Telegraful Român, 1970 (Anul 118, nr. 1-48)

1970-07-01 / nr. 25-26

Pag. 2 Din înţelesurile Sf. Liturghii jertfa Legii Noi - Nimicirea unui lucru în cinstea lui Dumnezeu ca prin această nimicire să recunoaştem că Dumnezeu este supremul nostru stăpîn, sau prin care îi mul­ţumim pentru binefacerile primite, îi cerem ajuto­­ru­l de care avem lipsă — se numeşte jertfă. La aducerea jertfei e ca şi cum i-am spune lui Dumnezeu: Doamne, precum depinde de mine ca lucrul aces­ta să fie sau să nu fie, tot aşa existenţa sau neexistenţa mea depinde de voinţa Ta. Şi după cum eu am putere ca să nimicesc acest lucru, care e în puterea mea, tot aşa şi Tu, Doamne, ai putere peste mine şi eu pot să exist sau să nu exist, după voia Ta, fiindcă Tu m-ai creat şi al Tău sînt.^ Eu nimicesc acest lucru nu fiindcă Tu ai avea lipsă de acesta, ci pentru că prin aceasta să-ţi arăt că te recunosc ca părinte al meu şi eu sînt lucrul mîini­­lor Tale. Existenţa mea prin tot ceea ce am, toate bunurile mele trupeşti şi sufleteşti sînt de la Tine. Tu mi le-ai dat şi mi le poţi lua atunci cînd bine­­voieşti. Aşa trebuie să înţelegem noţiunea de jertfă. Un dar extern, aparţinînd omului­, pe care îl oferă lui Dumnezeu aducîndu-l pe altar şi aprinzîndu-1, pentru ca prin ardere omul să-şi exprime simţă­mintele lui religioase şi itotala lui dependenţi de Dumnezeu. Cine nu-şi aduce aminte de jertfa lui Cain şi a lui Abel? Cine nu ştie de jertfa lui Noe, care după ce a încetat potopul a ieşit din corabie şi i-a adus lui Dumnezeu jertfă din toate animalele cu­rate, arzîndu-le pe altar, din marea lui dragoste faţă de Dumnezeu? Despre Avraam ştim că a voit să-şi aducă jertfă pe propriul său copiii, pe Isac, din dragoste faţă de Dumnezeu. La toate popoarele şi în toate religiile s-au adus jertfe, care adeseori erau jertfe omeneşti. Evreii în Legea Veche aveau mai multe feluri de jertfe. Erau jertfele arderii de tot în care animalul adus ca jertfă se ardea tot şi sîngele se vărsa la picioa­rele altarului. Erau apoi jertfe pentru păcate, la care se ardea numai grăsimea. Erau apoi jertfe de pace din care se ardea numai seul şi rinichii, iar din părţile celelalte se pregătea cina sfîntă, la care luau parte preoţii, leviţii, cei care aduceau jertfa şi săracii. Acestea erau jertfe sîngeroase (cu vărsare de sînge). Erau apoi în Legea Veche jertfe nesîngeroase, la care se aducea făină albă, untdelemn, tămîie, pîine, vin. Acestea erau jertfe nesîngeroase (fără vărsare de sînge). Cu toate că aceste jertfe erau numeroase, omul gemea încă sub povara urmărilor păcatului. Toate jertfele Legii Vechi, deşi au fost rînduite de Dum­nezeu, totuşi ele n-au fost în stare să-l unească pe om iarăşi cu Dumnezeu. Toate acestea erau nu­mai umbra jertfei celei mari care avea să vină şi pe care avea s-o aducă Mîn­tuitorul. Sf. Apostol Pavel ne arată limpede în epistolele sale cum toate jertfele Legii Vechi au fost numai simboale, icoane ale jertfei celei mari a Mîntuitorului, cînd zice: „în adevăr, Legea avînd umbra bunurilor viitoare, iar nu însuşi chipul lucrurilor, nu poate niciodată — cu aceleaşi jertfe, aduse neîncetat în fiecare an — să facă desăvîrşiţi pe cei ce se apropie. Pentru că este cu neputinţă ca sîngele de tauri şi de ţapi să înlăture păcatele“ (Evrei 10, 1. 4). Ceea ce nu s-a putut îndeplini prin jertfele Legii Vechi, împăcarea deplină a omului cu Dumnezeu, s-a împlinit prin jertfa Fiului lui Dumnezeu, care s-a smerit pe sine, luînd chipul robului şi făcîn­­du-se ascultător pînă la moartea crucii (Fii. 2, 7—9). Aceasta a fost jertfa cea mare, nemărginit de mare, prin care omenirea se poate curăţi de păcat. Prin această jertfă a Fiului lui Dumnezeu de pe lemnul crucii s-a şters păcatul, aşa după cum zice Sf. Pavel: „... nu cu sînge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi Sîngele Său, şi-a dobîndit veşnică răs­cumpărare“ (Evrei 9, 12). Şi tot Sf. Pavel insistînd asupra acestui adevăr zice: „Căci dacă sîngele ţa­pilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţia trupului, cu cî­t mai mult sîngele lui Hristos care, prin Duhul cel veşnic, s-a adus lui Dumnezeu pe sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetele voastre de fap­tele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu“. Putem spune că jertfa de pe cruce a Mîntui­­torului se deosebeşte de toate celelalte jertfe, fiind jertfa adevărată de împăcare, o jertfă deplină, o jertfă de o valoare nemărginită, care a putut să îm­pace vătămarea nesfîrşit de mare care i s-a adus lui Dumnezeu prin păcat. Jertfa de pe cruce n-a fost adusă deci o sin­gură dată. Dar pentru ca oamenii din toate tim­purile şi din toate locurile să se poată bucura de Sfînta Liturghie roadele acestei jertfe adusă de Mîntuitorul pe lem­nul crucii, a fost necesar ca această jertfă să se perpetueze, să se continue, pînă l­a sfîrşitul veacu­rilor. Forma prin care se reînnoieşte şi se perpe­tuează jertfa de pe cruce a Mîntuitorului, este jertfa Sf. Liturghii. Sf. Liturghie este jertfa Testamentului Nou, prin care Mîntuitorul Hristos, sub chipul pîinii şi al vinului, se jertfeşte în chip nesîngeros, aşa după cum s-a jertfit pe cruce în chip sîngeros. Sf. Liturghie este o adevărată jertfă. Acest lu­cru rezultă din cuvintele de instituire a acesteia, la Cina cea de Taină, cînd Mîntuitorul a zis: „Luaţi mîncaţi acesta este trupul meu; Beţi dintru acesta toţi că acesta este sîngele meu, al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păca­telor“ (Matei 26, 26—28). Cuvintele: „(sîngele) carele se varsă pentru voi“, „sîngele legii noi“ ne indică noţiunea de jertfă, fiindcă numai în jertfele aduse pentru păcate se vărsa sîngele animalelor. Deci la Cina cea de Taină, Mîntuitorul a instituit Jertfa Legii Noi. Legea cea Nouă dată de Mîntui­­torull pretindea instituirea unei jertfe noi, care să se aducă de-a pururea în Biserica Sa, în locul jert­felor celor multe ale Legii Vechi. Prin cuvintele Mîntuitorului: „Aceasta să o fa­ceţi întru pomenirea mea", le dă putere şi poruncă Apostolilor şi urmaşilor acestora, episcopi şi preoţi, să facă ceea ce a făcut El la Cina cea de Taină, să prefacă adică pîinea şi vinul în trupull şi sîn­gele Său. Conferinţe pentru elevii seminarişti La Seminarul Teologic din Caransebeş, unde îşi fac ucenicia pentru misiunea preoţească tineri din trei eparhii — Arhiepiscopia Timişoarei şi Caran­sebeşului, Episcopia Aradului şi Episcopia Oradiei — la rîndur­ilor aparţinătoare la două Mitropolii ce îşi împletesc şi în acest fel destinele comune, s-a îndatinat practica de a se ţine la răstimpuri, mai ales în cele premergătoare marilor sărbători, ex­puneri de interes general bisericesc, în acest an cele dinainte sau după sărbătoarea Sfintelor Paşti au suscitat o atenţie deosebită din partea ascultătorilor: profesori, elevi şi ostenitori ai şcolii. E­le s-au ţinut de obicei în după amiezile de Duminică, într-un cadru corespunzător, în sala de festivităţi a seminarului. Din şirul unor astfel de întîlniri, cea din 22 mar­tie 1970 a avut un caracter particular, prin pre­zenţa Ierarhilor Mitropoliei Banatului, înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Nicolae şi Prea Sfinţitul Epis­cop Teoctist al Aradului, într-o atmosferă solemnă, Prea Sfinţitul Episcop al Aradului a conferenţiat despre „Urmarea lui Hristos, condiţie esenţială în formarea personalităţii adevăratului slujitor al Bi­sericii“. Celelalte conferinţe au fost susţinute de dascăli de teologie, de ostenitori ai centrelor eparhiale, de protopopi şi preoţi, după cum urmează: Prof. dr. Petru Deheleanu: „Orientări actuale în neoprotes­­tantism“ (8 martie); Ierom. Timotei Seviciu: „Strădania continuă spre desăvîrşire“ (15 martie); Pr. Alexandru Ciurdariu: „Sensul­ major al cola­borării şi convieţuirii creştine“ (29 martie); Pr. Ilie Cîmpeanu: „Pregătirea duhovnicească, impera­tiv cerut de responsabilitatea misiunii preoţeşti“ (5 aprilie); Asistent loan Ică: „Frămîntările şi pre­ocupările din protestantismul actual“ (8 aprilie); Prof. Ioan Olariu: „Tînărul absolvent de seminar în faţa misiunii preoţeşti“ (12 aprilie); Prof. dr. Şofron Vilad: „Concepţia Sfîntului Apostol Pavel despre preoţie ca slujire a năzuinţelor spre mai bi­nele credincioşilor“ (8 mai). Pe lîngă acestea, în cadrul slujbelor de seară la paraclisul şcolii s-au ţinut de către alţi preoţi invi­taţi un program de meditaţii pe teme duhovniceşti. Competenţa şi amploarea tratării temelor stabi­lite a constituit un imbold pentru îmbogăţirea continuă a cunoştinţelor asupra problemelor bise­riceşti contemporane, ceea ce contribuie şi la o mai bună orientare a viitorilor preoţi în întreaga lor activitate. S-a căutat mai ales să se pătrundă di­feritele aspecte ale aportului Bisericii la propăşirea neîncetată a vieţii lumii. Conferinţele au fost urmate de discuţii eficiente, la ele participînd profesorii şi e­­evii şcolii. Roadele acestor împărtăşiri de lumină se nădăjduieşte a îm­bogăţii mai mult însuşi procesul de învăţămînt în continuă dezvoltare. Ele au scos totodată în evi­denţă legătura mereu înnoită dintre vechi aşeză­minte de cultură teologică. C. între aceste două jertfe este o perfectă unitate, identitate, cu următoarele deosebiri: 1) Jertfa cru­cii s-a adus o singură dată și într-un singur loc, cîtă vreme jertfa Sf. Liturghii în fiecare zi, în oricare parte a lumii unde se află un altar creș­tin; 2) Jertfa crucii s-a adus în chip sîngeros, jertfa Sf. Liturghii este o jertfă nesîngeroasă. 3) Prin jertfa crucii Mîntuitorul ne-a dobîndit belșu­gul harului dumnezeesc, cîtă vreme prin Sf. Li­turghie ne împărtășim fiecare din noi din izvorul acestui har în măsura în care ne facem vrednici de aceasta. Identitatea dintre cele două jertfe rezultă şi din identitatea Mîntuitorului ca săvîrşitor­u­l jertfei şi ca dar de jertfă. în Liturghie săvîrşitorul jertfei este Hristos, el este Acela care sfinţeşte prin mîi­­nile şi graiul preotului darurile de pîine şi de vin aduse de credincioşi. Preotul slujitor este numai un organ sau un instrument al lui Hristos. La jertfa de pe Golgota săvîrşitorul este tot Hristos. Darul de jertfă adus l­a Liturghie este acelaşi cu acela de pe Golgota, Trupul şi Sîngele Mîntui­­itorului. Primitorul jertfei liturgice este acelaşi cu pri­mitorul jertfei de pe Golgota, adică Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sf. Duh (Sf. Treime). Iată deci cît de limpede ne apare identitatea intre aceste două jertfe. Şi Sf. Părinţi mărturisesc că cele două jerte sunt una. Cunoscind noi acest llucru să ţinem cu­­toată tă­ria învăţătură Bisericii noastre, să nu ne lipsim de darul Sf. Liturghii, să ne trudim să o ascultăm cu evlavie şi astfel să ne împărtăşim de roadele ei dumnezeieşti. Al. Moisiu TELEGRAFUL ROMÂN Nr. 25—26 Rugăciunea — Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumne­zeu. De ce stare are, aşadar, nevoie mintea ca să poată să se întindă, fără să se uite îndărăt, dincolo de sine, pînă la Stăpînul ei, şi să stea de vorbă cu El, fără mijlocirea nimănui? Cînd Moise încearcă să se apropie de rugul ar­zător, e împiedicat pînă nu dezleagă încălţămintea picioarelor (Exod 3, 2). Cum nu­­te vei dezlega şi tu de orice cuget pătimaş, dacă vrei să vezi pe Cel mai presus de orice simţire şi înţelegere şi să vorbeşti cu El? — Stai cu încordare şi te roagă cu osîrdie şi ocoleşte grijile şi gîndurile, căci ele te tulbură şi te neliniştesc, ca să te scoată din tăria rugăciunii. — Rugăciunea este vlăstarul blîndeţii şi al lipsei de mînie. — Rugăciunea este rodul bucuriei şi al mulţu­mirii. — Rugăciunea este urcuşul minţii spre Dum­nezeu. — E cu dreptate să te rogi nu numai pentru curăţia ta, ci şi pentru chipul îngeresc. — Dacă vrei să te rogi, ai trebuinţă de Dum­nezeu, care dă rugăciune celui ce se roagă. Prin urmare, cheamă-1 pe El, zicînd: „Sfinţească-se nu­mele tău, vie împărăţia ta" (Matei 6, 9—10); Lu­ca 9, 2), adică Duhul Sfînt şi Fiul Tău, Cel unul născut. Căci aşa ne-a învăţat zicînd: „în Duh şi Adevăr se cade să ne închinăm Tatălui“ (Ioan 4, 25). — Dacă doreşti să te rogi, nu face nimic din cele ce se împotrivesc, ca Dumnezeu, apropiin­­du-se, să călătorească împreună cu tine. — Roagănte cu cuviinţă şi fără tulburare şi cîntă cu bună înţelegere şi cu bună măsură şi vei fi ca un pui de vultur ce urcă la înălţime. — Precum pîinea este hrană trupului şi virtu­tea hrană sufletului, aşa şi rugăciunea este hrana su­fletului. — Rugăciune săvîrşeşte acela care aduce totdea­una primul gînd al său ca rod lui Dumnezeu. — Precum cel mai de preţ dintre toate simţu­rile este vederea, aşa cea mai dumnezeiască dintre toate virtuţile (creştine) este rugăciunea. — Cînd, stînd la rugăciune, te vei ridica mai presus de orice bucurie, atunci cu adevărat ai găsit rugăciunea. După Evagrie Ponticul. Culegere D. C.

Next