Scînteia, decembrie 1969 (Anul 38, nr. 8264-8293)

1969-12-03 / nr. 8266

PAGINA 4 OMUL FAŢĂ IN FAŢĂ CU EL ÎNSUŞI... O convorbire cu academicianul Miltiade Filipescu nu-şi poate găsi decât mai propice decit laboratorul de paleontologie al Universităţii din Bucureşti , nu numai pentru că întreaga atmosferă a vastelor încăperi, pline de roci, hărţi, planşe, evocă laborioasa activitate de aproape o jumătate de secol a acestui eminent savant, deschizător de drumuri în studiul adincurilor pămintului românesc, dar si pentru că pe aici au trecut, in calitate de studenţi ai cunoscutului paleontolog si mineralog nu mai puţin de 48 de generaţii de tineri. Mulţi dintre ei au făcut şi fac cinste ştiinţei geologice din România, renumele lor călătorind, împreună cu cel al dascălului lor, mult dincolo de hotarele patriei, în chip poate paradoxal pentru cei care concep geologia exclusiv ca pe o ştiinţă a virajelor multimilenare — dar pe deplin firesc pentru cei ce cunosc modul de a gindi şi a acţiona al acestui om de ştiinţă — tinereţea ca atare, tinereţea ca virstă a uriaşelor potenţe spirituale, constituie o preocupare statornică de prim ordin a interlocutorului nostru. T — Pentru început, vă solicit o incursiune cu caracter oarecum autobiografic în trecutul studenţimii din ţara noastră, între condiţiile ce defineau specificul vieţii studenţeşti a anilor '20, când aţi păşit inuia oară sub cupola universităţii, şi cele ce o definesc astăzi se poate face, desigur, o paralelă... — Există întotdeauna un risc al repetării adevărurilor simple şi fundamentale, care par la îndemîna oricui, dar tocmai de aceea sînt, în fapt, prea des uitate îmi asum cu plăcere acest risc spunînd încă o dată că efectiv nu există termen de comparaţie între aceşti poli funciarmente opuşi, deoarece aparţin unor realităţi sociale antagonice. Mi-aduc aminte că în toamna anului 1920 — cînd eu, tînăr sărac, fiu de notar dintr-un sat de pe meleagurile moldovene, m-am înscris la facultatea de ştiinţe naturale a universităţii bucureştene — a trebuit să dorm mai mult de o lună pe unde apucam, dar mai ales pe „ospitalierele“ peroane şi în sălile de aşteptare ale Gării de Nord Motivul? Simplu ca bună ziua pentru acele vremuri, în Bucureşti nu existau decit vreo trei cămine studenţeşti, cu citeva zeci de locuri fiecare, şi care erau patronate de partidele politice burgheze ale epocii — liberalii, ţărăniştii sau cuziştii. Şi deoarece mie, chiar fără a avea o conştiinţă politică precisă, îmi repugna profund întreaga atmosferă imundă a vieţii politice de atunci — neînregimentîndu-mă în nici un partid — mi-a fost refuzată în consecinţă, brutal, admiterea în vreun cămin. A fost nevoie de intervenţia acelui mare şi venerat savant care a fost profesorul Ludovic Mrazek pentru ca rectoratul să dea dispoziţie să fiu primit într-unul din cămine. Traiul studentului „căminist“ de pe atunci e dificil de evocat celor ce nu l-au trăit: înghesuială ca într-un azil, condiţii igienice greu de suportat Dar a avea asigurat un loc la cămin nu era totul : mai trebuia să te îngrijeşti şi de minimul de hrană zilnică, precum şi de un minim de îmbrăcăminte modestă, dar cit de cit decentă. După orele de curs dădeam meditaţii pînă în adine de noapte. Ţin să menţionez că de burse nu prea se pomenea. Eu m-am putut socoti norocos că, prin anul II, eliberîndu-se postul de laborantcustode la laboratorul de mineralogie al profesorului Mrazek şi numărîndu-mâ printre studenţii săi apreciaţi, am putut ocupa acest post... Dar nu o dată mă întreb : cîţi copii de la ţară, cel puţin la fel de talentaţi şi capabili ca mine, n-au dispărut, sub orînduirile trecute, total ignoraţi, că însuşi mediul înconjurător, interesele dominante ale societăţii în care trăieşte, i-au cultivat de la o virstă fragedă pasiunea cunoaşterii Dar esenţialul constă în altceva : trăim într-un climat social purificat, într-o societate fără exploatare, care a eliberat omul — pe tînăr ca şi pe vîrstnic — de umilitoarele servituţi şi degradări morale ale orînduirilor anterioare, o societate în care domnește cultul muncii, al celor mai înalte valori etice umaniste. Nu se poate uita, de asemenea, că societatea noastră, spre deosebire de regimurile din trecut, întemeiate pe rapacitate, pe egoism exacerbat, este o societate — prin însăşi structura ei — tonifiantă, edificată pe principiile solidarităţii şi colectivismului Ea oferă largi condiţii de afiraceasta virstă — pasiunea dezinteresată, entuziasmul ce înaripează marile zboruri creatoare Cred că avem de-a face cu o consecinţă a faptului că atît şcoala, cit şi organizaţiile U . C., dar mai ales familia, nu depun suficiente eforturi pentru a realiza acea emancipare a omului de patima vorace a posesiunii obiectelor, emancipare pe care o preconiza tînărul Marx ca pe una dintre caracteristicile fundamentale ale viitoarei societăţi comuniste. Bineînţeles, nu e vorba de propovăduirea unui „ascetism“, de o desprindere din sfera lumească a vieţii cotidiene, cu cerinţele sale materiale ! ceea ce vreau să subliniez este necesitatea unei ierarhizări a preocupărilor in strictă concordanţă cu ţelurile şi climatul mofără a avea putinţa de a se afirma? Pe atunci era un adevărat noroc să întruneşti la un loc acele condiţii dintr-una din exploatările ei din străinătate Am refuzat, deoarece aveam in faţă un obiectiv care mă acaparase total şi la care nu voiam să renunţ in ruptul capului , să-mi aduc contribuţia la dezvoltarea paleontologiei şi mineralogiei în ţara mea. Aceasta era chemarea şi vocaţia mea esenţială şi, de altminteri, această chemare irezistibilă — numiţi-o cum vreţi, dragoste de patrie, legătura indisolubilă cu solul natal, sentimentul datoriei faţă de poporul din mijlocul căruia te-ai ridicat, faţă de ţara care te-a născut, esenţa rămîne aceeaşi — au simţit-o atîţia şi atîţia oameni de cultură din Istoria patriei, cărora li s-au oferit situaţii strălucite peste hotare, dar care au înţeles că LOCUL LOR AICI ESTE, că menirea lor constă în a şi multe, şi grele — ca să răzbeşti în viaţă, să te poţi forma ca savant şi ca ora... — Unul dintre poli l-aţi descris V-aş ruga să vă referiţi şi la celălalt... — Celălalt este chiar sub ochii noştri. Oricare dintre noi, cei virstnici, trecînd prin faţa marelui complex de cămine de lingă operă sau prin faţa acelui autentic palat studenţesc care este sistemul de cămine şi cantine de la Grozăveşti, avem brusc senzaţia că ne aflăm în altă lume. O lume in care tineretului i s-au deschis toate porţile cunoaşterii, îndepărtindu-se din calea sa orice oprelişte exterioară capacităţii şi voinţei sale. Nu mai vorbesc de faptul, îndeobşte cunoscut, că peste 70 la sută dintre studenţii mei sunt bursieri, beneficiari ai grijii statului socialist. Dar ce să mai lungesc vorba pe această temă : sunt convins că studenţii ştiu toate acestea cel puţin la fel de bine ca şi mine. — Care este relaţia dintre climatul nostru social şi profilul tinerei generaţii de astăzi ? — Să nu uităm că este vorba de o generaţie care s-a bucurat încă de pe băncile şcolii de o instruire ştiinţifică la nivelul cuceririlor ştiinţei contemporane şi realizării lor ? Cum spuneam mai înainte, trăim intr-o orinduire dominată de un înalt ideal social, cel mai bogat inconsecinţe din toate idealurile pe care le-a cunoscut istoria umanităţii Dar el trebuie insultat şi întreţinut. Referindu-ne la tineret, trebuie să creăm in jurul lui un mediu etic „bun conducător“ de idealuri. Noţiunea este incompatibilă cu egocentrismul, deoarece presupune, ca o componentă intrinsecă, prezenţa interesului obştesc, preocuparea continuă pentru cei din jur. Sunt obligat sâ mă refer tot la o experienţă personală , poate că hotăritoare pentru întreaga mea viaţă a fost influenţa profesorilor mei de la liceul „Codreanu" din Bârlad — printre care se număra şi eminentul nostru istoric, actualul academician Petre Constantinescu-Iaşi — care ne-au învăţat că nu e suficient să fii un bun elev ca să meriţi preţuirea celor din jur, ci trebuie să depui şi ceea ce am numi în termeni de azi o activitate obştească. Aşa se explică faptul că unele dintre cele mai plăcute amintiri ale adolescenţei mele se ţes din orele pe care le-am dăruit activităţii pe care o desfăşuram în cadrul societăţii culturale „Stroe Balcescu” a liceului. La fel s-a întîmplat şi mai tîrziu, in facultate, cînd m-am ocupat asiduu de organizarea Societăţii studenţilor în Ştiinţe Naturale care a izbutitîntr-o vreme cind bîntuia in facultăţi agitaţia anumitor cercuri interesate să tulbure minţile tineretului cu tot felul de idei retrograde) să-i ţină pe majoritatea studenţilor naturalişti departe de aceste agitaţii nocive, să le canalizeze energiile pe făgaşele constructive ale unor preocupări ştiinţifice menite să-i ajute în desăvîrşirea lor profesională. Azi, mai mult ca oricînd, avem putinţa, dar şi datoria să antrenăm tineretul in activităţi care să dezvolte interesul şi pasiunea pentru orizontul larg al preocupărilor sociale, căci idealul nu se Incorporează organic şi firesc in gindire şi în atitudine dacă nu e trăit cu toate fibrele sufletului şi realizat in acţiune, îmi îndrept gîndul spre dascălii din întreaga ţară, spre oamenii care şi-au făcut din slujirea catedrei axul spiritual al unei vieţi de muncă şi dăruire, fie că predau în amfiteatre universitare, fie in modeste şcoli de ţară , să fim cu mai mult timp in mijlocul tinerilor, să nu-i sluji neprecupeţit ştiinţa românească, propăşirea ţării. E şi o problemă de etică socială, aceea a locului pe care il ocupă idealul in universul spiritual al omului tînăr . Ce sens atribuiţi acestei noţiuni in modelarea tinerei generaţii ? — In fond, prin ce se distinge omul de celelalte vieţuitoare dacă nu prin ideal, adică prin acea facultate specific umană de a-şi proiecta scopuri şi de a-şi conforma activitatea urmăririi mare tuturor talentelor şi capacităţilor reale ; de aceea, in ultimele două decenii s-au şi lansat la noi pe firmamentul afirmării intelectuale atitea stele de prima mărime cite nu s-au putut afirma niciodată in trecut , tineri însufleţiţi de o reală conştiinţă a îndatoririlor ce le incumbă utit faţă de ei înşişi, cit şi faţă de societatea care le-a pus la dispoziţie condiţii atît de propice bunei lor dezvoltări. Această remarcă generală nu ne poate face insă să trecem cu vederea existenţa unor fenomene ce denotă anumite carenţe educative.. — Care ar fi, după opinia dv., „mecanismul“ apariţiei lor ? — In esenţă este vorba de o anume mentalitate a pretenţiilor „la de-a gata", de o punere a intereselor strict personale deasupra intereselor generale ale societăţii Fireşte, precizez, nu e vorba nici pe departe de masa studenţilor, sunt cazuri, dar nu putem să nu remarcăm nocivitatea lor etică şi socială, deoarece iradierile lor pot atinge şi pe alţii. Există la unii dintre aceşti tineri un anume mercantilism rebarbativ, care îi face să-şi înjghebe planuri de îndestulare, strict materială care s-ar putea exprima mai simplt cam aşa . „în doi ani trebuie să-mi procur maşină, în cinci să-mi cumpăr apartament“ etc, etc. E o aviditate grăbită care riscă să ucidă ce e mai bun in apropiem, să le cunoaştem viaţa, soldurile, preocupările, aspiraţiile, să le insuflăm cu înflăcărare tot ce avem mai bun in noi, tot ce au sădit in sufletele noastre dascălii cărora le păstrăm o caldă amintire. — Cum se intercondiționează idealul şi comportarea morală ? — Afirmarea unui ideal de viaţă, fie el social sau profesional, implică neapărat şi un ideal de moralitate, mai bine zis un sistem de atitudini morale menite să-l materializeze Iată un exemplu. In urmă cu cîtva timp, pe cînd eram decan, am fost informat că una din studentele noastre intirzie noapte de noapte la cămin, sosind de obicei la „ore mici“ Nu era o studentă cu rezultate slabe la învățătură Dar „hoinăreala" arunca o lumină urîtâ asupra profilului ei moral. Stînd de vorbă, mi-am dat seama că, în mentalitatea ei, există o discrepanţă flagrantă între ideea de îndatorire studenţească şi necesitatea respectării unor anumite norme etice. Ulterior, cînd m-am adresat în scris părinţilor ei — o familie de altfel onorabilă de oameni muncitori din Galaţi — am înţeles şi cauza... Nici pînă azi n-am primit răspuns la această scrisoare ! De unde se veda că părinţilor le era indiferentă comportarea morală a fiicei lor , ceea ce conta exclusiv pentru ei era s-o vadă în posesia unei diplome, mai bine zis s-o vadă „ajunsă în viaţă“. Mediul etic de care vorbeam mai sus — mediu „bun conducător" de idealuri — trebuie închegat de toţi, absolut toţi factorii educativi, din care familia nu poate fi in nici un caz exclusă, ba dimpotrivă ! Şi ar mai fi ceva de spus ; nu consider că educaţia tinerului s-a încheiat o dată cu terminarea liceului. Contrar părerii curente a unor cadre didactice universitare, e bine să nu socotim facultatea ca un loc exclusiv de Instruire, de „îndopare" cu Cunoştinţe Procesul educativ trebuie să continue şi pe această treaptă, adaptat desigur exigenţelor virstei, profilului unor oameni aflaţi in plinătatea energiilor lor spirituale. Dar cu aceeaşi finalitate , formarea lor in spiritul unor înalte idealuri sociale şi etice, care să le orienteze întreaga viaţă ! Victor BIRIADEANU ral al vieţii noastre sociale, a unei mai temeinice delimitări — in primul rînd din partea educatorilor — a ceea ce este principal, hotărîtir in viaţa omului de ceea ce este secundar, derivat. Satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale, îndestularea nu sînt ţeluri in sine, ci exclusiv consecinţele realizării profesionale. îndeplinirii exemplare a obligaţiilor sociale Numai prin achitarea acestor datorii iţi istifici bunurile de care te bucuri ! Este singura rezolvare realistă şi, în acelaşi timp, echitabilă a ecuaţiei om-societate.. — Dăinuie adesea părerea, printre anumiţi tineri că renunţarea la unele satisfacţii de moment echivalează cu o manifestare de naivitate... —Naivitatea constă tocmai în această părere ! E vorba de o confuzie între planuri de substituirea unui ţel esenţial, ordonator al întregii vieţi, prin surogatele amăgitoare ale tentaţiilor de moment. Să ştii să rezişti tentaţiei înseamnă, de fapt, să-ţi pregăteşti autenticul succes în viaţă • Deşi nu-mi prea place să evoc experienţe personale mă voi referi totuşi la ele, deoarece mi se par, intr-un sens, ilustrative Acum vreo trei decenii, o mare societate petrolieră internaţională, „Vacuum Oii", mi-a oferit un salariu exorbitant pentru vremea aceea ca să mă angajez ca geolog Dialog despre mediul etic „bun conducător“ de idealuri Interlocutor, acad prof dr. Miltiade FILIPESCU împing babacii, Imping Desen de Eug. TARU DOBINDA NEOMENIEI LA O MOŞTENIRE „PĂPATĂ" Am stat cîtva timp In faţa unui fotoliu incomod. Incomod prin aceea că era destinat oaspeţilor unui birou intitulat „Serviciul de asistenţă socială“. In acest fotoliu sunt invitaţi să se aşeze oameni care, pentru diverse motive, ajung in situaţia de a solicita statului, societăţii, un sprijin adăpost sau asistenţă socială. In ziua aceea a pătruns în încăpere un bătrîn venit să ceară internarea într-un cămin. Un om cu un chip obosit şi întristat. Nicolae Matei. Iată povestea lui ! Timp de 40 de ani a muncit în turnătoria de fontă a uzinelor „Griviţa Roşie“. A muncit într-o meserie grea şi în acest timp, într-o căsuţă de cartier, şi-a înjghebat o familie şi a crescut patru copii , doi băieţi şi două fete. „ Pe băieţi i-a înscris, la virstă cuvenită, in şcoala profesională a uzinei şi au învăţat, amîndoi, meseria de strungar. Pe cele două fete le-a ţinut în liceu. După patruzeci de ani de muncă, statul socialist i-a asigurat o pensie. Copiii au crescut mari, s-au căsătorit, şi-a croit fiecare rostul lui. Părea că totul este în ordine... Numai că Nicolae Matei trăia singur ! soţia îi murise de cîţiva ani. Aşa incit a primit bucuros propunerea fiilor de a-şi vinde căsuţa şi de a locui la cel mai mare dintre ei, unde, după cum i s-a spus, va avea şi îngrijirea cuvenită şi nici nu va mai fi, la bătrîneţe, atît de singur. Şi-a vîndut casa, a împărţit banii fiilor („le-am dat partea lor de moştenire“), şi-a luat bagajele şi s-a instalat la Gheorghe Matei, fiul cel mare. Aici, insă. In scurtă vreme, viaţa lui a devenit un chin Tot mai des i se spunea că incomodează, că nu e loc şi pentru el. Nu, nu despre bani era vorba. Bătrinul îi plătea fiului 700 de lei pe lună pentru întreţinere Avea şi un carnet CEC, pe care îşi pusese deoparte suma ce-i rămăsese din vînzarea casei. Cecul a fost însă făcut in aşa fel incit banii, la nevoie, să-i poată ridica şi fiul Erau 1i 000 de lei Intr-o bună zi, fiul i-a spus răspicat să-şi caute o locuinţă In altă sociale — primesc o pensie de 1 200 lei din care mă pot întreţine Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni. Ceea ce doresc este un cămin, un loc în care să pot sta şi unde să fiu înconjurat de oameni. E un dezmoştenit al soartei ? Victima unei intimplări nefericite? Gheorghe Matei, fiul cel mare, mă primeşte in casă cu o anume nervozitate Abia aşteaptă ,,să pună lucrurile la punct" (Privind în jur mi-am amintit o parte, că la el nu mai poate sta, nu-1 mai poate ţine. Cu inima îndurerată, bătrinul s-a dus atunci să scoată de la C.E.C o sumă ca să-şi poată plăti o cameră mobilată Carnetul de C.E.C. insă, care era păstrat intr-un dulap al fiului, nu mai valora decit... 25 de lei. Restul, pînă la 6 000, fusese ridicat în taină de către fiu . Bătrinul, stors si de ultimii bani rămași din vînzarea casei, a fost nevoit să plece, să hoinărească pe străzi. La celălalt fiu nu se putea duce. N-avea loc nici acolo.. Elisabeta Coculaş, fiica lui, locuieşte împreună cu soţul Intr-o garsonieră Nici ea nu l-a putut primi. — Eu nu cer pomana nimănui — se destăinuia el în biroul asistenţei venit din partea unui organism fiscal. Şi mi-am dat seama că aici, intr-adevăr, nu era loc şi pentru bătrinul muncitor de la Griviţa... Într-o altă încăpere am fost apoi înconjurat de un adevărat conclav familial. Soţia lui Gh. Matei mi-a perorat despre „marile neplăceri“ pe care le-a avut cu bătrinul Că era uricios, că nimic nu-i plăcea, că ea, ca noră, l-a îngrijit, dar nu înţelege de ce bătrinul s-a supărat şi a plecat de la el... — Eu l-am ţinut destul — mi-a declarat, în cele din urmă, şi Gheorghe Matei — să-l mai ţină şi ăilalţi... Mai explicit nici că se poate ! Stau de vorbă cu Elisabeta Coculaş, fiica bătrînului : — Sigur, e destul de neplăcut că tatăl meu a ajuns în starea în care se află, dar eu ce pot să fac ? Cu fratele meu mai mare nici nu se poate discuta despre asta... Celălalt fiu a făcut o încercare timidă de a rezolva lucrurile A avut o discuție cu fratele mai mare. Ne-o reproduce bătrinul : — A venit, să intervină pentru mine, să-i spună că n-ar trebui să mă dea afară, că sînt, totuşi, tatal lor care i-a crescut. Dar, pînă la urmă, au început să-şi strige unul altuia : „Mai ţine-l şi tu !“ Ba ţine-l tu, că tu i-ai mîncat banii !“ Aşa că am ajuns in stradă. Dar, cum vă spuneam, eu nu de hrana şi de banii lor am nevoie. Aş fi avut nevoie de familie, de băieţii mei.. Că m-au înşelat cu casa, n-ar fi fost nimic. Am cheltuit eu cu ei mai mult Dină l-am văzut mert. M-au înşelat In omenie, asta mă doare.. parte a discuţiei avută cu bătrinul î — Unde şi ce lucrează acest fiu al dumneavoastră ? — Lucrează acasă. — Parcă spuneaţi că e strungar ? — Da, este, a lucrat şi el la Griviţa Dar de la un timp nu i-a mai plăcut. I s-a părut că o să-i meargă mai bine dacă işi cumpără o presă de material plastic. Acum fabrică tot felul de fleacuri care se vînd pe la tarabele particularilor din piaţă. Agrafe, piepteni, bigudiuri...). Am intrat deci în casa lui Gheorghe Matei In prima încăpere (în care fusese găzduit bătrinul) se desfăşura o activitate febrilă. Cîţiva oameni se agitau în jurul maşinii care fabrica marfă pentru tarabagii. M-au privit bănuitor ca şi cum aş fî Ceea ce n-au vrut să-i ofere propriii săi copii — deşi erau de două ori datori :* ca fii şi ca... moştenitori — i-a oferit acum statul. Nicolae Mate se bucură de adăpost şi de îngrijirea sănătăţii : a fost primit într-un cămin de bătrîni din Bucureşti. Din cînd în cînd, fericiţi că au scăpat de „povară“, fiii îl vizitează. Aici nu e vorba însă de rezolvarea unei situaţii materiale. Rămîne o rană mult mai adîncă : suferinţa celui părăsit şi înşelată de către cei mai apropiaţi lui, de către cei care au constituit raţiunea şi bucuria întregii sale existenţe. Nu este, din păcate, singurul caz de dezmoştenire din partea unor moştenitori roşi de morbul neomeniei şi al ingratitudinii Poate, dacă vreţi, este o reeditare a tragediei balzaciene a „Moşului Goriot“ — un egoism calculat la rece, care nu poate avea nici o umbră de circumstanţă Provoacă indignare in special Gheorghe Matei, fiul mai mare, care l-a aruncat pe bătrîn in stradă după ce mai întîi a avut grijă să-i „pape" moştenirea şi banii agonisiţi. Nu este o întîmplare că un asemenea gest a fost săvîrşit de un om care a evadat din rîndurile muncitorilor unei uzine cu vechi tradiţii, ca să îmbrăţişeze o indeletnicire de mic manufacturier in strînsă legătură cu lumea sordidă a unor tarabagii adesea certaţi cu justiţia. Egoismul feroce, rapacitatea — trăsături morale tipic burgheze — au dus întotdeauna la obturarea judecăţii lucide şi la pîngărirea celor mai simple, mai curate dintre sentimentele omeneşti. Ele ne apar cu atît mai stranii şi mai periculoase cînd răbufnesc, ici şi colo, în climatul nostru social, dominat de acţiunea ofensivă a unor înalte legi morale bizuite pe omenie, bun simţ, răspundere socială Ce rezolvare poate fi oferită acestui caz ? O reîntoarcere printre cei care au zdruncinat inima de părinte ? Din nefericire, viaţa ne oferă uneori epiloguri ireparabile. Nu, de vină nu este soarta ! Iată de ce punem aceste rinduri sub ochii opiniei publice. Mihai CARANFIl SUB OCHII OPINIEI PUBLICE SCINTEIA — miercuri 3 decembrie 1969 PAGINII PĂRINŢI, ATENŢIE LA „STRADĂ" ! In urmă cu două sâptămîni, publicam, in această pagină, scrisoarea îndurerată a familiilor Moldovan şi Diacenco din Turda; vieţile fetiţelor lor fuseseră curmate ca urmare a unor fapte antisociale ale unui tînăr, Dumitru Borşan. Am primit la redacţie un număr de scrisori, dintre care publicăm astăzi două Economistul MIRCEA SMEU (Bucureşti, str. Al. Dornei 29), scrie : „Aflăm destul de des, din păcate, despre comportarea imorală, huliganică, antisocială a unor tineri scăpaţi de sub puterea autorităţii părinteşti sau a altor autorităţi tutelare. Furturi, violuri, scandaluri in localuri publice, acte ireverenţioase faţă de bătrini şi femei în mijloace comune de transport şi altele, deşi săvîrşite de o infimă minoritate, sunt semnale care, după opinia mea, impun luarea unor măsuri urgente pentru depistarea şi stîrpirea acestor fenomene. Desigur , primul factor chemat să contribuie la luarea acestor măsuri este familia. Părinţii sunt obligaţi să supravegheze, să educe, să îndrume zilnic, oră cu oră, activitatea copiilor. în primul rînd, comportarea părinţilor trebuie să fie un exemplu in faţa copiilor. Sunt convins că ceea ce vede copilul în familie, aceea va face şi el in viaţă. Educaţia „celor 7 ani de acasă“ şi restul anilor pe care copilul ii trăieşte alături de părinţi au o influenţă hotăritoare asupra întregii sale vieţi. Toată viaţa mea n-am să uit sfaturile mamei mele, zilnice : — să nu pui mina pe lucru străin, că pui mina pe foc ; — să laşi vorba acolo unde ai auzit-o ; — să laşi să treacă înaintea ta pe cei mai bătrîni ; — să fii cuviincios cu toată lumea... şi cite altele. Astăzi, in familia mea practic obiceiurile învăţate de la părinţii mei. Dar sînt şi împrejurări cind, ambii părinţi fiind salariaţi, nu mai au posibilitatea exercitării unui control cu totul riguros asupra activităţii copilului. Cu atît mai important apare, in aceste situaţii, rolul şcolii. Profesorii, şi mai ales dirigintele clasei, trebuie să-şi cunoască elevii din toate punctele de vedere, să cunoască felul lor de viaţă în afara şcolii. Vizitele profesorilor la domiciliul elevilor, vizitele părinţilor la şcoală sunt deosebit de utile copiilor. Tineretul, plin de utila energie, trebuie mereu călăuzit spre anumite activităţi sănătoase, in timpul său liber. Sunt din nefericire şi cazuri cind copiii, in timpul lor liber, stau pe stradă. „Strada“ nu poate oferi copiilor nici un fel de educaţie şi din rindul tinerilor care îşi întrebuinţează timpul liber fără supraveghere se recrutează elementele antisociale. Aici trebuie să intervină cu promptitudine părinţii, şcoala, organizaţiile de pionieri, organizaţiile U.T.C. Sunt intru totul de acord că este necesară formarea unei puternice opinii de masă, care să antreneze părinţii şi toate celelalte instanţe chemate să educe, să îndrume şi să supravegheze tineretul nostru, pentru a se preveni formarea elementelor antisociale, precum şi pentru a le depista, izola şi reeduca pe acelea care — din nefericire — s-au format. Copiii şi tineretul sunt bunul cel mai de preţ al poporului nostru şi nu trebuie să precupeţim nimic pentru a-i pregăti ca mîine să fie cetăţeni demni de acest nume, însufleţiţi de idealurile înalte ale orînduirii socialiste“. „Am 44 de ani, sunt tatăl a trei copii — ne scrie ŞTEFAN POLOVICI (Oraviţa str. Izlazului 77). Am citit cu multă durere scrisoarea publicată. Durerea, mihnirea şi disperarea acestor părinţi mi-au răscolit sufletul, in afară de dispariţia pentru totdeauna a celor două fetiţe din sinul familiei — celelalte lucruri vor fi readuse in curind la normal : stilpul va fi înlocuit, maşina reparată, dar nimic şi nimeni nu va putea să redea viaţă micuţelor vlăstare pe care părinţii le-au iubit atît de mult şi a căror viaţă a fost răpită din nepăsarea unui tînăr chefliu care pentru toate cele săvîrşite ca : omor, furt, distrugere, dispariţia de la locul accidentului, merită, pe bună dreptate, pedeapsa cea mai aspră". SUBIECTIVISM ÎN CONTINUARE Primim de la tov Constantin Andrei, fost director al direcţiei regionale de drumuri şi poduri Iaşi, un vast material (21 de pagini) în care contestă articolul intitulat „Cele două tăişuri ale subiectivismului“, ca fiind „nereal, denaturat şi tendenţios in scopul bine determinat de a solicita scoaterea din funcţia de director a subsemnatului“. Semnatarul admite că, intr-adevăr, şi-a angajat o serie de rude în serviciu, dar spune că ele n-au deţinut funcţii importante şi că reporterul ar fi trebuit să analizeze mai curind felul cum patru din cei opt copii rămaşi fără mamă şi avind ca tată un invalid de război se străduiau să-şi cîştige cinstit existenţa. Am reţinut, acest argument emoţional, ca pledînd în favoarea sa. Totuşi, tov. C. Andrei ocoleşte problema principală, şi anume că a fost sancţionat cu vot de blam cu avertisment, pe linie de partid, şi cu mustrare cu avertisment, din partea Ministerului Transporturilor, pentru mai multe ,grave abateri de la disciplina de partid şi de stat, generate de abuzuri în funcţia pe care o deţine“, iar apoi schimbat din funcţia de director. In contestaţia sa scrisă, tov. C. Andrei solicita „reanalizarea“ şi „reanchetarea“ tuturor faptelor — extrem de numeroasa — in litigiu. Printr-o adresă directorul general al Direcţiei generale a drumurilor din Ministerul Transporturilor, ne răspunde : „Cele afirmate in articolul publicat au fost constatate atît de organele de control ale ministerului, cit şi de conducerea direcţiei generale a drumurilor şi sunt întemeiate pe fapte reale. Ca urmare a acestor abateri, înlăturarea de la conducerea direcţiei regionale a directorului — Andrei Constantin — şi a inginerului şef — Ion Muraru — a fost hotărîtă de conducerea ministerului în acord cu biroul Comitetului judeţean Iaşi al P.C.R. încă din luna august, înainte de apariţia articolului“. Mai rămîne să adăugăm, de la noi, că protestele acumulate în memoriul tov. C. Andrei sunt neconvingătoare şi nu sunt însoţite de nici o adiere autocritică, de recunoaştere măcar parţială, deşi faptele au fost constatate de foruri şi anchetatori diferiţi, la intervale diferite, cu o obiectivitate întemeiată pe dovezi. Prin această atitudine de negare totală, autorul n-a făcut decit să confirme diagnosticul global pe care i-l pusese articolul incriminat subiectivism. ALTE CONFUZII... în pagina „Omul“... din ÎS octombrie a.c. a astărut articolul „De ce încolţesc confuzii pe terenul... clarităţii“ care critica neprezentarea la posturi a unor specialişti din promoţia 1969 repartizaţi Ministerului Industriei Construcţiilor de Maşini. In răspunsul pe care ni l-a trimis, Direcţia personal-invăţămint a M.I.C.M., tov. director adjunct, ing. V. Hîncu, ne aduce la cunoştinţă că, din totalul de 1542 de absolvenţi, 58 nu s-au prezentat la posturi. Punct. Şi că prin adresa nr. 62 520 s-a comunicat Ministerului învăţămlntului situaţia. Foarte bine, numai că nu ni se spune : 1) ce s-a intimplat cu absolvenţii neprezentaţi nominalizaţi in articolul nostru şi nici 2) ce măsuri înţelege să ia M.I.C.M., pentru a se respecta integral litera legii ? Atitudinea de spectatori pe care o adoptă cei chemaţi să acţioneze efectiv pentru ca industria constructoare de maşini să-i primească pe toţi specialiştii repartizaţi ni se pare cel puţin ciudată. Ca şi maniera de a înainta, în locul unui răspuns concret la întrebările concrete din articole, o... situaţie statistică. Aşteptăm o revenire din partea M.I.C.M.