratori pentru Italia, „Benedictinii pentru Francia, cea-a „ce lipsesce astădî âncă mai mul­­­toră națiuni orgoliose de trecu­­­tură și viitorulă soră.“ 1) Elă avu acea putere uriașiă, căci iubirea îlă făcea se presimță că elă va face acele lucrări ce, dice d. Quinet, „nu S’ară puté întreprinde „și sfîrși d’ună amă, fără m­ă scapă „ală provedinței în privința popo­rului, pentru care ele fură între­prinse“. Șincai adună materialul­ și scrie trei­zeci de volume. „Ce s’a făcută, adauge d. Quinet, acea imensă „colecțiune ? Ce mâna a sustras-o „de la orî ce ochi” ? Cine este a­­­celă care are interesă ca camera „unei ginte de omeni se fie per­­­dută pentru istoria, adică pentru „civilisațiune ?“ Cine ? Acei cari au disă încă din seclulă al­ 15-lea și țlică me­­reă că „trebuie se se stîrpâscă gin­­tea Valahhilor­.“ Acei cari, consurândă operile lui Șincai, au scrisă : „ Opus igne , auctor patibulo dignus.“ „Lucrarea merită foculă și auto­­rele spânzură­torea.“ Junele Șincai întreprinse încă din vârsta de 20 de ani acea uri­așiă călătorie. Bărbatulă Șincai îndură tote per­secutările, făr’a și ovâi ună singură momentă în credința sea. Și bâtrânulă Șincai, silită de per­­secutatorii sei a îmbla din locă în locă, ș’adese­a s’ascunde, călătoria pe josă cu toiagulă în mână și pur­tând­ă în spate’î desagii, cari conți­­neau totă lucrarea lui, vieța trecută a unei națiuni întregi, și viitorele ei distinări. — „Pentru ce porți atâta sarci­nă în spate,“ îi c­iceau cei cari să vedeaă gârbovită suptă acea po­­vera. Și elă le respundea cu seni­nătatea ce dă credința. — „Acest­a este feuidă mea . Déca nu mî-a fostă rușine a­ lă face. 1) Edgar Quinet. „Românii," pentru ce se-mî fiă rușine a-lă pur­ta ?“ Și ce învățământă ne mai dă încă provedința, genială României, cumă dice d. E. Quinet? Șincai persecutată își trăiesce via­­ța întregă fugindă din sată sîn sată, și purtăndă fetulă animeî­ lui în spinare. Șincai crede și merge na­inte cu tăiiă. Șincai voiesce a publica­tă parte din scrierea sea; uă parte mai mi­că, fiă chiară în limba latină. Cen­­sura respunde că „opera merită fo­culă și autorele spânzurătorea. “ Șin­cai nu șiovăieșce, și-și urmază calea. Ura triumfă și dincolo de mor­minte. Șincai mare la 1816, și până la 1866 nu se scie unde a murită, cumă a murită și unde suntă osă­­mintele sale. Dară ce altă căștigă inimicii Romăniloră, prin acésta in­fernală persecutare, de câtă a se de­masca în facia lumei ? Geniulă Ro­mâniei ne conduse la sătulă Sinca, în nordul­ Ungariei și ne arată lo­culă unde repausă osemintele lui Șincai. Stați, osăminte sânte, mai stați âncă acolo, căci în curândă suflarea ta, învețămintele téle, o Șincai! ne voră face demni d’a le lua ș’a­ le aduce în centrală Româ­niei ! Censura austro-maghiară nu lasă pe Sincaî se publice operile sale. Mai multă încă, ele s’afundă tóté ș’abia la 1853 se găsesce și se pu­blică uă mică parte, de către fos­­tulă Dom­nă ală Moldovei Grigorie Ghica. Una sută ani deplini trecu­ră, ne spune d. Papiu Ilarian, de la nascerea lui Sincaî și pînă la publicarea acestei unice părți a o­­perei sale. Și cele alte nu se imit încă unde suntă înmormântate. Fii ânsă liniștită , sufletă sântă ală ma­relui și adevăratului Român. Persecu­tările ce au îndurată ne arată și ne voră areta care este calea prin care se deschide mormântulă în care străinii inimici ascundă națiunile. Fii liniștită, căci partea operiî télé, găsită și publicată peste una sută ani de la nascerea ta, ne face pe d­iă parte se ne ncredințămă că nici ună seclu de persecutare nu póte opri lumina da se revărsa, viața d’a țîșni, dreptatea d’a triumfa; ora pe d’alta, cea­ a ce învețămă, din cea-a ce ave­mă de la tine, ne va pune în curândă în stare se gă­­simă multură ce ne mai lipsesce și — Pentru ce? Întrebă Alvise. — Pentru că’n sărăcia mea, părăsită cum suntă de familia mea, n’ași avea nici uni­ miijlocă d’a m’achita. — Nici m­ă mi­jlocul esclamă Centoni, cândă una cuvântă din gura dumitele ar­ pute face fericirea vieței mele! — Cumă­ reluă Martha, ce spui? Nu cum­va mă iubesc­? — Din totă sufletulă meă, senorina, din totă sufletulă mea! — Ești secură d’acesta, sermanulű meu­ Centoni? —• Fórte secure. — Și eu nu sciamă m'mică! acesta nu este de crezută. Și de căndă mă iubesciî — Din In care mistress Hobbes mi-a făcută cunoscută nefericirea dumitale. — Aci te recunoscă bine! diso miss La­vei cu ună zâmbetă pe care nu lă putu stă­­pâni. Pentru ca se-ți vie amorulă, trebuia se perdă totă. — Da, respunse Centonî? tote, afară de FOIȚA RONANULUI. DOMNULU FACE­ TOTU*­ vii. (Urmare), Banchiăriuld germană, însărcinată d’a preda ihlsseî Martha trimestrile pensiunii iei, ii trimitea regulată pe unul­ dintre impiegații ,eî în anteia di a fie­cărui trimestru. Opte zile mai nainte de anteiă Octombre, acestă banchieriă veni în persona se facă uă vi­­sistă belisimeî lady, cumü o numia ela. A­­cestă mică betrână, ală cărui tată vânduse binecle la opera de la Fraga, purta pe faclă înveselită satisfacerea d’a fi dobândită un stare mare prin mici’face aprópe legiuite și, A vede Romănulu de la 29, 30, 31 Au­gustă, 1, 2, 3, 4, 5, 8, 9, 10, 11, 12,13, 14,15 și 16 Septem­bre antice. Cea mai frumósa dintre aceste cutii avea pe capacă ună rinoceru Incrustată și pe cele patru fecie lăturaște câte ună ani­mală mai mică. Intr’uă șiră, Centoni vedu ună rocă deșertă pe etageră; era loculă a­­celei frumóse cutii. Era atunci in Venezia ună neguciătoră de lucruri vechi, numită San- Quirigo, cunoscută de toți turiștii, cari­nă cumperată curiositățî sau juvaeruri vechi d’ale fereî, ca amintire a călătoriei loră. Centoni merse se visiteze magazinul­ lui San-Quirigo; acolo găsi cutia cu rinocerulu. Neguciătorulu o cumpcrase de la frumósa domna străină ș’o plătise c’uă sută de fio­rini. Ea valora cu multă mai multă: déra San-Quirigo consimți a o vinde c’una mică benefi­cu, spre a mulțămi pe senorele Cen­toni. Acesta puse cutia in posunară, și chiară in acea sera, imblândă în jurulü etagerei, o depuse pe urișiu pe mica broderiă, unde șe­zuse mai nainte. A doua z Ji Centoni ar fi voită multă se ’nlăture ocasiunea d’a s’afla singură cu Martha, déru uă epistolă pentru dânsa, pe care o găsi la palatulă Grimani, ilu sili, fără void, a se îndrepta spre Sant- Mauriciă. Miss Martha îl­ primi cuină aeră camă solemnă. — Șe^i, li­­ jisc ca, trebuie se vorbim. Împreună. Ași fi uă orgoliasa, dac’ași re­­fusa una dară de la ună amică ca d-ta; doru, in modulă in rare Îmi oferi acestö dată, este uă intențiune tainică. Cunosc­ si­­tuațiunea în care me gilu, nu mc îndeescă de­locă că mistress Hobbes nu ți-a vorbită prelungă despre densa. Cu cea mai mare delicateță putinciosă și făra-mi țjice mnă cu­vântă, îmi faci cunoscută că t0tă averea du­­mitale este la disposițiunea mea, nu este asta? Don Alvisa plecă capulă ca semnă de a­­probare. — Ei bine! ami­uld meă, reluă Martha, îți păstrezi­ pentru acesta totă atâta recu­­nostință, ca și căndă ași fi luată cu mâna plină din punga dumitale. Din nenorocire însă acesta este uă plăcere pe care nu ți-o potă da,

Next