Steaua, 1981 (Anul 32, nr. 1-12)
1981-02-01 / nr. 2
frumoase printre mărăcini, bărbatul şi femeia uniţi în fericirea edenului. El se amuza purtînd-o pe umeri şi auzeam ţipetele fetei cînd vreo creangă de pin îi aţinea calea. Lacul dezvăluia în unele seri o paloare aidoma integrităţii sale, gata să se destrame în noapte şi părea că nu mai e decît un imens vid. Stăteam pe malurile acelui vid ca și cum acolo s-ar fi sfîrșit pămîntul. Apoi, brusc, mireasma apei, cotropitoare și morbidă, ni-1 reînvia. Mă miram că-1 pot iubi într-atît, eu, care n-aveam plăcere decît pentru mare. Dar pe aceasta din urmă o cunoscusem destul de tîrziu, pe cînd lacurile, cu mîlul şi transparenţa lor, făceau parte din copilăria mea. Dorinţa mea dintîi fusese să mă scald în ele, să dispar în stufărişul care lăsa să se întrevadă adîncuri de o puritate nesfîrşită, dar în care gleznele mele se simţeau treptat înghiţite. Aici natura regăsea tărîmurile acelei vîrste: încîlceala rădăcinilor, a trunchiurilor în culori schimbătoare, reflexele lor cenuşii sau verzui pe pielea noastră. Cuplul şi-a păstrat-o la fel, ciudat de albă, în pofida soarelui şi nu puteam decît să admir de departe fineţea încheieturilor, animalitatea pletelor. Se hrăneau doar? Apăreau, da, cu flori în gură, însă nu i-am văzut ocupîndu-se de altceva decît ei înşişi şi, evident, de jocul cu acele cărţi, din care au pierdut într-o zi un as. Era asul de treflă pe care l-am găsit întîmplător, după aceea. N-am vrut să-l duc înapoi, hotărîtă să nu rup prin nici un gest sau vorbă prietenia mea, atît de frumoasă prin indiferenţa ei prefăcută. Aş fi putut, la fel de bine, să nu iau cartea, să o las acolo, dar am ţinut să o păstrez ca pe un lucru care să-mi amintească de ei. Şi pe urmă, puteau foarte bine să se lipsească de ea. Dacă şi-au inventat un limbaj al lor, şi-au inventat desigur şi jocurile. Iar dacă-i întîlneam în rătăcirile lor, mereu goi, surîdeam în sinea mea, într-atît era de adevărată semeaţa lor libertate. Dar n-aveam să mai surîd multă vreme. Curînd a trebuit să-mi adun cortul şi să plec. Şi i-aş fi uitat, poate, pentru a doua oară, fără ca de fapt să-i uit cu adevărat, căci păstram între două file asul de treflă, neted şi curat, cu uşoara lui mireasmă de talisman, cînd mi-a căzut sub ochi o notiţă dintr-un ziar. Se anunţa înecul — sinucidere? accident? — al unui băiat şi al unei fete, ale căror nume erau trecute sub tăcere, pe coasta pe care o părăsisem cu o săptămînă în urmă. Ara încercat să aflu mai mult, am telefonat cunoştinţelor. Nu se ştia nimic. In sfîrşit, revăzîndu-mi într-o zi prietenii din ţinutul C., cărora dintr-o inexplicabilă nevoie de taină nu le dădusem nici un semn de viaţă toată vacanţa, aceştia mi-au spus: — Familia a înăbuşit totul; a cumpărat tăcerea medicului, a poliţiei, a jurnaliştilor. Adevărul întreg nu se va putea cunoaşte niciodată. Dar am aflat esenţialul. — Şi? — Mai zguduitor decit povestea de la Mayerling! — Nimic nu poate fi mai zguduitor decît ce s-a întîmplat la Mayerling, dacă stai să te gîndești la niște detalii!... am exclamat eu. Autocastrarea, de pildă ... Dar nici în povestea asta nu se va ști niciodată totul. Martorii au fost înfricoşați. Prietenii mei au tăcut; păreau mîhniți, preocupați. Gîndindu-mă, am întrebat din nou: — Cei doi, amanții din lac, erau frate și soră, nu-i așa? — Gemeni. — Mi-am dat eu seama. ■— I-au găsit legați unul de altul în apropierea unei insule de stuf ... Nu puteam pricepe. — Legați...? — Ce, tu n-ai auzit niciodată de nodul gordian? — A!... ba da. — De aceea au şi preferat apa. Pe ei martorii i-ar fi înfricoşat. Şi solemn, ca un pastor, un student a deschis o carte şi a citit: — Peşti purpurii le-au devorat ochii, o fiară le-a sfîşiat trupurile de argint, iar apa albastră a împletit o cunună de urzici şi mărăcini în pletele lor bogate. In româneşte de Mihaela G. Toader Neculai Păduraru, pictor, ornitolog, entomolog Enigmatice ca personajele filmelor lui Hitchcock, filiforme ca artefactele lui Giacometti, rude bune cu fantasmele lui Goya, înveşmîntate cînd în culori suau psihedelice, cînd violente ca ale olăriei populare, cine şi ce sînt fiinţele pictate de Neculai Păduraru?* Oameni doar în parte, altminteri mai degrabă păsări ori insecte. Amintesc o povestire de ştiinţă fantastică al cărei erou descoperise mijlocul de a se dezintegra şi reintegra. Efectuînd operaţia într-o cabină unde se găsea şi o muscă, se pomeneşte reintegrat însă ca făptură totodată omenească şi artropodă. Gîndul ne poartă şi spre încă , o bucată a literaturii de anticipaţie: Insula doctorului Moreau de H.-G- Welk, unde medicul realizează pe viu combinaţii de oameni şi animale. A pătruns de asemenea în pînzele tînărului pictor român ceva din echivocul mister al romanelor lui Lovecraft. Dar vieţuitoarele lui Neculai Păduraru nu evocă numai imagini de înfiorare şi derută a spiritului, ci şi momente fascinante din operele unor foarte mari scriitori: celebra scenă, bunăoară, în cursul căreia, lui Proust, membrii familiilor aristocratice i se dezvăluie nu atît ca semeni ai săi cît mai ales ca figuri heraldice şi ca zburătoare ca strălucitor penaj. Ornitologie şi entomologie aflăm din belşug şi la Hieronymus Bosch, iar în Flautul fermecat perechea Papageno-Papagena (simbolul omenirii de rînd, neştiutoare, neiniţiată) apare împodobită cu pene şi fulgi şi cîntă cotcodăcind. Da, pictura lui Neculai Păduraru — tainică şi tulburătoare — se înfăţişează în primul rînd ca o artă „animalică“; nu însă, nu în cea mai mică măsură, nu în chipul cel mai vag similară a celei în care foarte realist sînt tratate necuvîntătoarele de un sculptor ca Barye ori de un maestru al picturii romantice ca Delacroix. La Neculai Păcuraru — departe de orice luare în consideraţie a naturii — insectele, păsările ori cornutele descind de-a dreptul din lucrările psihiei suprarealiste, din ale oniricilor ori din ale vizionarilor copleşitor urmăriţi de ştime şi năluci sălăşluite în zonele marginale şi plurivalente ale trezirii. Ne este dat a privi ceva deîndată pus în relaţie cu balul costumat, măştile, procesiunile murale cretane, de nu şi cu siluetele cromatice proiectate de coşmaruri ori de reveriile dintre veghe şi somn pe fundaluri panoptice. Hainele fiinţelor acestora mixte sínt subţiri ca nişte membrane de insecte fragile, sínt străvezii (lăsînd să se zărească structuri ciudate şi complexe), sínt şi somptuoase ori şi heteroclite şi derizorii ca ale unor sperietori de păsări dăunătoare, ca ale unor prinţi ce ar fi ales calea cerşitului într-o Ecbatană ori un Samarkand de vis. Vietăţile dansează, se reped, par a fi fost surprinse pe cînd făceau tumbe, plutesc intr-un văzduh slobozit de sub legi şi rigide coduri genetice, execută mişcări de acrobaţie nu cu întreg trupul ci cu fragmente ale acestuia, jongleria, antigravitaţia, mutaţiile în ritmul unei dinamici ce n-are a da socoteală nimănui constituie, zice-s-ar, elementele de bază ale faunei aciuiate în plăsmuirile pictorului şi dau privitorului o puternică senzaţie de stupoare şi, precumpănitor, de vrajă. Pentru, că, deşi din aceeaşi stirpe ca ale lui Bosch, pînzele acestea semiornite şi entomologice mai mult decît înfiorarea transmit cugetului şi simţirii o stare de intensă curiozitate aproape euforică, în orice caz jucăuşă, amuzată, dispusă a participa oricînd la zburdările, poznele şi rostogolirile nedefinitelor fără de astîmpăr creaturi. Nu-s ele drapate în pînză de păianjen? în vele dezbărate de materia lor alcătuitoare? îmbrăcămintea lor nu-i ea din fire de borangic ţesut în nopţile cu lună plină? Nu li se, poate ghici un zîmbet maliţios şi distant, dar şi provocator? Nu-i limpede că se mişcă, dănţuiesc ori se dau peste cap minate de o nestăvilită şi nemotivată exuberanţă? . Pornirea spre ghiduşie e însă numaidecît încremenită de tot ceea ce în tablouri rafinat sau zglobiu colorate ţine de tărîmul ameninţărilor, al semnelor fatidice, labilităţii şi inexplicabilului. Bosch, Goya şi riturile ancestrale sunt prea aproape pentru a nu oferi ceva din cruzimea lor şi din aprehensiunile tăinuite în esenţa lor. în spaţiile dintre antropo- şi zoologie, mai stă, cine ştie, o stăruitoare teamă iscată de putinţa trecerii sufletului — prin metempsihoză ori efectul unei osînde karmice — în specii infraumane. Dar poate că presupunerile şi filiaţiile acestea nu mărturisesc decît , obsesii livreşti şi că adevărul e mult mai simplu: că pictorul s-a distrat de minune refăcînd ca artist adult jocurile şi salturile copilăriei; viaţa în contact direct cu animalele şi mlădierea trupului fraged îngăduie — în mediul rural — copilului să socotească orice improbabilitate posibilă. Atunci deosebirea dintre sacru şi profan, dintre cauză şi efect nu e încă precisă; între om şi natură liniile demarcatoare nu au un caracter absolut, tot ce este viu pare a se prinde în, horă, a păși de-a berbeleacul, a face schime, a îmbia —■ pe jumătate în glumă, pe jumătate înspăimîntător. Pe astfel de labile puncte de frontieră pare a le fi plăcut să zăbovească și mitologiei egiptene şi misterelor aferente străvechilor credinţe. Pictura lui Neculai Păduraru nu-i mai presus de orice tinerească, altfel spus arhaică? Nu cumva ţine de faza în care joaca, teama, închipuirea, misterul, închipuirea nu apucaseră încă pe drumuri divergente ci locuiau laolaltă, ghemuite în sufletul omului încrezător în stihii? * Născut în 1946 la Sagna (judeţul Neamţ). A debutat în 1968 (Expoziţia interjudeţeană — Iaşi). A participat la numeroase expoziţii colective în ţară şi în străinătate (Roma, Sofia, Berlin, Ravenna, Varşovia, Paris, Padova, Praga, Atena). A obţinut premii româneşti şi internaţionale. Această ultimă expoziţie a avut loc în sala Simeza (Bucureşti), în toamna anului 1980. N. Steinhardt