Porumbăcean, Claudiu (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 33/2. (2017)

Istoria artei - Istoria culturii

Fernand Braudel despre „perspectiva istorică” a cărții sale despre Mediterană. Prima ar fi epoca „geoistoriei”, a relației dintre mediu și om, o istorie a cărei scurgere este aproape imperceptibilă, a repetiției constante, a ciclurilor mereu recurente. (Aceasta este istoria structurilor mari, latente și hotărâtoare). A doua viteză este mai rapidă și perceptibilă, este viteza sistemelor culturale, economice și sociale.­­Această histoire conjoncturelle leagă istoria structurilor mari prin istoria unor structuri mai mici, “civilizațio­­nale”, cu o flexibilitate crescândă.) A treia viteză este a evenimentelor și indivizilor aflați într-o mișcare permanentă, de o determinare aleatorie și superficială. (Această istorie evenimențială constituie, de fapt, tematica istoriei ideologizate, narative tradiționale.) Dacă teoria timpului istoric la Braudel este evident structuralistă, atunci noțiunea de „perspectivă istorică” pare a fi bazată pe o teorie ciclică a istoriei. în Mediterana și lumea me­diterană în epoca lui Filip al II-lea apare (în contrast cu perioada renașterii) o burghezie “în retragere”. Negustorii epocii descrise (este vorba despre epoca barocului și a contrareformei) „neglijează” comerțul, achiziționând terenuri, comportându-se ca nobilii, mergând până la a-și cumpăra străvechi titluri nobiliare. Dacă în timpul renașterii domina „perspectiva istorică” a „speculanților”, atunci în timpul epocii descrise de istoric apare aceea a „rentierilor”­. Astfel „perspectiva istorică” pare strâns legată de istoria evenimențială, fiind un fel de Lebensanschauung moștenit de la Wilhelm Dilthey. N-am greși însă, dacă am vrea s-o legăm direct de o „înțelegere” (Verstehen) a obiectivării spiritului, de vreo „empatie” (Einfühlung) sau „compătimire” (Nachfühlen), caracteristică filozofiei vieții. Ar fi mai nimerit să vorbim des­pre o tradiție a „interpretării” (Auslegung) sau chiar de „hermeneutică”. Koselleck presupune că „perspectiva istorică” a lui Braudel, ca orizont de valori, formează o punte între tradiție și utopie, desemnând o relație delicată dintre trecutul (fondator) și viitorul (ca prognoză). După istoricul german, „perspectiva istorică” se conturează totdeauna datorită unei amenințări (de obicei inconștiente) și dă curs nașterii unei etici a responsabilității10­1. Perspectiva lui Braudel asupra istoriei poate fi criticată din mai multe motive. Peter Burke crede, că „autorul a mers prea departe cu respingerea evenimentelor și a capacităților de a submina structurile”. După Burke, Braudel chiar consideră, că indivizii sunt prizonierii desti­nului, iar încercările lor de a influența cursul evenimentelor, devin din ce în ce mai zadarnice. Ca și Ricoeur, Burke insistă (inspirat și de Hayden White) asupra momentului „dezideologi­­zării eșuate”, arătând, că istoriografia, să fie ea cea mai documentată, se bazează pe selectarea faptelor, conform unui set de valori. Opțiunile ideologice ale istoricului sunt inevitabile, chiar indispensabile, iar înlăturarea lor duce la un pozitivism plat, cvasi-obiectiv și pseudo-științific. (Acest lucru ar fi valabil și atunci, când separăm, metodologic, perspectiva istoricului de „per­spectiva istorică” în general.) Astfel, după Burke, Braudel a rămas atât o sursă de inspirație pentru urmași, cât și una de contestare în ceea ce privește modelul său de schimbare socială. Această evaluare su­mară trădează însă o tendință de simplificare­ a identificării teoriei istorice cu metodologia cercetătorului11. într-adevăr, „perspectiva istorică”, elaborată de Braudel, este una eminamente determinist-structuralistă, dar nu în sensul ideologic, ci științific. Această perspectivă, folosirea ei, nu este un refugiu moral sau intelectual, un azil teoretico-metodologic, eventual un ciomag ornamentat discret dar indubitabil pentru pedagogia istoriei. Este un instrument științific, funcțiile căruia se fundamentează pe documente ale căror obiectivitate este copleșitoare și impozantă, dar, ab ovo, ambiguă, chiar ambivalență, asemenea unei “siguranțe” oferite de o­ e idem, Mediterana și lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, Ed. Meridiane, București, 1985-86. Vol. 4, pp. 156-164. 10 Reinhart Koselleck, Conceptele și istoriile lor. Semantica și pragmatica limbajului social-politic, Ed. ART, București, 2009, pp. 230-232. 11 Peter Burke, Istorie și teorie socială, Ed. Humanitas, București, 1999, pp. 181-185. 348

Next