Transilvania, 2016 (Anul 122, nr. 1-12)

2016-01-01 / nr. 1

de imagini, sunete, mişcări ce asaltează conştiinţa individului în modernitate. Pentru cazul românesc, o analiză a contextului socio-politic şi o delimitare a celor două ramuri ale modernismului (estetic şi etic) a fost realizată de către Sorin Alexandrescu. Una dintre concluziile studiului său este că principalii reprezentanţi ai modernismului etic (Eliade şi Cioran) au propus „o altă modernitate, un alt sistem de valori şi atitudini [...] mai cuprinzătoare decât modernitatea liberal-estetică, deoarece include raţionalismul acesteia din urmă într-un complex normativ dominat de spiritualitate (noninstituţională) şi sacru, şi care termină în acelaşi timp un anume ciclu de marginalitate europeană şi de dependenţă de cultura franceză”3. In acelaşi sens poate fi invocată şi distincţia de dată recentă, făcută de Roger Griffin, între un modernism programatic şi un modernism epifanic. Cel dintâi este asimilat unei tendinţe prin care “respingerea modernităţii se exprimă ca misiune de a schimba societatea, de a inaugura o nouă epocă, de a începe un nou timp”4. Dimpotrivă, deşi tot “o respingere a modernităţii”, modernismul epifanic este “cultivarea unor momente speciale în care aflăm un Außruch [început] de o natură pur interioară, spirituală, lipsită de planuri revoluţionare, epocale de a «crea o lume nouă»”5. Trebuie menţionat că abordarea Modernismului/Modernităţii, pe care o întreprinde Griffin nu este de natura estetică, ci mai degrabă cosmologică, focalizată pe schimbările ce apar în percepţia timpului şi a spaţiului. Din această perspectivă, modernismul epifanic este interesat de „aspectele arhetipale, durabile ale culturii umane”, hrănindu-se din plin din forţele mitopoetice ale trecutului, în ciuda faptului că este contemporan cu o accelerare a fluxurilor ce absorb timp, capital, forţă de muncă, bunuri, tehnologie etc. Insă nu este mai puţin adevărat că în cadrul modernismului au existat alte orientări care au considerat toate aceste probleme (conceptul spiritualităţii în artă, religia artei, sacralitatea limbajului) ca fiind mai degrabă încercări de a evada din istorie prin intermediul unor valori definitiv compromise. Raportul a fost observat şi de către Hayden White: „Moderniştii sunt adesea criticaţi în special de Stânga pentru «evadarea din istorie», prin care se înţelege neputinţa lor de a recunoaşte că societatea însăşi e cauza «nemulţumirilor»”6. Este interesant de remarcat că practica desacralizării şi destructurării limbajului este strâns legată de cea a punerii în discuţie a conceptului de subiectivitate. In secolul al XIX- lea acesta încă era gândit ca fiind unitar; omul se identifica prin conştiinţa sa şi încă nu exista conceptul de inconştient. Insă orientarea modernismului literar către universul mitului şi al simbolului a avut loc întrun anumit context, a fost pregătită sau anunţată de către ideile nou apărute în celelalte domenii ale cunoaşterii. Reabilitarea mitului şi a simbolului la începutul secolului al XX-lea Un domeniu aflat în plină afirmare a fost cel al etnologiei (aşa cum era numită în spaţiul european) sau antropologiei (dincolo de Ocean). Iniţial, antropologia de secol XIX, în special prin Max Müller, E.B. Tyler, James Frazer, a considerat mitul ca formă specifică mentalităţii primitive, o formă revolută şi rudimentară în raport cu gândirea modernă. Mitul era situat undeva în zorii umanităţii, iar modernitatea era percepută ca o vârstă a maturităţii şi a împlinirii, aflată astfel la antipodul tipului primitiv de raportare cu Lumea şi Cosmosul, însă, spre sfârşitul secolului al XIX- lea, gânditori ca Nietzsche şi Jung au pus în discuţie presupusa depăşire de către modernitate a paradigmei gândirii mitice, iar ipotezele lor au devenit cu atât mai actuale după izbucnirea violenţei şi iraţionalităţii la începutul secolului al XX-lea. Chiar Eliade a schiţat o istorie concisă a interpretărilor mitului, începând cu teoriile reducţionist-simplificatoare din perioada secolului al XIX-lea şi până la cele amplificatoare de la începutul secolului al XX-lea. Aşadar valorizarea mitului la nivel teoretic s-a făcut într-un raport invers faţă de procesul de desacralizare sau dezvrăjire a lumii, înainte de a fi fost declarat o maladie a limbajului (Max Müller), o creaţie animistă naivă (E.B. Tyler), o fantezie degradată (Andrew Lang), proiecţia unor Mircea Eliade Sursă foto: https://vladhogea.files.wordpress.com/2013/09/mircea-eliade.jpg 47