Telegraful Român, 2017 (Anul 165, nr. 1-48)

2017-07-01 / nr. 25-28

Fondator: Mitropolit Andrei Şaguna, 1853 Publicaţie bisericească a Arhiepiscopiei Sibiului Anul 1651 nr. 25-28­­ si 15 iulie 2017 » D­upă Serghei Bulgakov, în numele fiecărui creştin se află o întrupare existenţială a cuvântului, existând o legătură între această întrupare şi întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, Izvorul cuvintelor în lume. „Omul primeşte un nume şi se întrupează într-un nume după chipul şi asemă­narea întrupării dumnezeieşti şi a numelui ce i se dă ei” [S. Bulgakov, Filozofia economiei, Paris, 1953, p. 176-178]. Numele exprimă existenţa persoanei, nu însuşiri abstrac­te ale acesteia, o existenţă concretă şi vie, „plină de energie iradiantă”. Acest sâmbure unic al existenţei, când este atins prin nume, pune în vibraţie acea persoană şi îşi trimite energia ei, potenţialul ei de iubire spre cel ce îi rosteşte numele. Această revărsare produce la rândul său o mişcare de răspuns, creându-se astfel comuniunea între aceste persoane. „Numai o persoană conştientă reacţionează la numele ei rostit şi reacţionează pentru că se aude vizată în unicitatea ei. Şi numai o persoană care are un nume şi, deci, poate primi un răspuns, se poate adresa pe nume unei alte persoane. Dacă se întâmplă aşa cu persoanele umane, spune în continuare Părintele Stăniloae, aceasta înseamnă că ele sunt după chipul unei comuniuni de persoane supreme. De aceea, când ne adresăm lui Dumnezeu cu un nume care nu se poate da decât Lui, El cu siguranţă că reacţionează ca realitatea cea mai vie, iar noi, la rândul nostru, reacţionăm la chemarea ce ne-o face El pe nume. Noi ne vorbim unul altuia pentru că aşa am fost făcuţi. Am fost făcuţi având un nume prin care suntem siliţi să răspundem şi să ne chemăm unii pe alţii şi să fim chemaţi de Dumnezeu şi să-L chemăm pe El şi să-I răspundem, întărind unicitatea noastră în comuniune” [Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 126. Vezi şi Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943, p. 65]. Iată de ce noi îl chemăm pe nume pe Hristos, această invocare realizând o oarecare prezenţă a Sa, prin puterea Numelui [Vezi: Kallistos Ware, Puterea numelui. Rugăciunea lui Iisus în spiritualitatea ortodoxă, Bucureşti, 1992; Emile Simond, La Prière de Jésus selon l’évêque Ignace Briantchaninoff (1807-1867), Ed. Présence, 1976, p. 29-31], deschisă spre comuniune, şi îi prezentăm şi pe semenii noştri, pomenindu-i pe nume, pentru ca ei să devină nemuritori în amintirea lui Dumnezeu. 2. Sfânta Liturghie, cadru şi mijloc de realizare a mijlocirii Sfânta Liturghie este „cea mai mare rugăciune sau rugăciunea prin excelenţă a Bisericii” [Pr. Prof. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucureşti, 1972,p. 142]. Ea are în esenţa ei un caracter eclesiologic, comunitar, iar nu unul individualist, în Liturghie se roagă toată comuni­tatea, nu numai cel care liturghiseşte. Forma de rugăciune în dialog (ectenia), predominantă în Sfânta Liturghie, şi folosirea pluralului la persoana întâi în aproape toate ecteniile şi rugăciunile ei exprimă faptul că săvârşitorul văzut este adunarea eclesială, Biserica lui Hristos. „Acest «noi» personifică subiectul multiplu şi totuşi unic, care se adresează Subiectului Unic şi în acelaşi timp Trinitar, pentru a se uni cu El” [Constantin Andronikof, Le sens de la liturgie. La relation entre Dieu et l’homme, coll. „Théologies”, Paris, 1988, p. 90]. Pietatea liturgică nu este individualistă. Teologia Li­turghiei nu prezintă răspunsul unor trebuinţe spirituale ale unei oarecare persoane, la un moment dat, ci „pune în lumină tot ceea ce Biserica exprimă în materie de credin­ţă în continuumul său în timp şi spaţiu, prin rugăciune” [Ibidem, p. 91]. Liturghia este rugăciunea întregii Biserici, „în Liturghie se găseşte în rugăciune Biserica văzută şi nevăzută a lui Hristos, toate membrele Trupului Său tainic, care se roagă împreună cu Capul lor, Hristos... pluralitatea este topită astfel în unitate, în unitatea duhului, prin Iisus Hristos, în­­ care, cu care şi prin care se roagă Biserica” [Pr. Prof. P. Vintilescu, op. cit., p. 141]. Prin Sfânta Liturghie, în cadrul căreia se săvârşeşte Jertfa Legii celei noi, se împlinesc rugăciunile de mijlo­cire ale Bisericii. „Este supremul mijloc de a implora şi a îndupleca pe Dumnezeu în favoarea noastră sau a morţilor noştri, pentru care aducem daruri la Liturghie” [Pr. Prof. E. Branişte, Liturgica specială, Bucureşti, 1980, p. 297].­­ Puterea şi unitatea rugăciunilor noastre în cadrul Sfintei Liturghii sunt realizate de Mântuitorul Hristos, Mijlocitorul nostru la Tatăl, după cuvântul Său: „Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da” {In 16, 23). La Sfânta Liturghie - spune Sfântul Nicolae Cabasila - „trebuie să­­ îngenunchem înaintea preotului şi să-l rugăm să ne pome­nească în rugăciunile Jertfei. Căci nu există o altă formă de rugăciune care să poată atât de mult şi care să ne dea nădejdi mai tari ca aceea adusă prin această înfricoşată Jertfa, care a curăţit fără nici o pată păcatele şi fărădelegile lumii” [Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, trad.­­ rom. de Pr. Prof. E. Branişte, Bucureşti, 1989, p. 64]. Rugăciunile şi cererile credincioşilor, animate şi condu­se de preot, şi unite cu ale acestuia, se unesc cu rugăciunile lui Hristos, infinit superioare şi bineprimite la Tatăl. Preotul este, ca rugător, cel care aduce rugăciunile şi darurile cre­dincioşilor către Dumnezeu, dar şi organ văzut al lucrărilor sfinţitoare, iconom al Tainelor lui Dumnezeu (cf. 1 Co 4,1) , şi cel prin care se transmit binecuvântările lui Dumnezeu către credincioşi, ca organ văzut al Arhiereului Hristos. „însuşi Hristos Se roagă în preot pentru credincioşi, Se adresează lor, adună rugăciunile şi darurile poporului, unindu-le cu ale Sale. Hristos învaţă, prin preot, în Evan­ghelie, preface darurile credincioşilor în Trupul şi Sângele (continuare în p. 2) . LAURENŢIU, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului Rugăciunile de mijlocire din cadrul Sfintei Liturghii (II) „Pe fericiţii întru adormire eroi, ostaşi şi luptători români din toate timpurile şi din toate locurile, căzuţi pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea noastră, sâ-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăția Sa." Despre inteligenţa credinţei 9 Teodor BACONSCHI Auzim tot mai multe despre războiul cultural dintre „progresişti” şi „conservatori”. E limpede că la el partici­pă mulţi soldaţi şi puţini generali: cei mai numeroşi sunt cei care, fără să cunoască tradiţia intelectuală a forţelor în conflict, se sprijină pe sentimente vagi şi informaţii puţine. Noi plecăm de la convingerea că orice creştin e un conservator, vrea să păstreze vie o tradiţie bimilenară, îşi defineşte identitatea prezentă prin cunoaşterea istoriei, cu toate experienţele acumulate, şi îi venerează pe sfinţi, ca mari oameni desăvârşiţi în credinţă şi viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, pe care îi întâlneşti în icoane, nu prin me­trou. Creştinul este însă legat la fel de intim de prezent, unde-şi lucrează mântuirea, şi de viitor, unde e plasată Parusia, ca preludiu eshatologic al împărăţiei divine. Cre­dem, aşadar, că Dumnezeu e stăpânul timpului şi că a-L căuta pe Domnul Iisus Hristos implică a fi activ în toate dimensiunile acestuia, de la trecutul cel mai îndepărtat, până la întruchiparea cea mai eliptică a tainelor viitoare. Prin urmare, creştinul e mai mult decât un conservator. E un martor implicat al scenei contemporane şi o conştiinţă care găzduieşte deja chipul celor ce vor veni. Evident, „creştinul” e o abstracţie, pe când în fiecare dintre noi se afirmă o persoană irepetabilă, făurită din varii influenţe, teste existenţiale, fapte de cunoaştere şi aspiraţii, dar şi renunţări, eşecuri, vise, regrete sau înzestrări. Diver­sitatea aceasta face bogăţia eclezială, care nu se opreşte la zidurile lăcaşelor de cult, ci vibrează concentric, până la marginile lumii văzute, întâlnindu-se intuitiv cu peisajul celei nevăzute. Aşadar, şi creştinul (ca model al ucenicului pe cale), cât şi creştinii, ca sumă interactivă de oameni în comuniune de credinţă, se mişcă pe o plajă socio-culturală cu geometrie variabilă. Nu trebuie, cu alte cuvinte, să ne identificăm sumar cu vreo „tabără” în ciondăneala ideo­­logico-filosofică de care pomeneam la începutul notaţiilor mele. Aş spune, fără să forţez paradoxul, că progresăm spre (continuare în p. 2) Din cuprins: Pr. Academician Mircea Păcurariu Părintele Zosim Oancea din Sibiel\ pagina 4 Prof. Univ. Dr. Elena Macavei Membrii Asociatiunii Astra -» Membrii Academiei Române (IV) \ pagina 5

Next