Romanulu, septembrie 1869 (Anul 13)
1869-09-18
ANULU ALU TREI-SPRE ACELEA ADMINISTRAȚIUNEA IN PASAGIULU ROMANU; No. 1. - REDACȚIUNEA IN STRADA COLȚEA No. 42. JOUI, 18 SEPTEMBRE 1869. VOIESCE ȘI VEI PUTEA. LUMIMÉZATE ȘI VEI FI. Pentru abonamente, anunciuri și reclame a se adresa In Bucuresci, la administrațiunea diariului. In districte la corespondinții jianului și prin poștă. La Pans la D. Darras-Haus grain rue de l'ancienne comedie No. 5. ANTN^IUBNIIE Linia de 30 litere................ 40 bani Inserțiuni și reclame, linia.. 2 lei nod Levi. Len Peanu.....p. capitală 48 p. distr. 58 Pegése luni« « 24 « 29 Petrețiuni« « 12 * 15 Peuă lună « « 5 « 6 Urni exemplaru 24 bani. Pentru Paris, pe trimestru fr. 20. Pentru Austria « fior. 7 val. aust Bucurescî, 29 Răpciune. Vă mare, frumósu și bine-făcătóre serbare avură Dumineca trecută Românii din Bucurescî. Orî câtă de amărîtă, orî câtă de sbîrcită de dureri, orîcâtă de ulcerată de descepțiuni și chiară de scepticism, ar fi fostă inima unui Română, intrândă în acea serbare, de secură ea se vindeca și Românulă eșia fericită, căci eșia mândru că este Română, căci eșia iubindă națiunea sea, căci eșia crezândă în ea șin destinările iei cele mari. Da, serbarea a fostă din cele mai bine făcătoare; din nenorocire ânsă puțini au fostă acei Români, carii aă putută asiste la acestă serbare. Au fostă puțini, căci în acea zii, pe lângă serbarea societății academice, despre care vorbimă, guvernulă a regulată astăferă, în câtă se mai fă în aceaași zi și în aceleașî ore încă doue serbări naționale : una, împărțirea medalieior la scala de bele-arte, și alta esposițiunea agricolă și consumsul de pluguri, despre care se vorbesce mai la vale. Pe care o ore din aceste serbări era se prefere cine-va? Cumă era s’alugă? Și societatea academică nu era ea pre-cumă uitată? D’acumă dupî ani, cândă deschiderea iei fu sancționată cu lacrimi de fericire a mii de Români, cândă capulă Statului sancționă a iei deschidere, sancționândă astă-felă uă dată mai multă a sea domină, ce ore se mai făcu, pentru ca Românii se remâie cu ochii ațintiți și cu inima întorsă spre acelă cămină, în care stă schînteia naționalității române și in care ea cresce, ca se devie flacără luminătore și încălțlitore ? „Limba este, după Dumnezică, celă mai tare din legumite între popare “ Asia țlice Edgar Quinet; ... dară cine mai ține minte ce spune acelă omă nebună prin solință, nebună prin gemă, nebună prin credința mea în mărirea gintei latine? Și câți ore se faă Românii, cari au citită cele 129 de pagine, scrise cu litere de focă, prin cari acestă gemă ne a făcută cunoscută lumea? D’acumă mă ană în sfîrșită, cândă Domnulă Romăniloră președu societatea academică, cine mai sciu că ea s’a redeschisă în luna lui Augustă și că Duminica trecută în chiăiă lucrările série anuale ? Aă lucrată membrii acestei academie, nă săpată cu târnăcopulă minții și ală inimei acești pioniari ai naționalității romăne, pentru a căuta pârîiașele limbei, a le curăți de nomolurile atâtoră sedii de barbariă, de sclaviă și de persecutări, ca astăfelă, redându-le cursul ă soră naturale, se redevie vechiulă și splendidulă fluviă ală Romei orientale. S’aă coborîtă și ’n anulă acesta pelerinii naționalității romăne din culmea Carpațiloră loră, aă revenită în Dacia de josă, spre a mai aduce uă schînteiă în căminulă celă mare, uă patră pentru edificiulă naționale, și cine i-a mai întâmpinată, cine i-a mai vedută, cine le a mai disă acelă „Salve“ ală străbuniloră? Miniștrii actuali, în loc d’a le deschide bradele, le dă întorsă spatele, și chiară în cliua din urmă a serbării, în diua dării de semă a lucrărilor anului, în diua destinată pentru a le mulțămi de cea a ce aă făcută ș’a le ura cale bună și tărnă pentru lucrările viitore, miniștrii le ’ntorseră spatele, miniștrii fugiră de căminulă limbei, ală naționalității. Nici ună ministru, nici chiară acelă ală instrucțiunii publice ș’ală cultului, nu voi se de parte, s’asiste măcară la marea solemnitate. Acesta nu este ore d’ajunsă, spre a ne areta ce simte și ce cugetă actualele ministerii! ? Și cu tóte aceste, totă nu isbuti ministerială a face deșiertură în jurulă focariului limbei naționale. Totă nu isbuti a face se fie urmată de toți Românii, și sala cea mare a Academiei nu remase nici d’astă dată golă de inimi romăne. In anulă acesta programa anunța și discursurile de primire a trei membrii nouî în sînulă Academiei. Membrii ceî nouî suntădoi. Papiu Ilarian, Mihai Cogălnicenu și George Sion. Conformă regulelor academice, membrii ceî nouî pronunță ună discursă, și unul dintre cei vechi îi respunde. D. Papiu s’a alesă de subiectă pe Șincai, și d. G. Bariță fu însărcinată cu întâmpinarea. Discursurile celoră-lalțî membrii amănându-se pentru anulă viitoră, remase la ordinea dilei numai acela ală d-lui Papiu și respunsură d-lui Barițu. Amă disă și repetimă că, oricătă de alcerată de descepțiuni ar fi fostă inima unui Romănă, căndă a prin deprindere, însocia tóte cuvintele luî printr’nărînjire iudaică. Centoni, care avea artea d’a face se vorbiască multă ómenii cei simplii, află, convorbindă în dialectulă seă cu femeiele din casa unde ședea Martha, că senorele banchieră șervuseră oră la miss Lovel, și că’îmisese adio c’una aeră forte tristă și incurcată, îndemnând-o se scrie familiei iei și se nu despereze de locă. Servitorea adause că i se păruse mai ântâia că acestă mică bătrână este unu membru ală confrăției Sant-Teodoră, și nici de cumă ună senoro richissime !). Din partea urfuî incapabile d’a Împrumuta unu sfață unei persóne desmoștenite, acesta condoleanță n’anuncia nimică bună. La 1 iu Octombre, împiegatur banchierului nu veni la Sant-Mauriciă, și Centoni află acesta. Printre obiectele de arte, cari împodobină camera missei Lovel, erau mai multe cutii i. Confrații Sant-Teodora a fost fundată în 1552 pentru a ’nmormênta morții sera ei, intrată în sala Academiei, de secură ea s’a vindecată, aucjindă pe bd. Papiu Ilariană și Bariță, și a eșită iubindă și credende cu stăruință în destinările cele mari ale națiunii romăne. Nici putemă, nici este loculă aci se dămă sema despre aceste discursuri, cari ne făcură se vedemă din noă istoria Romănilor, în fasele iei gloriose și dureróse, cari seiură se ne facă se regustămă și fericirile și durerile strămoșiloră noștril, și ne aretară totă d’uă dată și micilocele prin cari putemă cu securanță se ’nvingemă pe cei carii voră peirea neamului romănescă. Totă ce putemă și totă ce suntemă datori se facemă, este se dămănă scurtă, forte scurtă dare de semă, ca astăfelă se cunoscă și se citască toți Românii acele discursuri, îndată ce voră eși de supt țipară. D. Papiu a vorbită despre Șincai, despre educațiunea lui, despre vieța lui, și despre scrierile séle. Deră cine este acelă Șincai, voră dice mulți Romănî, căci puțini, forte puțini dintre noi îlă cunoscă. A fostă ciudată sartea acestui Romănă. Născută la 1753, întrună sată din Transilvania, elăfursită a suferi totă vieța luî. Și de ce ? Fiindă că, în vârsta de 20 ani, și-a propusă se consacre vieța luî unei singure ideie, de care mulți, forte mulți dintre noi ară rîde, căndă ară Vede p’ună june c’ar adopta-o. El și-a propusă „a face uă călătoriă lungă, de la Decebalo și până în zilele séle.“ Dară care putere omenesca póte resiste unei aseme călătorie ? Aceaa a unui Română, care crede în mărirea națiunii sale și a destinările ei cele mari. Dură Românii erau persecutați pe mérte de Unguri și de Poloni. Aceștia au mersă pen’ a scrie și tipări că „trebuie se se stârpesca gintea Valahilorü.“ „Dură, <jice Edgar Quinet, istori culă avea se lupte contra a trei „și patru ginți inimice; elă trebuia „se cucerescă adevărală istorică ană „cu ană , di cu di, ca pe ună „câmpă de bătâliă. Elă se găsia în „fâșii în istoricii poloni, unguri, austriaci, muscali, musulmani; era desfigurat de prevențiuni, de resimțiminte „de uzi. Era corpul„ lovitului sfâșiată în bucăți și împărțită la vecinii săi.“ Nu face nimică. Ionele Șincai iubia și credea, ș’atâtă fu d’ajunsă pentru a deveni unul dintre cei mai învățați bărbați ai Europei din timpii sei, pentru a ’ndura totă felulă de prigoniri, insulte și ’ntemnițărî, ș’a isbuti se „ínnode necontenită firulă vieței naționale, totă d’auna gata a se rupe „ș’a face pentru România cea-a ce „aă făcută Muratori pentru Italia, „Benedictinii pentru Francia, cea-a „ce lipsesce astădî âncă mai multoră națiuni orgoliose de trecutură și viitorulă soră.“ 1) Elă avu acea putere uriașiă, căci iubirea îlă făcea se presimță că elă va face acele lucrări ce, dice d. Quinet, „nu S’ară puté întreprinde „și sfîrși d’ună amă, fără mă scapă „ală provedinței în privința poporului, pentru care ele fură întreprinse“. Șincai adună materialul și scrie treizeci de volume. „Ce s’a făcută, adauge d. Quinet, acea imensă „colecțiune ? Ce mâna a sustras-o „de la orî ce ochi” ? Cine este acelă care are interesă ca camera „unei ginte de omeni se fie perdută pentru istoria, adică pentru „civilisațiune ?“ Cine ? Acei cari au disă încă din seclulă al 15-lea și țlică mereă că „trebuie se se stîrpâscă gintea Valahhilor.“ Acei cari, consurândă operile lui Șincai, au scrisă : „ Opus igne , auctor patibulo dignus.“ „Lucrarea merită foculă și autorele spânzurătorea.“ Junele Șincai întreprinse încă din vârsta de 20 de ani acea uriașiă călătorie. Bărbatulă Șincai îndură tote persecutările, făr’a și ovâi ună singură momentă în credința sea. Și bâtrânulă Șincai, silită de persecutatorii sei a îmbla din locă în locă, ș’adesea s’ascunde, călătoria pe josă cu toiagulă în mână și purtândă în spate’î desagii, cari conțineau totă lucrarea lui, vieța trecută a unei națiuni întregi, și viitorele ei distinări. — „Pentru ce porți atâta sarcină în spate,“ îi ciceau cei cari să vedeaă gârbovită suptă acea povera. Și elă le respundea cu seninătatea ce dă credința. — „Acesta este feuidă mea . Déca nu mî-a fostă rușine a lă face. 1) Edgar Quinet. „Românii," pentru ce se-mî fiă rușine a-lă purta ?“ Și ce învățământă ne mai dă încă provedința, genială României, cumă dice d. E. Quinet? Șincai persecutată își trăiesce viața întregă fugindă din sată sîn sată, și purtăndă fetulă animeî lui în spinare. Șincai crede și merge nainte cu tăiiă. Șincai voiesce a publicată parte din scrierea sea; uă parte mai mică, fiă chiară în limba latină. Censura respunde că „opera merită foculă și autorele spânzurătorea. “ Șincai nu șiovăieșce, și-și urmază calea. Ura triumfă și dincolo de morminte. Șincai mare la 1816, și până la 1866 nu se scie unde a murită, cumă a murită și unde suntă osămintele sale. Dară ce altă căștigă inimicii Romăniloră, prin acésta infernală persecutare, de câtă a se demasca în facia lumei ? Geniulă României ne conduse la sătulă Sinca, în nordul Ungariei și ne arată loculă unde repausă osemintele lui Șincai. Stați, osăminte sânte, mai stați âncă acolo, căci în curândă suflarea ta, învețămintele téle, o Șincai! ne voră face demni d’a le lua ș’a le aduce în centrală României ! Censura austro-maghiară nu lasă pe Sincaî se publice operile sale. Mai multă încă, ele s’afundă tóté ș’abia la 1853 se găsesce și se publică uă mică parte, de către fostulă Domnă ală Moldovei Grigorie Ghica. Una sută ani deplini trecură, ne spune d. Papiu Ilarian, de la nascerea lui Sincaî și pînă la publicarea acestei unice părți a operei sale. Și cele alte nu se imit încă unde suntă înmormântate. Fii ânsă liniștită , sufletă sântă ală marelui și adevăratului Român. Persecutările ce au îndurată ne arată și ne voră areta care este calea prin care se deschide mormântulă în care străinii inimici ascundă națiunile. Fii liniștită, căci partea operiî télé, găsită și publicată peste una sută ani de la nascerea ta, ne face pe diă parte se ne ncredințămă că nici ună seclu de persecutare nu póte opri lumina da se revărsa, viața d’a țîșni, dreptatea d’a triumfa; ora pe d’alta, cea a ce învețămă, din cea-a ce avemă de la tine, ne va pune în curândă în stare se găsimă multură ce ne mai lipsesce și — Pentru ce? Întrebă Alvise. — Pentru că’n sărăcia mea, părăsită cum suntă de familia mea, n’ași avea nici uni miijlocă d’a m’achita. — Nici mă mijlocul esclamă Centoni, cândă una cuvântă din gura dumitele ar pute face fericirea vieței mele! — Cumă reluă Martha, ce spui? Nu cumva mă iubesc? — Din totă sufletulă meă, senorina, din totă sufletulă mea! — Ești secură d’acesta, sermanulű meu Centoni? —• Fórte secure. — Și eu nu sciamă m'mică! acesta nu este de crezută. Și de căndă mă iubesciî — Din In care mistress Hobbes mi-a făcută cunoscută nefericirea dumitale. — Aci te recunoscă bine! diso miss Lavei cu ună zâmbetă pe care nu lă putu stăpâni. Pentru ca se-ți vie amorulă, trebuia se perdă totă. — Da, respunse Centonî? tote, afară de FOIȚA RONANULUI. DOMNULU FACE TOTU* vii. (Urmare), Banchiăriuld germană, însărcinată d’a preda ihlsseî Martha trimestrile pensiunii iei, ii trimitea regulată pe unul dintre impiegații ,eî în anteia di a fiecărui trimestru. Opte zile mai nainte de anteiă Octombre, acestă banchieriă veni în persona se facă uă visistă belisimeî lady, cumü o numia ela. Acestă mică betrână, ală cărui tată vânduse binecle la opera de la Fraga, purta pe faclă înveselită satisfacerea d’a fi dobândită un stare mare prin mici’face aprópe legiuite și, A vede Romănulu de la 29, 30, 31 Augustă, 1, 2, 3, 4, 5, 8, 9, 10, 11, 12,13, 14,15 și 16 Septembre antice. Cea mai frumósa dintre aceste cutii avea pe capacă ună rinoceru Incrustată și pe cele patru fecie lăturaște câte ună animală mai mică. Intr’uă șiră, Centoni vedu ună rocă deșertă pe etageră; era loculă acelei frumóse cutii. Era atunci in Venezia ună neguciătoră de lucruri vechi, numită San- Quirigo, cunoscută de toți turiștii, carină cumperată curiositățî sau juvaeruri vechi d’ale fereî, ca amintire a călătoriei loră. Centoni merse se visiteze magazinul lui San-Quirigo; acolo găsi cutia cu rinocerulu. Neguciătorulu o cumpcrase de la frumósa domna străină ș’o plătise c’uă sută de fiorini. Ea valora cu multă mai multă: déra San-Quirigo consimți a o vinde c’una mică beneficu, spre a mulțămi pe senorele Centoni. Acesta puse cutia in posunară, și chiară in acea sera, imblândă în jurulü etagerei, o depuse pe urișiu pe mica broderiă, unde șezuse mai nainte. A doua z Ji Centoni ar fi voită multă se ’nlăture ocasiunea d’a s’afla singură cu Martha, déru uă epistolă pentru dânsa, pe care o găsi la palatulă Grimani, ilu sili, fără void, a se îndrepta spre Sant- Mauriciă. Miss Martha îl primi cuină aeră camă solemnă. — Șe^i, li jisc ca, trebuie se vorbim. Împreună. Ași fi uă orgoliasa, dac’ași refusa una dară de la ună amică ca d-ta; doru, in modulă in rare Îmi oferi acestö dată, este uă intențiune tainică. Cunosc situațiunea în care me gilu, nu mc îndeescă delocă că mistress Hobbes nu ți-a vorbită prelungă despre densa. Cu cea mai mare delicateță putinciosă și făra-mi țjice mnă cuvântă, îmi faci cunoscută că t0tă averea dumitale este la disposițiunea mea, nu este asta? Don Alvisa plecă capulă ca semnă de aprobare. — Ei bine! amiuld meă, reluă Martha, îți păstrezi pentru acesta totă atâta recunostință, ca și căndă ași fi luată cu mâna plină din punga dumitale. Din nenorocire însă acesta este uă plăcere pe care nu ți-o potă da,