Transilvania, 1982 (Anul 88, nr. 1-12)
1982-09-01 / nr. 9
susţinută şi, în realitate, povestirea se termină brusc fără a propune o soluţie aşteptată. Ceva analog se verifică intr-un alt roman, The Long Sleep (1975), de John Hill, in care un om a rămas in stare de hibernare timp de milenii, intr-o piramidă care i-a salvat pe el şi pe alţi androizi de obişnuita catastrofă nucleară — trebuie să lupte împotriva «supermagmei», o vieţuitoare amerioidă pornită să distrugă ultimele rămăşiţe ale civilizaţiei terestre. Şi aici, prezenţa multor «erori» de consecvenţialitate logică şi de credibilitate in mecanismele care au menţinut în viaţă unicul supravieţuitor de-a lungul mileniilor, lezează pathos-ul şi verosimilul întîmplării. Din raţiuni analoge, multe din romanele lui Van Vogt (faimosul World of Nul-A din 1945, A songs born, 1946, The Book of Plath, 1943 etc.) conving numai parţial, tocmai datorită excesivei emfaze mitologizante şi sarcinii mistico-cosmice de care sunt pătrunse. «Alierea» unor premise pseudoştiinţifice, cu atribuţiile unor caracteristici divine, forţelor care guvernează universurile imaginare şi amestecul acestor viziuni apocaliptice cu obișnuitele «trucuri tehnologice» (precum cel al unui «Distorter» in măsură să consimtă trecerea instantanee de la o lume la alta, indiferent care ar fi ca), anulează exact acel procent de acceptabilitate care conservă povestiri încă mai hazardate dar scutite de pretexte teologico-filosofice. Un alt text dintre cele mai fascinante, Vampirii spaţiului (The Space Vampirs, 1976), de Colin Wilson, ne prezintă o serie de fenomene răscolitoare succedindu-se ca urmare a apariţiei pe pămint a unor vampiri spaţiali, care se hrănesc cu energia menită să-i reînvie pe oameni, înlesnindu-le astfel dobîndirea imortalităţii. Delicte, demonisme, molime psihice se explică la sfîrşitul cărţii cind, în fine, vampirii sunt vînaţi de pe Terra prin meritul unui intrepid comandant spaţial. Chiar şi în cazul acesta, povestirea procedează excelent cită vreme se desfăşoară pe un plan pe care l-am putea defini drept «galben-negru», dar începe să dea semne de oboseală cînd explicaţiei «vampirologice» i se asociază cea astronautică; şi aceasta pentru că superputerea vampirilor nu justifică faptul că ei au nevoie de o banală astronavă pentru a se deplasa. E clar că, in cazul de faţă, cititorul ar fi dispus să accepte «verosimilul» unor fiinţe fantastice (la mare preţ in povestirile de groază pre-ştiinţifico-fantastice), nu poate închide ochii, în schimb, cînd este chemat să recurgă la «expediente», cum e cel al unei astronave colosale, pentru a circula în cosmos. Pină la ce punct, am putea atunci conclude, e admisibilă absurditatea unei povestiri? Pînă la acest punct, verosimilul e condiţia eficacităţii ei. Acest «prag de rupere » e cu siguranţă unul dintre cele mai dificil de determinat, cu toate acestea rămine intr-adevăr unicul care ne permite să formulăm o judecată globală asupra acelui fitness al unui produs ştiinţifico-fantastic. Acest tip de judecată ne va permite «acceptarea» oricărei varietăţi de «incredibil» şi de «inverosimil », cînd se discută despre povestiri «fantastice» de felul celor scrise de un Lovecraft, de un Clark Ashton Smith, de un E. Howard, în schimb nu ne va permite să o acceptăm cind se discută de un tipic produs ştiinţifico-fantastic, chiar dacă elementul magic, misteric, mitic, poate intra în joc şi în acesta, ci totdeauna cu condiţia ca etkes-ul ştiinţific sau pseudoştiinţific să fie salvat. Natural, va fi nevoie să optăm, la un moment dat, pentru o specifică ipostază a fantaştiinţei, excluzind altele. Nu e posibil, de exemplu, a susţine că Borges e un autor de literatură ştiinţifico-fantastică pentru că un al său Aleph descrisese un soi de maşină miraculoasă în care întregul micro şi macro-cosm se oglindesc, sau că un Kafka aparţine fantaştiinţei cind descrie transformarea unui om intr-o gingante gigantică ori nicabrusadica maşină a Coloniei penitenciare. E just, aşadar, a limita — cum am şi spus deja — vasta panoramă a fantastiinţei la citeva «genuri» destul de precise şi, în rest, amplu instituţionalizate, precum cele incluse în fantastiinţa «rece», «roză», «galbenă», «speculativă», «sociologică», «antropologică» etc. Prezenţa elementului ştiinţific e cu certitudine esenţială, dar nu indispensabilă. Multe romane de Ballard (pentru a cita pe unul dintre cei mai sofisticaţi autori de fanta ştiinţă) nu au, nu vor să aibă, o bază riguros ştiinţifică. Totuşi, oricare dintre textele sale prezintă cel puţin o premisă care poate fi considerată ca derivind din noţiuni mai mult sau mai puţin ştiinţifice, dacă vreţi, biologice, astronomice sau ecologice (excesul de populaţie, dispariţia capacităţii genetice a omului, sfirşitul pămintului prin potop sau secetă etc.). Acei autori, însă, care-şi fundamentează povestirile pe fapte imposibile şi neverosimile, sustrăgindu-le de la orice justificări cazuale, nu pot face parte din autentica fantaştiinţă sau, dacă totuşi fac parte, sfirşesc prin a fi consideraţi asemenea corpurilor străine, care trebuie îndepărtate. Se ia, pentru a mai da un exemplu, cazul marelui succes repurtat de seria de cărţi ale lui Carlos Castaneda, devenite bestseller-uri în toată lumea. E sigur că mult din succesul lor a pretins motivaţii analoge celor care fac de obicei succesul romanelor ştiinţifico-fantastice: miraculosul, excepţionalul, neobişnuitul inserat in inima unei cronici veridice in aparenţă, cum e însăşi cea povestită de tinărul antropolog american, apropo de întîlnirile sale cu vrăjitorul yaqui mexican don Juan şi descrierea diverselor etape ale parcursului său iniţiatic. Dar ceea ce nu permite includerea acestor texte in sfera fanta ştiinţei (a se face abstracţie de orice consideraţie cu privire la valoarea literară a acestora sau, mai mult, la eventuala veridicitate ocultă a experienţelor relatate), e însăşi absurditatea tramei narative. Manevrele puse la cale de vrăjitor pentru a-l duce pe Castaneda la clarviziune par cu totul «inverosimile », lovind în orice eikds «pămîntesc», întocmai cum lovesc în logica noastră occidentală acei koan folosiţi de maeştrii Zen pentru lecţiile lor misteriosofice. Absurdul acceptat ca lege a vieţii, logica absurdului, revolta împotriva «bunului simţ* sunt factori pe care-i putem admite foarte bine in cîteva circumstanţe determinate şi care, deci, constituie un mod de a fi şi de a gindi «antiaristotelic », dar care nu sunt, cu certitudine, compatibili, cu desfăşurarea unui subiect ştiinţifico-fantastic, din raţiuni pe care am căutat să le explic pe larg. In cazul filmului ştiinţifico-fantastic, se verifică un număr de similitudini cu ceea ce am constatat privitor la literatură, implicind in plus problema realismului (sau mai fericit spus, a credibilităţii) iconografiei filmice, care e, deja, ceva de sine stătător. Dintr-o raţiune foarte simplă care constituie adevărata cheie a oricărei transpuneri a unui text ştiinţifico-fantastic pe ecran. Evident, de fapt, că la lectura unui asemenea text (care posedă cele mai grăitoare caracteristici ale genului), fantezia noastră e pregătită să creeze automat acea împletitură de imagini (comparabile cu imaginile onirice sau cu cele filmice), în interiorul cărora situează şi acţionează succesiunea de evenimente ale povestirii, pentru care lucru, nu vor exista galaxii destul de îndepărtate, nici aparaturi protonice sau fotonice prea complicate, nici mutanţi, androizi sau REM (bug eyed monsters) destul de monstruoşi cărora fantezia noastră să nu fie in măsură să le dea contur. Şi aceasta coincide cu afirmaţia aristotelică potrivit căreia poemul epic (spre deosebire de tragedie, care trebuie să fie prezentată pe scenă), poate să ajungă in situaţia in care, dincolo de adimiaton, se verifică aşa-numitul alogon (iraţionalul, absurdul). Dar dacă, din contră, ne aflăm în faţa secvenţelor unui film ale cărui imagini sunt nu îndeajuns de «verosimile», in care monştrii apar in peisaje de mucava sau meca (continuare la p. 26) (ilIIl) DORFLES la româneşte de ION MIRGEA