Teatrul, 1971 (Anul 16, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 5 - 87
La crimă. Fireşte, nu uit nici un moment că adeseori aceste reprezentaţii constituie o contestare a societăţii de consum, a injustiţiilor ei, a răulăgaielor purtate împotriva popoarelor, şi nici că de sunt o acţiune îndreptată contra teatrului comercial, de divertisment, contra vedetismului etc. Dar sunt mijloace care dezonorează un scop, oricit ar fi el de nobil, şi când de pildă Peter Schumann, animatorul lui „Bread and Puppet“, teoretizează renunţarea la iluminatul electric al scenei în favoarea vrăjii ,lumînărriilor şi a misterului torţelor medievale, încerc acelaşi simţămînt de spaimă pe care mi-l transmite universul de „science-fiction“ descris de Lovecraft sau Bradbury, căci în anumite configuraţii, o lume de început seamănă ca două picături de apă cu o lume de sfîrşit, iar zorii, cu amurgul. La urma urmei de ce m-aş speria mai tare de cei ce ne spun că pe alte planete vieţuiesc făptuiri diabolice care dispun de maşini capabile să descifreze ode mai ascunse dintre gînduri, supraveghindu-le, şi reprimîndu-le, că pot produce o mutaţie tragică în evoluţia omului, întroncîndu-i la stadiul zoologic, că vor invada Terra, iar pentru deplina reuşită a operaţiei militare ne vor fura sufletele şi vor lua înfăţişarea noastră, decât de ce ce ne povăţuiesc să revenim la formule de viaţă şi de artă născute în jurul unui foc printre murmure de groază şi spasmuri frenetice. Să fie aceasta o cale fericită de a evita prăpădul şi o resurecţie spirituală ? De astfel, acum nu se poate mai semnificativ că majoritatea acestor formule artistice nu fac primii paşi pe un itinerar necunoscut, fascinant, la capătul căruia ar zări o lumină paradisiacă, ci se îmbarcă o dată cu toate neliniştile prezentului spre o destinaţie obligată. Şi nu atît la chemarea unui ideal, cît sub presiunea unei necesităţi blestemate, ca intr-o pribegie. Nu se pleacă într-o dimineaţă radioasă, într-un elan euforic, ci dintr-un oraş asediat, cu înfrigurarea spaimei, sub teroarea apropiatului flagel, încercînd să se prindă ultima navă. Iar cît priveşte portul unde vor ancora, de poi unde teatrul a supravieţuit pentru că nu a evoluat, rămînînd un mijloc de a celebra elemente misterioase ale cosmosului ori de a neutraliza forţa vrăjmaşului şi de a-i încorpora virtuţile, cînd nu de-a dreptul solemnitatea ingerării de carne omenească. A ne întoarce pe ce dintâi ţărm, printre amulete, taliismane şi idolii nu-i desigur o mişcare epopecă. Şi nu pot să-am închipui că teatrul întreprinde călătoria spre vîrsta începuturilor cu o absolută candoare, convins că acolo se află limanul, aurora. Presupun mai curînd că avem de-a face cu o poză, cu expresia emotivă adecvată (dar şi sporită) a unor nelinişti autentice. îl bănuiesc, cu alte cuvinte, de un anume cabotinaj. Cum oare nu ar sesiza că tristeţea lui reală se însoţeşte cu orgoliul acestei tristeţi, că în chiar momentul de durere iese la rampă histrionul, care după ani şi ani de absenţă, simte că a pus mîna pe un rol adevărat într-o dramă de succes ? Cum nu ar fi conştient de jocul lui cu destinul, de sacrificiile la care consimte benevol pentru a obţine aplauzele, şi că ceea ce-i dăruie sorţii e mai mult decît ceea ce păstrează ? Cum oare nu şi-ar da el seama că însăşi concepţia ce prezidează această regresiune poartă pecetea mentalităţii care acordă riturilor o putere obiectivă asupra realului şi consideră că ele dispun de forţa de a impune lumii intenţiile cu care sunt încărcate ? Oricum, un lucru e cert : acest voiaj în viitor e înapoierea în trecut. Se ştie prea bine că o cultură în adevăr vremii se hrăneşte numai din produsele teritoriilor şi vremii ei, că arta altor pământuri şi epoci o poate fertiliza. Şi nu e nevoie să repetăm cît de rodnice au fost pentru întreaga cultură contemporană descoperirile făcute bunăoară pe drumurile Africii sau ale continentului sud-american. (De altminteri, totdeauna o mişcare novatoare îşi selectează precursori în timp şi în spaţiu. Oare Renaşterea nu s-a adresat Antichităţii şi nu s-a stabilit cu domiciliul în Italia ? Dar nu-i mai puţin important ce reţine o cultură din trecut, natura opţiunilor ei fiind definitorie. Or, astăzi o serie de ansambluri artistice au un ochi îndreptat spre practicile rituale și celălalt spre jungla primitivă. Numele celui ce a împins teatrul pe acest drum se află pe toate buzele. El e acel poet, actor, regizor, dramaturg, care avea mai multă încredere în descântecele artiaice decît în limbajul intelectual, care socotea că în teatru poezia e dincolo de text şi poate vieţui la nevoie fără text, în perimetrul de flăcări al unei acţiuni împinsă pînă la exces şi exercitîndu-şi o funcţie magică. Dar nu despre străfulgerările şi întunecimile acestui om pe jumătate iluminat, pe jumătate dement, care a avut geniull erorii, care a trăit exaltându-şi, suportându-şi, folosindu-şi suferinţa şi transfigiurînd-oîn creaţie, nu despre Antonin Artaud trebuie vorbit în primul rând, dacă ne referim la această tendinţă a teatrului contemporan. Fiindcă mult mai restrânse ar fi fost consecinţele concepţiilor sale, dacă ele nu ar fi mers în întâmpinarea unui sentiment cu substraturi şi înţelesuri mai generale. Şi anume, sentimentul frecvent în rândurile generaţiilor occidentale postbelice, că gîndirea nu mai poate pune ordine în fapte, că ea nu mai acoperă lucrurile şi nu mai descoperă cauzele lor, că raţiunea nu mai garantează lumea reîntoarsă în haos. Fapt e că dacă unele ansambluri artistice şi-au pus activitatea sub patronatul •X*