Tribuna, ianuarie-iunie 1970 (Anul 14, nr. 1-26)
1970-03-26 / nr. 13
Premiile Uniunii Scriitorilor Prelungirea miturilor în roman consacră nu numai o predispoziție structurală a romanului pentru interpretarea lumilor, ci și o neîntreruptă aspirație spre epopee. încercînd s-o refacă, romanul își definește constante și prerogative care accentuează descendența formei, vocația istorică și modelul inițial. Seei ria inaugurată de epopee se realizează în roman, indiferent de variantele lui în timp. Revenirea la modelul originar fiind de fapt împlinirea invariabilă a vocației genului.Prin epopee, romanul și-a corectat destinul și funcțiile, intrând în istorie și aparținând unei cuprinzătoare viziuni asupra devenirii lumii. Depășind momentul obscur al unui realism elementar, contrazicând, în această etapă, sensul și disponibilitățile genului, romanul continuă să afirme dimensiunile îmbogățite ale unui realism contemporan. Un realism eliberat de canoane simplificatoare, — producând confuzii și o înțelegere arbitrară a unor raporturi esențiale în planul cunoașterii, — reabilitează nu numai conduita estetică a scriitorilor, ci și calitățile potențiale ale romanului — epopee, ale romanului — poem. Rememorarea seriei, de la momentul epopeei pînă la experimentul romanesc pus sub protecția unui realism poetic și mitologic, e mai mult decit un simplu exercițiu teoretic. Romanul românesc contemporan pare să parcurgă etapele marilor creații ale genului, toate prezidate de prestigiul epopeei. Romanul ține de mutațiile unui realism salvat de la imobilism, de un realism poetic permeabil la accente și modificări de tonuri. Ne îintîlnim cu o foarte pronunțată și stăruitoare aspirație spre interpretare, de unde și angajarea miturilor pentru a spori semnificațiile și pentru a da noi dimensiuni destinelor umane confruntate cu manifestări supreme ale lumii (conștiința istoriei, a momentelor exemplare din istoria umanității, urmărește edificiul epic de azi, în aceeași ordine de idei). Sensurile secrete ale manifestărilor umane, proiecția conștiințelor asupra contururilor lumii, redimensionarea unor aspecte, instalarea unor raporturi modificate între om și lume etc., ne permit să recunoaștem semnele unui realism activ. Explorarea și interpretarea asigură apoi scriitorului nebănuite posibilități pentru înțelegerea actelor umane și pentru a releva mișcarea lor esoterică, miraculoasă ca poezii și semnificații. Romanul lui Dumitru Radu Popescu, „F“, își dezvăluie de la început prima parte a cărții: „Ninge la Ierusalim“) apartenența la stadiul poetic al realismului contemporan, încît însemnările de mai sus obțin în roman confirmarea creației. Puterile miraculoase ale vieții, cercetarea lucidă a faptelor, descoperirea mobilurilor ascunse ale actelor, regrupează și reactivează vechi mituri, de mult devitalizate. Semnele vechi devin criptice și, de aceea, înviorate simboluri ale realității; umbrele fantastice ale unor tradiții se convertesc într-un mesaj al cărui cod îl deține cititorul cucerit de conștiința unui EU, martor neliniștit și contemporan al faptelor cercetate. Imaginea lumii se readifică nu prin detaliul exterior, supus deteriorării și alterării; se preferă „povestirea“ cu o încărcătură considerabilă de sensuri. Polisemia (prin renararea mitului sau a unor tradiții) înscrie, astfel, un atribut al realismului poetic. Încă de la partea întâi a romanului a Ninge la Ierusalim, ideea unei aspirații neliniștite, a căutării și a unei înfățișări schimbate a lumii se insinuează. Modalitatea este a „povestirii“ fantastice, îndemnări,du-ne să ne gîndim la modelul (epopeic și el) al romanului medieval sau, la noi,al romanului popular (al cărților populare). In spiritul unui realism înnobilat de patosul investigației, imaginea satului și a proceselor subterane reține faptul sau gestul cu o posibilă amplificare de sensuri. Ritualul cotidian al satului, dispariția unor acte pînă acum sacre, dar mai ales o viziune tentată de enorm, configurează liniile modificate ale unei reprezentări realiste. Hiperbola apare ca o componentă a semnelor realismului poetic (simbolul evenimentului cu valoare de alegorie sau de fabulă, câteodată) și ca un element esențial al epopeei. Destinele marcate de grave culpe morale (Celoe, Moise, Dimie), fabulosul intrat în conștiințele unor oameni cutremurați de prefacerile care au loc (Noe) sunt aspecte ale unei adaptări la contemporaneitatea unoir forme proprii eposului. Recucerirea mitului, a legendei, și utilizarea lor pentru noi reprezentări și semnificații, înscrie romanul „F“ într-o Suită prestigioasă a literaturii românești și într-o direcție mai largă a romanului contemporan. Formula vine din modelele acceptate de scriitor și dintr-un curs definitiv verificat al genului. Memoria lucrurilor și a trecutului (Maria), conservarea unor permanențe morale și spirituale (exprimată în monologul Măriei) propun în roman o altă înțelegere a sensurilor vieții. De fapt, elementul esențial îl constituie mecanismul memoriei și edificarea straturilor ei. Soluția pare să vină din romanul faulknerian, unde timpul persoanei și reluarea unor evenimente (pentru o reconsiderare a lor) e tot o tentativă de a da noi dimensiuni realismului epopeic. Cartea aparține unei variante pretențioase a romanului. Compozițional, „F“ e o explicație și o reconstituire a unor împrejurări ce, treptat, revelează mișcări ascunse și legături cu multiple implicații de ordin social, etic și spiritual. O explicație e romanul sau, mai degrabă, o suită de explicații cenzurate și completate de o conștiință activă. Uin personaj destinat să stabilească elementele, să refacă „seriile“ anterioare, să completeze biografiile oamenilor și ale evenimentelor trece de la o parte la cealaltă a tripticului. Fluxul memoriei, stimularea memoriei și restabilirea unor coordonate modificate anterior fixează liniile romanului, ca formulă epică și compozițională. Personajele se confesează, sunt ajutate să se explice sau să restabilească adevărul unor fapte. Investigația e îndreptată spre acte și comportamente umane din trecut, chemate însă prin efortul rememorării să pronunțe adevărul. Structurile cărții alcătuiesc un tip de monolog — povestire proliferat în planuri treptat adăugate la unul inițial. Timpul însuși se ramifică, dînd romanului un curs agitat (timpul persoanei și timpul evenimentelor recompuse prin rememorare). In partea a treia („Cele șapte ferestre ale labirintului“), soluțiile investigației sînt completate printr-i un procedeu direct (ancheta), de unde și augmentarea elementelor organizate în drama romanului pusă în serviciul unei amplificări a desfășurării procesului la care am fost chemați să asistăm. Ideea de anchetă e mărturisită de aceeași conștiință, martor la evenimente („să văd dacă pot restabili... biografia unei zile trecute, moarte“). Monologul — povestire convine și sugestiilor epopeice infiltrate în structurile romanului (planuri,destine, confruntări, raporturi etc.), așa cum se explică analitic în roman: „Și în fața acestei materii care se distruge ireversibil tu știi că singura formă care este eternitatea e povestirea“. Reflecția consolidează programul unui roman dedus din valorile ■ inalterabile ale epopeei, singura povestire menită, prin destinația sa inițială, să păstreze memoria lumii și mișcarea ei în istorie. Personajul descinde din aceleași structuri epopeice, destinat fiind să parcurgă un itinerar, rătăcind în noaptea ievelațiilor de la un mediu la alttul, de la un personaj la celălalt, de la o confesiune spre întregirea ei în alta. Noaptea morții Măriei devine un labirint al lumilor și al vieților. Rătăcirea și căutarea, descoperirile, alcătuiesc un teritoriu de semne plurivalente,unde determinarea lucrurilor se completează cu simbolurile cărții. Motivul mitic al Labirintului e aici o aspirație spre eliberare și, în același timp, o condamnare a monstruozităților morale, a caracterelor versatile. (Moise). Apartenența romanului „F“ la specia romanului -labirint nu e formală, ci o neivesitate structurală determinată de constantele propuse de autor. Căci „F“ este romanul unei dezbateri acute închinate conștiințelor și mișcărilor contemporane ale societății. Conștiințe fragede și ușor influențabile, conștiințe ferme rescriu în acest roman procese grave despre responsabilitate și despre eroare, despre demnitate și despre lașitate, despre reabilitarea unor destine sau despre inexorabila lor condamnare. Permanentă cercetare a vieții,cartea se întreabă despre viață și despre demnitatea morții, despre culpabilitate și, poate mai ales, despre generații. A ști să trăiești cu demnitate și să păstrezi mărturia celor care au fost devine un lait-motiv al romanului. Un laitmotiv intonat elegiac și grav, în numele respectului față de generațiile dispărute sau chemate să moară cu demnitate! Mai presus de acestea, cartea se interoghează despre trecerea spre viitor și despre șansele acestuia, în numele responsabilității etice a socialismului, în numele lui, conștiința examinează și pronunță adevărurile. Destinele cărții sunt argumentele acestei conștiințe, argumente ale istoriei și ale prezentului. ION VLAD ; Y premise----„Goana de naiv“ Există o poezie care parcă rămîne mereu la jumătatea drumului, între eșec și realizare, dar nu din timiditate și neîncredere, ci dimpotrivă dintr-o nemărturisită prezumție a talentului, omologat discret cu tinerețea, cu elanurile ei. Autorul unei astfel de poezii nu are în genere complexele meșteșugului, nu ezită, nu se întoarce cu un ochi critic asupra activității sale, verisifică mereu cu seninătate și dezinvoltură, fiind convins că va învinge dificultățile pe parcurs. Așa se face că producția lui e abundentă și nu iese aproape niciodată din coordonatele cumințeniei involuntare. Impresia de exercițiu, de lucru provizoriu persistă cu fiecare bucată nouă, dîndu-ți în același timp speranța că următoarea va fi în fine mica oază lirică veritabilă. Tînăra poetă ieșeană Elena Cătălina Prangati se înscrie, odată cu volumul de debut Mizia pe lumină (E.P.L., 1969), în tipologia (destul de vagă dar utilă, aici) schițată mai sus. Intr-adevăr, versurile sale tinerești par la început să invite la lectură, scapără ici colo de îndrăzneli metaforice, se joacă, se zbenguie chiar printre atitudini juvenile, grave sau numai reverențioase, pînă cînd constați, în cele din urmă, că toată desfășurarea aceasta de fragede forțe nu are nicăieri în carte o fericită finalizare artistică. Și iată că lectura pînă la capăt s-a dovedit obositoare, semn că textul poetic n-a captat interesul, n-a reușit să lanseze acea punte inefabilă dar rezistentă care se stabilește de obicei între poezia adevărată și cititor. Dar dacă impresia de ansamblu e nefavorabilă, nu voi nega totuși că dintre versuri izolate, dintre fragmente, se face simțită o anumită prezență lirică, se înalță un ton ce se străduiește să devină personal. Iată cîteva citate în acest sens: „Pleacă noaptea păsări călătoare / Stelele aprinse vreau să zic. / Stelele sunt capetele-aprinse / Ale unor mari coloane de răcoare / înălțate pînă-n cerul unde nu auzi nimic“ (Migrații). Sau: „Liniștea se lasă în straturi albastre, fiarbă Atinge pămîntul, începe să Vînt înseamnă acum pentru privirile noastre Doar clătinarea din firul de iarbă“ (Nebănuita logodnă). Sau: „Seara dragostea mea strălucește spre tine • • • / Umbrele, ca niște gene ciudate se string lingă ea. / Trec pe sub lună / Uitate, ca niște cai toate cuvintele care te cuprind fără șa“. (...) „M-a apucat dimineața-ntre gînduri / Rezemată de unul ca de o taină pătrunsă. / Bîntuie viața — cel mai frumos dintre vînturi / Care răstoarnă în aer culoarea din frunză // Și nici nu știu dacă pot să respir. j De-o așa limpezime rouă e verde / încît de-aș încinde pleoapele ! S-ar face întuneric și te-aș pierde“ (Dragoste de septembrie). Asemenea versuri sînt însă puține și nu pot constitui decît un prilej de revenire la cate altele ar fi fost posibile, dacă ..., dacă poeta nu și-ar fi luat prea în serios „temperamentul“, „forța“, „complexitatea“ care o constring mereu să scoată exclamații năstrușnice de genul: „Simt că pot smulge copacii din rădăcini, / Schijele din ei să se spargă-n dușmani și în lași“. Sau: „Sunt îngrozitor de bogată-n probleme“. Sau: „Simt că tristețea e o eroare / Care se justifică prinfaptul că poate să tune“. Sau: „Nepălmuim în joacă peste suflet“. Sau: „Și-apoi observ că-ntreagă-s o furtună / Cu fulgerea și puțite în destin“. Sau: „Cumplită boală-i goana de naiv / „Naintea vîrstei ruginind ușor“. Sau: „Am să cuprind zguduitoarea forță / Și bogăția care-o simt acum“. Sau: „E ridicol să joci un rol / Prea strimt cînd ai atîtea gînduri, / Să îți plesnească fardul lingă ochi / Și cei din jur să vadă cum năvalnic / Te datini“. Cred că poeta nu se cunoaște încă suficient pe sine. Un firesc mimetism îi șoptește să adopte o poză la modă, poza poetului „frămîntat“ de mari probleme („Avem de stîrpiți încă boli care ne macină“), agitat, tumultuos, neliniștit cînd expresia îi scapă simplă de sub condei,pornit să etaleze mai mult decit îi dictează puțina experiență de care dispune. Ea nu știe și nu are răbdare să asculte autenticele „voci interioare“, grăbită să scrie despre orice, despre gînduri inventate sau porniri rău înțelese. De aici, atâtea expresii găunoase, atîtea versuri plate, fără edoție, atîtea lungimi. Poezia e în primul rînd reculegere, meditație, recuperare ființei interioare, nu agitație stearilă pe teme de împrumut. In acest sens, al regăsirii, tînăra poetă nu ar avea decit de cîștigat. VICTOR FELEA cronica literară Ca problematică umană, Agonicele Constanței Buzea sînt niște „fișe“ ale crizei de neîncredere. Prin faza privirii interioare poetei trec o serie de imagini a afective: dragostea, maternitatea împlinită, dulcea liniște precară a căminului sau obscurele dorinți ale feminității, care se dovedesc însă toate iluzii. Maternitatea devine repede povară prin supralicitare, dragostea virilă umple orgolioasă tot orizontul vieții spirituale. Forțe oarbe i-au hărăzit femeii destin de plantă inutilă, ce nu-și află locul lîngă „unitatea încăpătoare“ a Domnului palid, despot necesar, știe domina din depărtare, care melancolie tulbure și crepusculară învăluie tînguirea ființei fragile, care se simte, ca și la Arghezi, „rămasă-n legănare și pustiu“: „Tu, în amărăciunea pe care cu dor ți-o trimit, / Mă gîndești inutil și fără sfială, Umpli cu mine o clipă / Ce somnul cu plumb ți-l încarcă, / Mai bine încearcă un vin și nu mă iubi, / Spune-mi că totul, acolo, a fost / O nebunie, / Că sufletul tău s-a pierdut în aparențe, / Să-l caut în stingerea pe care mi-o dăruiești, / Cu patima mea să-l împing, / Să-l fac de buzele mele infinit să se lepede, / Pentru ca numele, cîntecul, sufletul meu / Să înceapă cu mine / Și mie întreg să-mi vorbească, / Pe mine să mă vindece, mie să-mi semene, însă...“ (Inutil). Nu cunosc, în lirica noastră feminină, o încercare mai dramatică de-a depăși fatalitatea propriei condiții, un refuz mai categoric adresat „eternului feminin“ în ipostaza sa ideală. Masca poetei e sceptică și amar zâmbitoare, ca a unei stranii figurine orientale; cu o voce, ea laudă maternitatea în sine, împlinirea, paradisul „gleznei cu aripi încete“ și „al sinului nedezvelit“, cu alta se apără de clipa propriei jertfe inutile („E un coșmar,oricum, să fii femeie“ — Gong, „Dincolo de tine poate fi pustiul. / Tu te așezi cu spatele la noi, / Fără milă, fără adorare... / Dincolo de tine este totul, / Fără a mai fi și pentru noi“ — Adorare), înfrângerea feminității și evadarea într-un domeniu ipotetic, ce poate lua înfățișarea tărâmurilor natale („A pleca în taină, candidă și tristă, / Către o țara care m-a născut“ — Prilej), își pun pecetea pe lirica negatoare și meditativă a volumului. Poeta simte strania poftă de-a fi cu desăvârșire „suverană“, orgoliul de-a nu se „divide“ prin maternitate, ca și o sete eminesciană de reintegrare în tihna materiei: „Să murim, să murim — mă rugam / în seara fantastică, / îndurerând împrejurimile cu lacrima / Care vedea și o numisem stea. // Să murim mai repede, / Să fim singuri unul de altul. / Pentru cel ce s-a născut, / Deviază urma noastră cineva. // Să murim în gî nnd, dar să murim odată! / Frica mă înnebunea, // Celulele mele fac un zgomot infernal. // Izolează-mă de trup, / Vindecă-mă de rana aceasta, / Mi-e silă, vreau / Să murim, domnul meu pal“ (în gînd). La masca sceptică inițială se adaugă deci un zîmbet macabru. Pînă la dispariția totală, între ea și lumea infinitelor capcane care-o pândesc de pretutindeni ca niște zeități malefice, poeta pune dorința totalei defamimizări. Se vrea, asemenea bărbatului, egală sieși, „nedivizată“ biologic, rece și suverană, o „unitate“ deplină și dominatoare, înzestrată însă cu har divin, „căci a fi dumn e-un dar dumnezeiesc“ (Gong). Numai că, în această ipostază cvasi-masculină cuvintele n-o prea ascultă; imaginile defeminizării voite sunt în marea lor majoritate tulburi, răvășite, neconvingătoare. Vocea adevărată a poetei pare să fi rămas și în Agonice tot mărturisirea feminină, „lauda“, chiar ulcerată („agonică“), a propriei meniri biologice. Iubitul ursuz și dominator e proiectat, de regulă, pe un fond mitic, încît imaginea lui se purifică de la sine, înconjurată de-o lumină stranie, sticloasă: „Nopți tămăduitoare, semn îndepărtării, / Tu, care lumii rece adaosul i-1 porți, / Privește-mă de-afară și fă un semn albastru / Cu mina ta de sticlă, cu timpul dinspre morți“ (Mîna de sticlă). Regatul dragostei e păzit cu strășnicie, ca un posibil și sacru joc de refugiu: „Îmbracă-mă în alb, în alt> ascunde-te și tu. / Ce-mi dai, să-ți dau această mină dreaptă? / Ce-mi dau, să nu mor azi, să mai rezist? / Leac pentru îngeri — cîntecul meu trist“ (Leac pentru îngeri). Durerea de-a exista (atitudine lirică veche în poezia românească, reînvigorată cu surprinzătoare și contaminată forță de sugestie mai ales prin ultimul volum al lui A. E. Baconsky, Cadavre în vid devine sub pana suplă a Constanței Buzea elegie tandră și transparentă: „Ia-mă de-aici, du-mă departe, / Du-mă la clin, cu pădure împrejur! / în suferință starea de veghe să schimb, / în nebunie de stingere și de blestem. // Du-mă la aer cu preoți,/ Fie și toamna. / Somnul pe chip să mai pună răbdare“ (Ia-mă deaici, du-mă departe). Crispată și excesiv de abstractă în poeziile cu problematică pur existențială, Constanța Buzea se regăsește pe sine tocmai în zona pe care teoretic o abdoră, acolo unde feminitatea ingenuă își trăiește, prin negație, o iluzorie și semnificativă agonie. Oboseala tandră, zâmbetul crepuscular, aliajul fin de rezervă și instinctivă dăruire feminină — formează și în acest volum, care se vrea însă paradoxal cu totul altceva, un spațiu poetic original. ION OARCAȘU Marcat cu modestie prin însuși titlul publicației căreia îi este consacrat, volumul lui George Em. Miounea se compune de fapt din două lucrări distincte sub raportul disciplinelor științifice de la care își revendică metodologia specifică, unitare însă prin aria tematică investigată. Ni oferă mai întâi o monografie se gazetei brașovene — prima monografie la noi a Foii — care pue în evidență deopotrivă informația întinsă a specialistului și capacitatea sa de a valorifica fiecare detaliu, fără a pierde nici o clipă din vedere coordonatele de bază ale relației gazetă — epocă, nie este apoi prezentat indicele analitic propriuzis, în care stăpânirea temeinică a uneltelor caracteristice bibliografului este constant depășită de viziunea proprie istoricului literar. Acestor două secțiuni principale li se adaugă — în Anexă — o descriere sumară a colecției celor 28 de ani ai Foii pentru minte, o listă cuprinzând data apariției tuturor numerelor publicației, un indice al autorilor materialelor publicate de gazeta lui Gheorghe Bariț, inclusiv ai pseudonimelor neidentifiicate, inițialelor și diferitelor semne grafice, un altul conținînd numele citate în studiul monografic, precum și cele menționate în titlurile articolelor descrise bibliografic și în adnotări, un indice al periodicelor — românești și străine — amintite în bibliografie. O lucrare, așadar, întemeiată pe riguroase criterii științifice și susținută de un aparat critic menit să sistematizeze sub diverse unghiuri bogăția informației și să faciliteze în același timp accesul la ea. Prima parte a volumului — studiul monografic — dezbate competent întreaga problematică a Foii pentru minte, inimă și literatură, reușind să evidențieze continuu atît trăsăturile prin care ea face front comun cu celelalte publicații românești ale timpului în lupta pentru afirmarea și dezvoltarea culturii naționale, cit și particularitățile de orientare și conținut care-i definesc profilul propriu. Monografia se deschide cu expunerea documentată a istoricului periodicului transilvănean, continuă cu aprecieri judicioase asupra programelor și orientărilor lui în funcție de obiectivele sociale și culturale urmărite, prezintă cu succinte caracterizări lista colaboratorilor, ca să stăruie apoi pe larg asupra conținutului noii, analizînd pe domenii, potrivit orânduirii tematice din indicile bibliografic a materialului, preocupările și contribuțiile efective ale publicației brașovene la dezbaterea problemelor majore ale epocii, la orientarea opiniei publice, la promovarea ideilor înaintate și propășirea societății noastre. Un ultim capitol, de considerații finale, reliefează, concis și pregnant, specificul Foii pentru minte, aportul și locul ei în cultura românească. Partea a doua a lucrării lui George Em. Marica — indicele bibliografic analitic — semnalează, grupat pe principalele direcții de preocupări, întreg materialul publicat în paginile gazetei lui Gheorghe Bariț. Sistematizarea informațiilor se face potrivit unei scheme rezultate din adaptarea normelor clasificării zecimale universale la profilul cultural — literar al Foii; capitolele mai importante sânt împărțite în subdiviziuni, pentru a scoate și mai bine în relief, varietatea tematică a materialului; în cadrul fiecărei subdiviziuni articolele semnate sînit b rînduitie alfabetic pe autori, care marcate prim inițiale sau diverse semne grafice apar orindui-te într-o ordine constantă, după alfabet și după natura simbolurilor, iar cele anomime res c wtți FOAIE PENTRU MINTE, INIMĂ ȘI LITERATURĂ pe dă exclusiv criteriul cronologic; descrierea bibliografică propriu zisă este urmată de un rezumat — și adesea de o apreciere — a bucății respective. Merită să fie subliniată, în această ordine de idei, strădania autorului de a coimpleta ori die cite ori e cazul indicația bibliografică sau de comținnut, cu precizări desprinse fie din intervențiile redacționale, fie dintr-o cercetare personală, care depășește simțitor sfera investigației bibliografice, înscriindu-se în cea mai largă, a istoriei literare sau culturale. Așa, de pildă, sunt menționate la locul corespunzător toate explicațiile redacției privind izvorul, conținutul sau semnificația articolului în cauză; se dau — mai ales în cazul literaturii beletristice — informații suplimentare referitoare la proveniența creației poetice publicate (reproducerea din alt periodic, retipărire dintr-un anumit volum ș.a.), simțt ades relevate reproducerile foarte din gazeta brașoveană în celelalte periodice românești contemporane ei, sunt consemnate în descrierea a articolelor asupra cărora revista revenit într-un fel sau altul toate informațiile ulterioare etc. Pe scurt, sînt puse la contribuție și prezentarea materialelor elemente rezultate dintr-o aprofundată cunoaștere atît a problematicii sociale și culturale a epocii, cîit și a preocupărilor specifice publicației studiate. Din multitudinea datelor care probează adevărul acestei afirmații este suficient — credem — să reținem doar una. Ea constă în numeroasele identificări ale autorilor articolelor nesemnate sau notate prin inițiale, semne grafice, forme contrase ale numelor. Cei care sunt puși în situația să scoată de sub egida anonimatului texte izvorâte adesea din pan,a unoir iluștri reprezentanți ai istoriei culturii știu câte eforturi implică această muncă de restituire. Este, fără îndoială, un alt merit al semnatarului lucrării analizate de a fi stăruit în această direcție, neezitînd să parcurgă colecțiile publicațiilor periodice contemporane Foii, să studieze fondurile de corespondență adivă și inedită ale colaboratorilor gazetei și să întreprindă minuțioase analize interne de text, spre a reduce numeric la cât mai puține posibil articolele cu autor necunoscut. Fără a diminua calitățile incontestabile ale lucrării, ne permitem să observăm că ea ar fi cîștigat — credem — un plus de eficiență, dacă orânduirea materialului în subdiviziunile stabilite ar fi fost subordonată criteriului cronologic, iar nu celui alfabetic. O asemenea prezentare ar fi avut avantajul — față de cea la care autorul s-a oprit — de a oferi o perspectivă mai clară asupra stadiilor pe care Foaia le-a parcurs, de-a lungul existenței sale, ar fi permis, pentru toate momentele istorice al căror ecou s-ia făcut, o mai ușoară confruntare între orientarea gazetei și problematica epocii, ar fi înlăturat, în sfârșit, tratarea alternantă, și într-un fel nejustificată — alfabetică la articolele semnate, cronologică la cele fără semnătură — în cadrul aceleeași subdiviziuni. în plus, o asemenea prezentare n-ar fi știrbit cu nimic forța de pertinență a bibliografiei, întrucât indicele de autori potate suplini cu ușurință eventualele neajunsuri ale ordinii cronologice, în ordinea unei posibile îmbunătățiri a indicelui bibliografic se înscrie și observația că o optică mai elastică în aprecierea materialului s-ar fi putut solda cu o mai precisă distribuire a lui în subdiviziunile tematice. De pildă, multe din informațiile grupate la capitalul Generalități și interesând îndeosebi istoria literară ar fi putut trece la secțiunea Literatură, într-o subdiviziune care s-ar fi putut crea aici, eventual sub titlul Note. Apariția indicelui lui George Em. Miamica aduce din nou îin actualitate cîteva chestiuni de principiu în legătură cu care bibliologii noștri au obligația să-și spună mai hotărât cuvîntul. Mai întîi, o lucrare de ținuta științifică a celei discutate — constituind, fără exagerare, un model al genului — pledează convingător pentru completarea indicelui bibliografic cu un studiu monografic, care să valorifice pe planuri multiple materialul investigat, să ofere cititorului toate jaloanele pentru interpretarea problemelor oglindite în bibliografie; în al doilea rând, ea demonstrează superioritatea indicelui bibliografic analitic asupra celui neadnotat, limitat doar la consemnarea autorilor și titlurilor, fără referințe privind conținutul articolelor (așa cum sunt, de pildă, indicii Vieții românești sau ai Convorbirilor literare). Incontestabil, lucrarea lui George Em. Marica reprezintă o reușită certă în literatura de specialitate, fiind-că are meritul de a reintegra în circuitul viu al valorilor culturii noastre o publicație în care și-a găsit expresia fidelă o întreagă epocă, cu problemele, frământările și năzuințele sale. MIHAIL TRITEANU agonice La un debut, Mircea Marian își compartimentează cartea de debut (Povestiri oarecum ciudate, Ed. tineretului, Col. Luceafărul, 1969), cu o meticulozitate de colecționar: „dosare“ ale unor existențe ratate sau purtînd ratarea în sine, ca pe un destin (Bătrâna doamnă și călăul, Lista de bucate a fericirii), mici drame tăinuite și neutralizabile prin umanism generos sau speranță (Strada cu pisici, Cofetăria albastră) și, în fine, subiectele așa zis „ciudate“, aparținînd absurdului” la modă (Fragment din Liturgica, etc.). E multă înțelegere, în această alcătuire, pentru nevoia cititorului de a nu alerga el însuși la sistematizări, lucrul autorului se lasă mai ușor asimilat printr-o opțiune asupra unui compartiment sau altul. Autorul pare a manifesta vocație analitică în primele povestiri după maniera la modă încă a alcătuirii unor „dosare“ constînd din numeroase mărturii pro și contra personajului ales. Compunerea profilului moral al actorului Emil Duca se face utilizînd propriile confidențe, fragmente de scrisori, caracterizări oficiale, jurnalul intim al tatălui, chiar și un fragment dintr-o piesă a celui în cauză. Procedeul, bine cunoscut, cîștigă încă aderenți prin faptul că lectorul e obligat să selecteze singur faptele semnificative și să alcătuiască pe cont propriu un portret, autorul mulțumindu-se să servească, impasibil, fișă după fișă. în această direcție Mircea Marian nu și-a epuizat potențele, înclinațiile spre proza de analiză fiind evidente. Ceea ce poate deranja la el este faptul că s-a grăbit să publice rezultatele tuturor (sau a majorității) direcțiilor sale de investigare literară, între paginile de început, axate pe analiză și acumulare de mărturii, ducînd la un adevărat „proces“, al documentelor, și cele finale, de un absurd cu vizibile semnificații satirice, cele două texte mediane joacă mai curînd rolul mai puțin inspirat al unor elemente de legătură ce ies „tamponate“ din confruntarea cu celelalte. în Lttrada de pisici asistăm la dialogul dintre un bolnav ce urmează să sufere o operație la ochi, pentru restabilirea vederii, și prietenul său, venit în vizită să-l încurajeze, care-i comunică o mulțime de detalii despre lumea înconjurătoare. In final descoperim că prietenul este el însuși orb. Zgîrcenia relatării, amănuntul interior prohibit nu salvează totuși povestirea de melodramă. Sentimentalismul țîșnește câtă vreme intenția substituie viziunea artistică. Observația este valabilă și pentru Cofetăria albastră, unde niște copii își așteaptă tatăl duminică de duminică, într-o cofetărie, dar el nu vine. Un necunoscut le cumpără prăjituri și le furnizează elementul necesar, speranța, apoi, pierind, se întreabă „dacă cel așteptat avea să sosească vreodată“. Titlul cărții poate fi socotit înșelător de către mulți din cei ce au parcurs primele două treimi ale volumului și în orice caz de către lectorul dornic să-l aplice sensului său cel mai frecvent, acela de straniu. Cu această accepțiune, noțiunea poate fi revendicată doar de ultimele două povestiri, Fragment din Liturgica și Seara, un Mustang roșu. In cea dinții, Marcel primește repetate mesaje din partea prietenului său Ionescu, statuie într-un parc, și mergînd la întîlnire consimte să-și înlocuiască un timp prietenul pe soclu. Rezistența lui fizică e inferioară bunăvoinței sale. Plictisindu-se și curios să vadă cum vor reacționa trecătorii în fața soclului gol, Marcel coboară și se ascunde avînd surpriza să constate că altcineva se furișează pe soclul rămas o clipă gol. Absurdul își pierde din valențele sale de arbitrar în folosul tentei satirice în ultima povestire a volumului și probabil cea mai reușită, Seara, un Mustang roșu. Aici echilibrul elementelor, notația ponderat realistă și intuiția psihologică asigură în chip fericit realizarea unei proze de antologie a genului. Ionescu, mărunt funcționar, e terorizat de a nu fi un intelectual, câtă vreme toți îl consideră ca atare afară de un dușman care, aflîndu-i taina, recurge la șantaje oribile. Pentru pune lucrurile la punct, Ionescu a se lasă operat de domnul Claudia, reprezentantul unei instituții specializate în acest domeniu. Acesta îl adoarme, apoi îi dă să bea o celulă fotoelectrică dizolvată în apă. Fericit, Ionescu exclamă: „Sânt un intelectual!“ și izbucnește în lacrimi. Stilul și viziunea globală se adaptează aici unui scop precis. Posibilitățile de umor sobru și de grotesc ale autorului sînt reale. El mai are multe de făcut în dobîndirea unei siguranțe a expresiei, în înlăturarea unei tiranii a aglomerărilor nesemnificative sau a tendințelor spre melodramă; oricum, în cadrul procesului de cristalizare prin care autorul trece în mod necesar, ultimul ciclu al volumului indică o direcție plină de promisiuni. DAN REBREANU 1 > 4