Romanulu, octombrie 1871 (Anul 15)

1871-10-10

ROMANULU 10 OCTOMBRE 1871 căci mai întâie trebuia se se termine tótu lucrarea ș’apoî se se revisuiescu. D. M­isi’n­u respunde la propunerea d­lui Odobescu ^scendu ca lucrarea s’a făcutu după opiniunea și decisiunile so­cietății, luate atâtă prin regulamentă câtă și prin disensiunile din anulü trecutu, c’ar fi absurdă se se schimbe planulü uă dată admisă, și că nu’și închipuiesce cumü ânsu­și d. Sion ar scula inconsecința so­cietății de a ’și schimba așia de zăpede planulu; (Jice de amă adopta propu­nerea d-lui Odobescu, amă face din proi­­ectulu de faciă­uă operă împestrițată, care ne ar­espune la derisiunea publicului cu­­noscătorü ale decisiunilor­ luate de noi în trecută; de acea­a d-lui o respinge. D. Odobescu replică că prin admiterea propunerii d-sale nu crede a espune pe societate la nici una ridicalü, căci nu vede cumă c'ar fi cu totulü a se despice, urmândă de acumă înainte sistema pe care societatea academică o adoptase chiar­ de la fondarea iei. In adevără, la 1867 societatea academică, căreia lucra­rea unui dicționariă română îi este im­pusă atâtă prin legatură­­ apa câtă și prin instituirea iei, a cugetată la mi­jlo­­cele cele mai nemerite spre a face u­ asemenea lucrare, îndată a venită la ideia pe care d-la Odobescu o crede încă și ar fi cea mai nemerită, de a aduna mai ântâiul mate­rial de multiplu pentru dicționariă și din acele materiale a elabora apoi opera de­finitivă. Publicațiuni de premii­­ s’aă fă­cută de atunci pentru adunarea de ma­teriale, însă a trecută m­ă ană, aă tre­cută doar și materialele dorită n’a so­sită, atunci societatea s’a îngrijată ș’a decisă a face dé i­a cea a ce nu făcuse publiculă lterată. Temându-se că toți membrii iei împreună nu voră fi mai ge­loși la adunarea materi­alelui de câtă li­terații străini societății, a deci să se lase acestă lucrare asupra unui nuanță de trei, apoi de două persane, cari aretaă mai na b­â­r­mă-voință și în­semănărî mai spec­al pentru așa ingra’ă labore; astă­­felă s’a n­u­uită comisiunea lesicog­afică și s­a r­ăc­ită seg­­mentulu care prevede mai alesă întocmirea și retribuirea acelei comisiu­ni. Membrii comisiunii, adică d. Lauriană și Mașimă, s’au pusu înd tă pe lucru și, în sesiunea anului trecută, au adusă cinci colo l­cărițe din proiectă. Procesele ver­­bill ale acelei sesiuni staă faim­ă spre a dovedi cu câtă mirare și­­ cunoscință s’a primită de către so­cietate acestă primă tentativă. Soțietatea s’a simțită fericită refjenda­tă în fine­a apucată se spâșiască pe calea ce ’i era impusă. Efectulă a­­cestei prime încercări a fostă atâtă de puternică, în câ­t de îndată a­trasă în emulațiune pe alți membri ai societății la lucru, și este-timpu ne vedemă în facia unui Hum­eră destulă de însemnată de li­tere din alfabetă, seă pe deplină lucrare sau apro­pe terminate de către mai mulți colabo­atori. Ce suută are acele manuscripte diverse, cari ne du venită și ne suntă promise, dacă nu unăm­ateriale de dicționariă, pre­­cumă s’a cerută în proiectură primitivă și putemă crede că chiară în condițiunî cu multă mai satisfaceróre ? Se profilămă dem­ de acestă materiale spre a studia într’ânsulă ideile și procederile lesicogra­­fice ale literaților­ noștrii și acesta n’o putemă face de câtă tipărind și testele loră celă puțină întruna num­eră redusă de exemplare. Apoi, cu legendă dintrensele și de pretutindeni ce ni se va păre mai apropiată cu trebuințele națiunii, se fa­­cemă dicționaristă academică. Pentru d. Odobescu este ună faptă ne­­îndouiasă că dicționariă perfectă nu pote eși do uă­dată din societatea academică ca Minerva din capul al lui Jove, lucrările pregătitore fiindü deja indispensabile, d-lui susține că este multă mai bine ca ele se fiă făcute de­ mulți în deplină libertate, șapoi impune, în diversitatea loră, la cri­tica publicului, în fine d-lul invită pe d-nii membrii ai actualei com­isiuni lesi­­cografice se nu facă din acesta să ces­ti­une de avare propriă și de susceptibi­litate, se considere și d-leră că, devreme ce aă declarată și’n prefaeia d-loră și’n desbaterile nóstre cumă că proiectulă tipă­rită ’să consideră ca uă operă a d-loră, luândă asupră’și toată răspunderea dinaintea publicului, este dreptă ca și ce-l­alți con­­lucrători la proiectul ă de dicționar să se se bucure de acelea­?I prerogative, adică să’și potă arăta publicului opera d-loră, astă­felă cumă o aă concepută și o aă esecutată. D. Barițiu, luândă cuvântulü, esprime mai ântâiă dorința ca societatea se mergă pe terema practică. Premiul­ Zapa este înființată și publicată cu câțî­va ani mai ’nainte d’a se înființa societatea academică română. A stată cu totulă la voia litera­ților­ români ca în acei ani se se apuce de compunerea dicționariului și se ia pre­miulă. Nu s’a arătată nimeni. A venită socie­tatea academică și’ndată, la anulă 1867, a provocată pe toți literații români se’i adune materiale pentru dicționariă, cu o­­norarii. Iérosi nu s’a arătată nimeni, nici măcară ca se adune materiale. După a­­cestea, membrii societății academice, vă­­zândă pe d’uă parte că, afară din sînul ă iei, nici unui Română nu’î pasă de dic­­ționariulă silabei nóstre, eră de dalta că națiunea pretinde se’și véija uă dată te­­saurulu limbei sale adunată la ună locă, ordinată și definită bine, s’a convinsă că nu mai e timpul de perdută și că prin urmare trebuie se se apuce âașii mem­brii societății academice de compunerea dicționariului. In anulă 1869 s’a și luată conclusiuni în acestă respectă. In sesiunea din anulă 1870 a făcută și d s ea oposi­­țiune modului de scriere a dicționariului aș­a cumă fusese începută elă de către d nii A. T. Lauriană și I. Masimă, și astă­zi se spune curată că opiniunile pre­­dom­n­­tore între literații noștri­ este, că mulțimea de cuvinte latine, puse de d-loră în dicțio arid, nu vor­ fi adoptate nici un da’ă de națiune, și că uneie modificațiuni ortografie ale d-loră vor­ fi respinse de a­­semenea. Cu tote acestea, meditândă mai târz­iă forte seriosă asupra lucrului și reflectândă că mulțimea de reforme, introduse în limbă ca de 40 de ani, la î ncepută fuse e combătută cu pre multă învierșuunare, care âfilă, după câți­va ani, tată a fostă adoptată peste fată, d-sea nu cuteza a condamna nimică în modă necon­diționată, ci accepta multe de la timpă. Sco­­pul­ principale ală nostru este: s’adunămă materialele limbei, se dămă definițiunile și tóte accepțiunile cuvinteloră. Acesta este uă o problemă forte grea. Déru amă luat-o a­­­supra nóstru și trebuie s’o ecatema la cale. D-sea, ânsă nu cuteza a eși în lu­ i­crare, fără uă revisiune prealabile. A­­cesta o face comisiunea lesicografică. Eră decă ’mî va schimba lucrările în contra convicțiunilor­ mele și, póte, în oposițiune cu voința națiunii, membrii comisiunii au luată tótu responsabilitatea asupră-le, era pe d altă parte aceia, cărora nu le place modulă de scriere ală comisiunii lesico­­grafice, se nu protege­a’ză critica fără nici uă cruțare, pentru ca se­nsă ade­­vărulă la lumină. In resumată, d. Barițiu crede că, după multe sbuciumături de 4—5 ani, este ne­cesitate supremă ca se properămă cu ela­borarea dicționariului, eră diferințele cari există între membrii comisiunii lesicogra­­fice și între ceî-l-alți membrii colabora­tori, se le încredemu timpului și criticei seriose, care până acumă nici­decumă nu ’și-a făcutu datoria la noi. D. Laurianu. Propunerea d-lui Odo­­bescă este forte liberale și are multe a­­vantagie pentru sine ; ea este forte pro­pria pentru ună magazină de materiale care nare trebuință de unitate, și sară potrivi pentru multe lucrări forte folosi­­tore, nu­mai nu pentru ună dicționariu. După d-la Odobescu lucrarea în cestiune ară fi numai uă adunătură de materiale și oă indicațiune de sistemare. Însă bine considerată acesta lucrare, nară are nici ună scopă practică ; ea ară produce spese enorme, cari nu sară rebonifica de rocă. Drumulă propusă de d. Odobescu ară fi forte lungă spre a ajunge la finită. Din contra după regulamentul­ adoptată, lu­crarea de și proiectă are se aibă m­ă ușă practică, și toți banii să se reintre; în realitate societatea nu face de câtă ună împrumută spre facilitarea dicționa­riului — proiectă fără a scende ceva în­­deșertă. Resturnarea regulamentului n’ară face de câtă a mai întârzia confecționarea dic­­ționariului pentru ună timpă îndelungată. Noi cnse nu trebuia se amână că scote­­rea la lumină a dicționariului, de­și nu­mai proiectă. Refacerea regulamentului, refacerea sistemei, semăna pre tare cu pâmpia Penelopei, și nu e prudinte a perde multă timpă cu atari oscilațiuni. Totă ce s’ară pute face pentru mulță­­mirea individuale, s’ară pute reduce la tipărirea fidele a unei sau două cale ca échantillons în analele societății, și care n’ară costa de câtă circa 3.000 lei pen­tru 10 cale de échantillons, cari bani ară fi sacrificați. Dérü d-luî nu vede nici utilitatea, nici importanța unei asemene publicațiunî de échantillons. D-nii colaboratori n’aă se se teme că prin supunerea lucrării loră la redacțiunea comisiunii, și că se se teme că se va eclipsa individualitatea , comisiunea nu este de­locă așa de rigu­­rosă, totă ce se pote țiße bine în veră ce modă clară și lămurită se primescă fără modificațiuni, de­și membrii com­i­­siunii s’ară fi servită cu alte cuvinte. Orele fiind­ înaintate, ședința se ră­dică la 5 % ore, remâindă acela­și su­­biectă la ordinea pentru urmâtorea ședință a secțiunii filologice. Președinte. A. Treb. Lauriann. 8«cretarii secț. filologice. O. Sion. Se vorbimă tare — scă mereu! Cu, sou—fără reservâ ? Acésta cestiune, camă de vr’uă patru septemâni, ne’ncetată ni se învârte prin capă, de atunci adică, de cândă în tre­cerea nostră prin Transilvania, înțelese­­ră mă camă de ce se lucră acolo, cu ce planuri se frământă — amicii guvernului maghiară — în privința Românilor­ ar­deleni ! Oposițiunea română, măcară câtă de neînsemnată și pasivă, este una spina afundă în carnea statului maghiară. Ce-i pasă d-lui Andrassy de acestă , spina mică și subțire, cândă elă are Zile bune, și trăieșce în dulce „dinom<donom!“ Dânsulă atunci rîde de acelă prăpădită de spini, că cuteză se­ să împungă câte uă­ dată. Dérü cândă ceriulă politică se întune­că, și de afară, prin crepăturele ușieloră și ferestreloră străbate­ u­ă frigă ce-să apucă și­ să scutură ca niscari friguri și pe Maghiară, atunci spinușiulă română împunge și ustură reă, și d-sea a­ totă­ pu­­ternică ministru ală Măriei Séle austro­­ungurescî, se văietă și nare odihnă. Și apoi — caută cu toba, în țară — nu doftori pricepători și onești, căci a­­ceștia deja i-au spusă, că nu este vin­decare și scăpare de spini, fără d’a tăia uă bună bucățică din carne, ci caută — ciarlatanî, cari se-ltl­ungă cu minciuni, și se­ lă îmbete cu tămâia propriei séle laude; astă-filă se-î­nline durerea! Déru—beția trece și durerea sérii vine, și ea după beție vine totă mai înveni­nată ; căci spinulă este afundă , și toc­mai pentru că este afundă și mică elă cóce mereu ; și tocmai pentru că cóce mereu, — boia o se țină multă ; și fi­indă că d. ministru se caută totă cu ciar­­latanî, și buba astă-feliă totă mai multă se’nvenină, ce mai sciți, ce se mai pute nasce din ea. E că istoria fidele și acurată a neca­­surilor­ națiunii române din Transilvania cu regimul­ de stată ală Ungariei. Déra noi ne­amă decisă se vorbimă nu numai în alegorii, ci pe faclă, tare și sosü, curată și limpede. De ce se mai umblămă a ascunde pisica în sacă, a face secrete, unde faptele sunt­ învederate, și nu se mai potă ascunde. Da, d-nu Andrassy tată a ținută că e glumă și e șlagă cu Românii, — până cândă de nă­dată se pomeni că — nemul­­țămirea Românilor­ este generale, și că acea în — Viena și Praga, și pute încă la unele alte locuri — și mai multă de­­cu­jétare, este mai bine cunoscută și luată în calculă, de­câtă în Buda­ Pesta. Damă speriată deci d-nn Andrassy, bătu toba și ’și adună — pe Românii cei credincioși, adică cei ce au sete de bani și de ranguri, și ’i puse în mișcare, ca se scotă pe Românii ardeleni — „din som­­nulă celă de morte,“ din pasivitate, nota bene, din „pasivitatea oposiționale!" Pasivitatea naturale, întărită, credemă, că nu l’ară neodihni pe d-nn conte An­drassy , — nu le-ară păsa d-loră stâpâ­­nitori de i­ară coprinde atare pasivitate măcară pe toți Românii din lume; dérü pasivitatea oposiționare politică, ori­c­âtă de ne’nsemnată ’m’ pare ea, el pre bine solă că — ce­va se <jică; sclă că, în­­torcându-se mâne foia pe dosă, legile Un­­gurilor­, făcute despre Români fără de aceștia, n’aă nici uă valore fiindă­ că le lipsesce morala; era valorea faptică ține numai până ține puterea fisică, pe care ea se reajima ; — cara înrăși la d-nii Ma­ghiari ține, până o susțină puterile mai înalte străine!! Noi amă spusă acesta domniloră stă­­pânitorî — în dieta loră, în facia lumii; deci — de ce se ne sfiimă a fi-o repeți aici, cândă noi pururea și pretutindenea dorită se simă sinceri cu ei! In deșertă — d-lui Andrassy și încă unoră autoră corifei maghiari, cei mai buni și serioși patrioți români, le-au spusă și le-am arătată, că — nu este vindecare radicale și adevărată a răului, de­câtă prin mulțumirea sinceră și onestă a pre­­tensiunilor­ române, și a­nume în câtă pentru Transilvăneni, prin restituirea au­tonomiei țărei loră, d-nu Andrassy se vede a preferi și arlatanismul­, corupți­­unea unora și altora. In deșertă li s a arătată, ca prin acesta, greșită tractare­a răului, răulă cresce și se ínvenineza și inrădăcineză totă mai multă, în câtă pate se devină mai la urmă necurabile: d-nu Andrassy—pare că mai vrea se pară, de câtă se pricepu vocea morale, ș’a ’nțelep­­ciunii, ș’a adevăratei frățietăți! Pentru a dovedi că este așa, întocmai așa, ne provocămă la repetitele pertrac­tări, ceaicea în Pesta, și josă în Tran­silvania, a­nume în Brașovă aă avută locă între corifei de ai noștri și între factori de ai guvernului. Cândă P. Napló, organule principale ale partitei guvernului, vorbia despre că­lătoria d-lui Min. Kerkapoly pe la Bra­șov­, elă se sprimea d’a dreptul ă că d-lă ministru la întâlnirile cu mai mulți Români de frunte, a câștigată „dechlara­­țiune împăciuitore despre ținuta mai de­parte a Românilor­.“ Va­se­­ jică : ținuta de până acumă a Ro­mâniloră a fostă nepăciuitore pentru dom­nii stăpânilor­. Acesta se m­-o­notămu bine, pentru ca se putemă pricepe: cumă domnii stăpâ­­nitorî voiescă se scape de acea-a nepăd­uire, căreia nu este alta, de câtă cea-a ce o spuserămă mai susă, temerea de conse­cințele pasivității oposiționale!— Cu ocasiunea iubitelui Escel­­sele d-lui arhiepiscopă și mitropolită în Sibiu, din mai multe părți sa întețită ținerea unei conferințe politice-naționale, care apoi s’a și ținută, participândă la ea ună în­semnată numără de inteliginți Români. Domnii, mai vîrtosă, stăruitori pentru acea conferință, cereaă și apăraă, că se se pronunțe recederea de la pasi­vitate. O altă parte, bărbații noștri nedepen­­dințî, concedeaă celă multă, ca într’uă adunare generale a inteligințeî române, se se desbată și decidă: facia de îm­­pregiurările actuali, ce felă de politică ară fi se mai urmeze națiunea română, în­tru interesul­ causei sale? Cei d’ântâiă, și déca concedeaă espe­­ctivntele do­uă adunare naționale, dară do­rină ca atare, din capulă locului se se convoce pentru scopul ă și respective cu programa „d’a eși din pasivitate“ și d’a regula­tă activitate greș­­care, acesta a numită în privința participării la alege­rile pentru dieta unguréscá din Pesta. (Firescu, căci alta­ felu de pasivitate nici nu esiste, nici nu s’a adoptată de na­țiunea română din Transilvania). Din care caută acești domni și pretindeaă destulă de aieve, că la atare adunare n’ară avè ce se caute, și nici că ară fi se fiă ad­miși bărbați daltă opiniune. (!!) Cei-l­alțî, din contra, susțineaă că, uă adunare generale a Româniloră, n’ară arè nici ună înțelesă și nici cea mai mică valore, déca ea s’ară ține numai pentru uă a­numită direcțiune și uă certă clasă de omeni. Majoritatea, tare precumpănitore, a de­cisă pentru acesta din urmă opiniune, ba mai multă: majoritatea nici n’a cute­zată se recunoscu și se respire, ea de sine, din capulă locului, ne­esitatea abso­lută sau oportunitatea de vr’aă adunare generale română, între împrejurările de faclă. De aci results tulii lungei conferințe a fostă că s’a alesă uă comisiune de ș épte membri, luați din ambele grupe de păreri ș’acastă comisiune s’a însărcinată a afla ună modă, cumă se se consulte despre ținuta politică, în presiune și ’n viitorulă celă mai de aprope, și despre necesitatea și oportunitatea unei adunări naționale, precum­ și despre timpul­ și locul­ de întrunire, și modul­ de convo­care, toți „bărbații competing“ adică toți inteligenții mai de frunte ai națiunii? Acea comisiune constătore din d-nii E. Măcelaru, I. Hania, J. Rusu, Dr. J. Ne­­meșiu, Dr. J. Borcea, Dr. D. Racud­ă și Vis Romană, vrândă a răspunde man­datului său, a ’nsărcinată pe două domni din ambele grupe de păreri, pe Dr. Bor­cea și pe Vis. Romană cu stilisarea și formularea adresei către bărbații compe­ting ; astă­felă s’aă născută două concepte dintre cari alii d-lui Vis. Romană a fostă primită asia ,ficându-se de toți, sa și es­­peduită către mai toți cunoscuții bărbați aî inteliginței nóstre naționale. In numărulă viitoră vomă publica in totă coprinsulă său acestă adresă exami­­nătore, câtă și răspunsulă nostru, păre­rea nostră în cestiune. Credemă că vomă ajunge tocmai bine, pe cândă resultatulă esamenului ținută cu inteliginții de com­­petință se va supune la decernare sau cl­a­si­fi­cați­une. (Albina ) Giurgiu, 6 Octombre, 1871. D-luî redactare alu fliariului ROMANULU Domnule redactare, Domnulă ministru N. Crețulescu, ge­­losă, se vede, de victoriele repurtate de generaliulă din capulă instrucțiunii pu­blice pe terâmură arbitrariului și ală ile­galității, se grăbi a ne da filele trecute dă probă de constituționalismă, călcândă cu celă mai mare cinismă drepturile me­­dicilor­ români și demonstrândă astă-felă câtă de adâncă este disprețuiă d-sele pen­tru totă ce e română și inteliginte. Denunțămă acestă notă prin care d-sea pre<ju de cuviință a se ilustra, cu spe­ranța că doctorii români nu voră întâr­zia, găsindă termini­ cei mai cuviincioși, a’lă felicita de respectură și simțimintele generose ce portă sei­ițe­ medicale!

Next