Telegraful Roman, 1883 (Anul 31, nr. 1-152)

1883-11-08 / nr. 130

520 TELEGRAFUL ROMAN în Ziaristică. Și natural a fost și aceea, ca Francia sâ-și arete sensibilitatea mai ântâiu. Ziarele franceze au și comentat călătoria aceasta, la care a răspuns și diariul de căpetenie al principelui Bismarck „Nord d. Auig. Zeitung“. Acest răsboiu în pres­ă nu insuflă tocmai în­­grijiri serioase. E caracteristic vnse, că tliariul ger­man nu mai slăbeste pe francezi cu insinuări de con­­turbare a păcei europene. Cum că acestei călătorii nu i se pot disputa sco­puri și resultate politice, e fapt. După o corespondență din Roma a lui „Bud. Cor.“ principele de coroană va petrece o zi și o noapte în Genua spre a se întâlni cu regele Italiei Umberto. Aceasta o face la invitarea proprie a regelui Italiei. Ca resultate ale călătoriei se amintesc ridicarea Spaniei la rangul de putere mare, ridicare reclamată de Austria, la care acuma nu se mai opune nici En­­glitera, și isolarea totală a Franciei. Cu un nebun este mai mult în lume. Un bru­­tariu din Hagenau în Elvația, Curien în 16 i. c. s’a dus în departamentul cultelor spre a împușca pe ministrul Jules Ferry. Fiind prin, a spus, că e tri­mis de o societate de anarh­iști secretă spre a îm­pușca pe ministrul president. Cercetarea judecăto­rească a constatat, că are de lucru cu un fanatic de prima ordine. Referințele dintre Francia și China devin pe zi ce merge tot mai încordate, încât erumperea unui răsboiu se pare a fi inevitabilă. Ministrul de externe al Russiei, Giers, conferează cu principele de Bismarck. Situațiunea internă a Rusiei preocupă întreagă presa europeană. Și Eu­ropa, de când cu alusiunile Contelui Kálnoky în de­­legațiunile ungare, a devenit și mai curioasă. ț­ia­­riul Standard reproduce o întrevorbire­a unui di­plomat englez cu generalul Loris­ Melikoff. Iată ce zice acest diplomat: „Scrți, Șise generalul, că acum pe urmă poliția a isbutit să aresteze, la Kharcov, pe Vera Philipova care a putut sa scape pănă aci de toate cercetările. Această Vera Philipova era capul comitetului exe­­cutiv. E o jună înzestrată cu facultăți estraordinare, cu un entusiasm esaltat pentru ideile sale politice, de care se glorifică mai mult de căt le ascunde. Vei fi auzit negreșit vorbind de progresele exa­­gerate ale nihilismului în armată și de arestările de oficieri în Caucaz. Adevărul e, că Vera Philipova, văzând că propaganda în popor du isbutea, țăranii în mai multe rânduri reușind a pune mâna pe con­ducători pentru a-i da autorităților, concepu pro­iectul estravagant de a pregăti o răscoală militară. Alegând sudul Rusiei drept câmp al întreprinderilor sale, ea începu cu o altă Doamnă nihilistă să în­toarcă mințile oficierilor în garnizoană în această regiune și aceste două femei isbutiră a face pe mulți să uite datoria lor, mai cu samă în regimentul din Mengrelia, atunci în Tiflis. Numărul ofițerilor arestați se ridică la 40 și toți fac parte din clasa, pe care noi. Rușii, o numim Burboni, oameni, cari nu se rădic de loc asupra mo­jicilor prin educațiune și prin solință. Nihiliștii au perdu­t pe mulți din membrii lor cei mai influenți în cei din urmă ciuoi ani și aresta­rea Verei Philipova este pentru dânșii o lovitură din cele mai puternice. Ei privesc acum pe Lavroff ca șef al lor, dar el trăieste la Paris, unde sunt întru­niți principalii săi asociați. In Rusia, nihiliștii sunt acum împărțiți într-o mulțime de grupuri împrăști­­­­ate, toate mai mult sau puțin neatârnate și lucrând isolate, fără nici o direcțiune generală. Nihilismul este o boală, cancerul moral al epo­­cei noastre. El nu poate să fie suprimat de­odată. Negreșit că nici o măsură nu este în stare de a im­­pedeca atentatele isolate. Dacă pun mâna pe un pi­stol și trag asupra dtale, cine poate să împedece lovitura? Nici un suveran nu e la adăpost de glon­țul asasinului, care lucrează singur. Dar se poate supraveghia de aproape conspirațiunile și un al doi­lea 1 Marte n’ar pute să se reproducă a fi.“ Corespondențe particulare ale „Telegrafului Roman“. Gura rînlu­i, în 5/17 Noemvre 1883. On Die redactor! Comuna noastră a devenit în zilele din urmă obiect de discnsiune în presa din Sibiiu. Așa am cetit și în Nr. de Joi al fonei „Lieb. d. Tageblat“ o notiță asupra locuitorilor din susnumita comună, al cărui cuprins e de natură a-i înfățișa pre aceș­tia ca pre unii, cari se opun disposițiunilor judecă­­toresci, și sânt gata a înscena revoluțiune pericu­loasă pentru linistea publică și siguranța „pacini­­cilor“ conlocuitori Sași! Pentru orientarea on­ pu­blic cetitoriu vomu nota punctele mai marcante in afacerea din cestiune, ca să se vadă, cari sânt ata­­cătorii, și cine sânt cei atacați. Comuna românească Gurariului a purtat în de­ceniile din urmă proces cu comuna Cristian, în ma­joritate săsască, pentru un complecs de pădure, care se întinde de la poalele munților pănă aproape în comuna Gurariului. Pe timpul cât a decurs procesul, pădurea in litigiu a fost pusă sub secuestru. De un an încoace s’a răspândit printre oameni faima, de­oare­ce oficios încă nu ni s’a fost publi­cat, că comuna Gura Jiului ar fi perdut procesul. Secuestrul însă nu s’a ridicat nici pănă azi, și Cristianul încă nu e pus judecătoresce în posesi­unea locului de controversă. Cu toate acestea în ziua de 8 1. c. st. n. se pornesc Cristiorenii cu satul, bărbați și muieri înar­mați cu pușci și săcuri, pe drum însoțiți de 25 gendarmi, trec prin mijlocul comunei Gura Jiului dealungul spre locul de controversă, se năpustesc asupra pădurei tăind fără cruțare tufișul, din care constă pădurea. O grupă de Gureni merg pe același drum, unii să ’și vad­ă de vite la sălașe, alții se taie lemne în pădurile lor. Cât­i ob­esc Sașii năvălesc asupră-le amenințându-i cu arma. Norocul, că s’au aflat și între Cristioreni oameni așezați, căror le a succes să încungiure escesul. în aceeași ținută marțială se reîntorc Sașii de cu seară prin comună, ocupă drumul dinpreună cu gendarmii cari, întrebați fiind de scopul venirei lor, declară, că sânt ordinați aici pentru siguranța Cristiorenilor ad. se apere pe cei mulți și înarmați, contra celor puțini și cu mânile goale, îți era greu a te stră­­cura pre strade printre acea mulțime formidabilă. Dar nici cea mai mică ceartă ori gâlceavă nu s’a întâmplat în butul celor, cari poate o ar fi dorit! în Ziua următoare, 9 i. c. vin Cristiorenii înso­țiți de gendarmi cu carâle șirag, pentru ca să ’și ducă acasă lemnele tăiete. Gurenii i însoțesc pe drum, taie unii lângă alții — nu în carne vie, ci lemne, și pe seară se reîntorc în bună ordine și unii și alții cătră casă. Nici un esces, nici un cravat nu s’a întâmplat! S’au tras însă clopotele la biserică, pentru că mu­rise oare­cine în seara premergătoare. Sașii vor fi crezut că noi tragem, pentru că... a murit dreptatea. Motiv suficient pentru ei de a introduce inve­­stigațiune asupra acestui fapt, în­­ ziua următoare, 10 i. c. sosesce deci in co­mună o comisiune micstă din Sibiiu, constătătoare din domni de la Tribunal, pretură și comitat, ca se eroeze aceea ce.. . n’a esistat. Dar norocul, că nu s’a constatat nici un mort nici bară și un rănit in ambe comunele, toți in vi­ață, totul in completă liniște. Numai cânii blehueau prin curți ca pre la­­tină auzind tropotele bărbaților siguranței publice și vedând atâtea fețe streine din Cristian, membrii primăriei, cari însoțiți de gendarmi visitară pănă seara târziu curțile pacinicilor Gureni! Acum s’a încheiat actul I al dramei, și Dumi­necă a fost pausă. Luni în 11 vin vecini noștrii iar la noi, trec fără pic de gâlciavă prin comună în sus cătră pă­dure, într’aceea se apucă oamenii rânduiți spre acel scop, se curățe un părău, care estindând vara în timp de ploae, face stricăciuni în comună, eșind din alvia sa și apucând pe stradă. Sașii sosiți aci, ar fi putut trece părăul și fără podișor; dar unii dintre gendarmi, pe semne se­crete, că dânșii n’au fost cu totul de prisos, în hi­­perzelul lor de a oferi asistența, încep pricină cu oamenii, amenință, aleargă în sus și în jos după muieri și copii, pănă ce se aruncă lemnele de pod preste olaltă, ca sa poată trece bunii noștri vecini mai comod cătră casă. Alți gendarmi cutrieră co­muna de-a rândul intrând prin curți și servind de gardă sașilor, cari luau în scris lemnele de prin curțile oamenilor, ca și când arborii Cristiorenilor ar cresce învestiți cu sigilul comunei! N’au fost cruțați nici preoții noștri de aceste visite suspiționătoare! în atare învălmășală nu e de mirat, dacă se vor fi aflat și indivizi de aceia, cari n’a mai putut suferi o astfel de procedere neomenoasă și despre­­țuitoare. Sbieraturi, împunsături cu baioneta, ples­nituri cu biciul, vaiete, sbârnăituri de petii pe o parte și pe alta, în urma acestora mici sesiuni cor­porale în ambele tabere, iată întreagă scena răs­­boinică. O priveliște mai mult comică de­cât seri­oasă ! Atâta a fost totul. Cristierenii fac însă capital politic din această hârțăitură. Ei alarmează tribunalul, oficiul comita­­tens, ministeriul, Sibiiul și întreagă țeara prin presă și prin deputațiuni ostentative. Dar fac tăcerea pestelui asupra faptelor penibile comise de ei în comuna lor, pe drum și hotar contra Gurenilor. Cam de vre-un an adecă, și mai bine, în perioade anumite au arătat ei — Cristierenii — cum se vu aplica principiul creștinesc de iubire cătră deaproa­­pele prin aceea, că au năvălit latresce Ziua noaptea asupra Gurenilor, când treceau prin comuna Cristian și a preotului Akerstrom. Aceste patru persoane abia aveau putere­a-i opri se nu se asverse din pat, ca se se prăvălească pe podile. Criza, în care se afla era așa violentă, și oamenii din pregiurul său așa ocupați, încât n’au^iră zgomotul, ce-l făcu Cristian la intrarea sa, ei nu se întoarseră decât în momentul când muribundul, a cărui față era îndreptatată spre Cristian, esclama cu un accent de spaimă imposibil al descrie: — Eată. .. eată. . . eată .. . frate-meu ! Tot odată, i se contracta gura, dinții îi muș­­cară limba, de stropea sânge. El se asvîrli îna­poi cu o mișcare așa repede și violentă, încât scăpa din mânile ce-l țineau, și căzu cu capul înapoi spre păretele alcovului seu, cu un zgomot îngrozitor. El era mort. Pănă ce preotul, medicul și cinstitul Iohan schimbară îngroziți cuvântul suprem. A isprăvit­ Iohan, conservându-și o prezență de spirit extraor­­dinară, privise și recunoscuse pe Cristian. Atenta­tul din Stollberg, a cărui resultat îl aștepta de o oară cu atâta nerăbdare, fără a putu părăsi pe muribundul, n’a reușit clară. Iohan se simțea per­­dut. El n’avea pentru sine, în momentul acesta altă scăpare decăt fuga, având sâ facă mai târziu noului stăpân submisiunea sa, sau se cerce a se desface cu ajutorul complicilor sâi, cari renaseră. Ce ar fi și hotărît, el nu cugetă decât la scăpare. Cristian însâ îl îmbulzea prea de aproape ca sâ fi­­ putut fugi, el îl prinse în pragul ușei de gât cu o torță, încât miserabilul, palid și nădușit căd­u în genunchi rugându-se de iertare. — Stenson­ îi <zise Cristian, ce ai făcut tu cu Stenson ? — Cine ești cita domnule, și ce faci? esclama preotul pe ton sever, într’un moment așa solenel ca acesta, în fața unui om, a cărui suflet tocmai apare înaintea tribunalului suprem, di a comiți un act de violență? Pănă ce vorbise preotul, Iacob se încerca a desface pe Iohan din Încleștirea lui Cristian, însa stadiul escitațiunei supreme, în care se afla tinerul june, îndoi forța sa naturală, tustresele persoane de față nu-1 putură scăpa. Mai îndată întră Stangstadius, atras de zgomot, făcând cale moștenitorilor lacomi a afla adevărul stărei baronului, și domesticilor ce pândiseră și ve­niră acuma sâ aușlă ultimul gemet a muribundului. — Cine ești Dta, domnule? repeta preotul, din partea căruia Cristian se lăsase de voie bună se d­­ea armale, însă fără să-și lase victima sa din mâni. — Eu sânt Cristian Goefle, răspunse el atât din milă pentru bieții moștenitori, cât și din prudența aflându-se în societatea lor, eu vin aici din partea dlui Goefle, a rudeniei și amicului meu, să reclamez pe bătrânul Adam Stenson, pe care miserabilul ace­sta poate că l’a omorît. — Omorît? esclama preotul îngrijindu-se. — C! el este capabil de aceasta! esclamară la rândul lor moștenitorii, cari urau pe Iohan. Și fără de a se mai ocupa de incidentul ace­sta, ei se îmbulzeau în jurul scumpului reposat înăbușind pe medicul cu mulțimea lor, copleșindu-i cu întrebări avide, și delectându-și ochii la specta­colul acestei fețe hidos desfigurate, ce îi înfricoșa și acuma încă, cu toate că se bucurau. Ei nu deschiseră rândurile lor cu respect de­cât înaintea impasibilului Stangstadius, care venea, cu o oglindă, să facă ultima probă, zicând că medicul este un măgar incapabil să constate decesul. De ar fi fost Cristian la rândul său mai puțin ocupat, el ar fi auzjit mai multe voci picând : „Nu mai ră­mâne speranță?“ pe un ton care du­cea: „Numai de ar fi în adevăr mort!“ Cristian Însă nu gândea la moștenirea sa, el voia să va­dă pe Stenson, el pro­voca pe Iohan să o facă să apară îndată sau sa-l conducă însuși la moșneag. — Lasăte de omul acesta, îi­­ jise preotul. Dta îl sugrumi, și el nu este în stare a ți răspunde. — Eu nu-1 sugrum nici­decum, răspunse Cri­stian, care în adevăr, se îngrijea cât putea să nu compromită viața aceluia, de la care voia să stoarcă destăinuiri. Intr’aceea vicleanul Iohan profită de bunele in­­tențiuni ale dlui Akerstrom. Nevoind să vorbea­scă, el se făcea ca și când ar leșina, și preotul în­fruntă pe Cristian pentru brutalitatea sa, precând

Next