Transilvania, 1920 (Anul 51, nr. 1-12)
1920-06-01 / nr. 2
— 138 — federaţia societăţilor culturale. Tiu trebuie să--şi facă iluzii nimeni, în cuprinsul larg al României.Iari, mult dorite, nerăbdător visate şi cu atâtea jertfe înfăptuite, ne sălbătăcim. Un vânt de materialism brutal, de bucurie pentru bunurile pământului, de încredere în lux şi în tot felul de satisfacţii triviale, de indiferenţă pentru tot ceea ce, ieri încă, eră privit ca însuşirea cea mai aleasă sau scopul cel mai vrednic de râvnire, bate asupra noastră, şi puţini sunt aceia cari au destulă putere în ei pentru a rezistă. Pare că fiecare din noi a fost născut ca să grămădească milioane şi să moară de putreziciune morală în palate, împodobit cu cele mai ispititoare din titluri, zadarnice când nu înseamnă o misiune. Şi, dacă această operă de împuţinare sufletească e periculoasă pentru oamenii cari au apucat alte vremuri, ea e ucigaşă, de--a dreptul ucigaşă pentru aceia cari nu le-au apucat sau cari, şi în cuprinsul lor, nu s’au putut împărtăşi de cultura care, odată, eră fala noastră. Vreau să vorbesc de copiii cari ne cresc aşa încât pare că n’ar trebui să aibă în făptura ţestei lor decât ciocuri de fier ca să ucidă pe rivali şi să apuce prada. Şi vreau să vorbesc de săteni, asupra cărora se abat tot felul de propagande, una mai amăgitoare decât cealaltă, şi cari, total buimaci, nu află într’o pregătire prin şcoală şi cetire ceea ce trebuie pentru a-i ţinea cum au fost: exemplu al sănătăţii morale a neamului nostru. Ce e de făcut? Uiare şi grea întrebare, fiindcă e vorba de tot ce putem fi şi de tot ce ni-se poate întâmplă ca să nu fim. Aceia cari refuză, în Ardeal, plăţile pentru „Asociaţie“ sub cuvântul că este de-acuma sfântul stat român pentru a purtă toate sarcinile, aceia cari în România osândesc la moarte Ciga Culturală fiindcă doară unitatea românească s’a îndeplinit şi nu ne rămâne decât s’o exploatăm şi să petrecem — pe seama cui? fiindcă nu e unul care să nu dorească a trăi pe seama celuilalt —, toţi acei cetăţeni ai patriei întregite nu-şi dau seamă de două lucruri: că întâiul care a fost des culturalizat prin unda de barbarie a fost în sus statul şi, al doilea, că tot ce creiază sufletul nu poate trăi decât atâta timp cât stă în mijlocul său însuş sufletul creator.