Tribuna, ianuarie-iunie 1970 (Anul 14, nr. 1-26)

1970-03-26 / nr. 13

director-fondator IOAN SLAVICI 1884 Seria nouă, Anul XIV, nr 13, (687) sâptâmînal de ©u­l*t*ura 26 martie 1970 O' C­ARTEA Există un ritual cotidian al cărții, al cititorului și al libră­riilor. Recunoaștem plăcerea cititorului oprit în fața vitrinelor unde cartea abia tipărită așteaptă să fie răsfoită... Există o voluptate a așteptărilor și a întrebărilor despre cartea anun­țată și încă necunoscută, după cum satisfacțiile lecturilor care confirmă ne plasează intr-o zonă tulburătoare a cărților reluate și păstrate în apropierea gîndurilor. Serii de cărți și de o­pere, ediții definitive (puține din păcate), colecții și proiecte edito­riale compun un univers al cărților, adesea uimitor ca o teri­bilă aventură a spiritului. Există și un univers ascuns al căr­ților, nu totdeauna cunoscut cititorului, unde se înscrie itine­rarul tipografic al viitoarelor titluri așezate în vitrinele cu noutăți. în fiecare zi, vitrinele sau tarabele se pregătesc pentru ges­tul și privirea cititorului, iar cartea nouă își inaugurează un nou destin din clipa cînd opțiunea s-a produs. Plăcerea unică de a înregistra cartea și ca o realitate plastică nu poate scăpa cititorului îndrăgostit de frumusețea unui volum. Cartea e prin urmare și o realitate a imaginii, a unei coperte și a lite­rei, a desenului, într-un cuvint, o înfățișare care se cere su­­praveghiată. Ritualul plenar al cărții încorporează astfel etape de meditație și de confruntări, de colaborări și de acorduri ale inteligenței și ale fanteziei, ale bunului gust și ale frumosului. Plăcerea lecturilor se pregătește ca o invitație la un dialog înnobilat de eforturile ascunse în eleganța unei cărți. Accep­tarea cărții ne apare ca un act total ce include privirea și gustul nostru, antecedentele noastre intelectuale și afective. Primăvara, cartea ne întîmpină pe stradă, ne poftește la o foarte directă și neîntârziată intîlnire. Ne oprim în fața tara­belor intr-un fel de solidaritate secretă constituită în numele așteptărilor și al cunoașterii, în numele ceasurilor de taină la lumina tăcerilor de noapte. Ce citim se însoțește cu o altă întrebare: cum e cartea pe care o citim ? Timpul nostru e și unul al înfățișărilor prezidate de bun gust și de respect pentru virtualul cititor de cărți. Neadunoițînd ca privirea să ne fie ul­tragiată ,de m­itul unor ediții grăbit tipărite și fără nici o sfor­țare, să păstrăm regulile întâlnirii cu textul tipărit. Editori mai mulți, oameni de gust și de cultură, edituri cu proiecte și re­cente apariții, ne oferă promisiunea unui ritual neîntrerupt, al cărților, al vitrinelor, al librăriilor. Prima întîlnire cu o carte se cuvine să fie un moment al plăcerii și al satisfac­țiilor, o pregătire pentru ceasurile de mai tîrziu. Să le prote­jăm pentru un permanent elogiu, întocmai celui dintr-un ca­tren arghezian: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris, „încet gîndită, gingaș, cumpănită. „Ești ca o floare-arbume înflorită „Mîinilor mele, care te-au deschis. Un elogiu, să recunoaștem, al cărților și al creatorilor ei. ION VLAD 8 pagini — 1 leu SONETE Palatu-i plin de ură și de crime . . . Palatu-i plin de ură și de crime Un cerc de foc tot mai cumplit îl strînge. Din poarta cu leoaice se răsfringe în bolta roșie, din adîncime. Ib­is, funebra pasăre își plînge Stăpînii morți în slavă și cruzime. Neîndurat, blestemul din vechime Miseenei cere singe peste sînge. De-a fost Ifigenia răzbunată Curînd căzut-a preaslăvitul tată Rostogolit în valurile sumbre. Egystos, Klytemnestra nouă pradă. La rîndul lor, în Hades or să cadă. In zare trec cortegii noi de umbre... Cu douăzeci de regi sosi alaiul... Cu douăzeci de regi sosi alaiul Învingător, la porțile mikene. Hierofanți ai muzei Melpomene Întraripați, cu ode, putregaiul. Ín purpur aurit și coif cu pene imbogățindu-și Agamemnon straiul In gineceu își strămută seraiul de principese și femei troiene. Iar Klytemnestra lui privea, supusă... Il alinta cu dragoste nespusă Gătind securea grea, cu două muchii. Cu mina ei cărîndu-i apa caldă, înfășurîndu-i brațele, genunchii, Regina îl asasină în scaldă. VICTOR EFTIMIU Pornind de la convingerea că rațiunea de a fi a teoriei mar­xiste este aceea de a călăuzi practica revoluționară, că nu tre­buie să ne oprim la litera mar­xismului, ci să pătrundem în e­­sența lui, V. I. Lenin a desfășu­rat o necruțătoare luptă împotri­va bacheriior, incapabili de a se desprinde de unele teze vechi, valabile pentru alte condiții și epoci, subliniind necesitatea re­ceptivității față de fenomenele noi ale vieții sociale, de cele mai recente cuceriri ale gîndirii umane. Astfel, intr-un articol din anul 1905, V. I. Lenin ob­serva că „e mai greu să distingi calea cea justă și să rezolvi re­pede problemele noi și complexe decît în cadrul rutinar al muncii mărunte, de fiecare zi“. în tu­multosul an 1917, într-una din scrisorile sale cu privire la tac­tică, V. I. Lenin sublinia aceeași idee:“ ... Trebuie să ajungem la înțelegerea adevărului incontes­tabil că un marxist trebuie să țină seama de viața reală, de faptele precise ale realității și să nu continue să se cramponeze de teoria zilei de ieri, care, ca orice teorie, nu cel mai bun caz nu face decit să desemneze ceea ce e fundamental, general, nu face decît să se apropie de înțe­legerea complexității vieții“. Aplicarea creatoare a teoriei marxist-leniniste este necesară nu numai în perioada premergă­toare cuceririi puterii de către clasa muncitoare, ci și în întrea­ga perioadă de construire a noii orinduiri sociale, căci, potrivit indicației leniniste­ din cunoscuta sa operă Stîngismul — boala co­pilăriei comunismului, „Atîta timp cit există între popoare și țări d­ecosebiri naționale și statale — și aceste deosebiri vor dăinui încă foarte multă vreme chiar și după înfăptuirea dictaturii proletariatului pe scară mondială — unitatea tacticii internaționale a mișcării muncitorești comuniste din toate țările nu cere înlătu­rarea diversității, suprimarea deosebirilor naționale (ceea ce ar fi un vis absurd în momentul de față), ci cere o aplicare a princi­piilor fundamentale ale comunis­mului (puterea sovietică și dic­tatura proletariatului) care să modifice just aceste principii în amănunte, să le adapteze just și să le aplice la deosebirile națio­nale și național-statale“. Necesitatea abordării creatoare a marxismului decurge din di­versitatea condițiilor economice, sociale și naționale, de stadiul diferit de dezvoltare a țărilor care construiesc noua orânduire socială, de fizionomia­­lor spiri­tuală, culturală și națională deo­sebită, de ritmul diferit al trans­formărilor revoluționare, situații care cer fiecărui partid să asi­gure aplicarea principiilor mar­xis­m-lenin­ismului în conformitate cu realitățile existente în țara respectivă. în legătură cu aceas­ta, V. I. Lenin scrie: „... sarcina constă în a ști să aplici princi­piile generale și fundamentale ale comunismului la relațiile specifice dintre clase și partide, la ceea c­e este specific în dez­voltarea obiectivă spre comunism, la particularitățile fiecărei țări în parte, pe care trebuie să știi să­ le studiezi, să le descoperi, să le presupui“. Subliniind aceas­tă idee leninistă, tovarășul Ni­­colae Ceaușescu precizează: „De modul în care fiecare partid reu­șește să elaboreze formele metodele cele mai potrivite con­si­tițiilor concrete și particularită­ților țării sale depind în cea mai mare măsură rezolvarea proble­melor construcției socialiste, suc­cesul operei de făurire a noii orinduiri“. Experiența istorică a dovedit că stabilirea unei politici știin­țifice, realiste, înfăptuirea cu suc­ces a revoluției socialiste și a construirii noii­­ societăți sunt in­disolubil legate de aplicarea creatoare a principiilor generale ale marxism-leninismului la con­dițiile concrete ale fiecărei țări, de rezolvarea justă a raportului dintre general și particular, de considerarea generalului și parti­cularului în unitatea lor dialec­tică. Evident, ignorarea genera­lului poate duce la orientări greșite, la pierderea perspectivei revoluționare. Tot atît de dăună­toare este însă­și ignorarea parti­cularului, căci aceasta ar duce la soluții rupte de viață, cu con­secințe negative pentru cauza re­voluției și construcției socialiste. Stăruind asupra corelației dintre general și particular, într-un ar­ticol din Lupta de clasă, tovară­șul Paul Niculescu-Mizil, scrie, printre altele: „Generalul acțio­nează în și prin particular. El s-a manifestat întotdeauna — și nu se putea manifesta decît — îmbrăcînd haina particularului [...] întreaga istorie a dezvol­tării societății omenești, a revo­luțiilor sociale, ca și istoria mai recentă a revoluțiilor socialiste arată că tocmai elementele parti­culare au determinat și modul concret de înfățișare a genera­lului. Generalul poate indica esența soluției dar nu și forma de acțiune, modalitatea concretă, generalul furnizează materia­lul, care trebuie însă mo­delat potrivit particularului“. De aceea, nici o cale, formă sau me­todă nu poate fi absolutizată, nu poate fi considerată ca univer­­sal-valabilă; a proceda astfel ar însemna — în contradicție cu dialectica marxistă — să se iden­tifice una din formele de exis­tență a generalului cu generalul însuși. Fiind chemate să rezolve con­tradicții social-economice inerente societății burgheze, revoluția și construcția socialistă se carac­terizează prin existența unor tră­sături fundamentale comune, în­vățătura marxist-leninistă, periența mișcării comuniste er­au evidențiat existența unor legi generale, fundamentale ale revo­luției și construcției socialiste, ca de exemplu, cucerirea puterii de stat de către clasa muncitoare și aliații săi, statornicirea pro­prietății socialiste, lichidarea ex­ploatării omului de către om, exercitarea rolului conducător al partidului revoluționar al clasei muncitoare ș.a. Aceste legități, care au o determinare obiectivă, nu se manifestă în forme iden­tice în toate țările. Cerințele lor se realizează în condițiile unor țări deosebite, care prezintă di­ferite particularități privind ni­velul de dezvoltare a forțelor de producție, caracterul relațiilor de producție înlocuite, gradul de dezvoltare a clasei muncitoare, ponderea altor clase și categorii sociale etc. Aceasta generează în mod necesar obiective distincte de la o țară la politice alta, impune adoptarea unei linii stra­tegice și tactice diferențiate, pornind de la condițiile istorice concrete în care partidele comu­niste și muncitorești își desfășoa­ră activitatea. Subliniind diversitatea forme­lor de trecere la­ socialism și de construcție a socialismului, cla­sicii marxism-leninismului au arătat că această varietate va crește, pe măsură ce noi țări și popoare vor păși la transforma­rea revoluționară a societății. Tocmai realizarea sintezei, de către fiecare partid, între ade­vărurile generale ale marxism­­leninismului și cerințele particu­lare specifice, face ca teoria mar­xist-leninistă unică să devină universal aplicabilă. In activitatea de transformare socialistă a societății o impor­tanță deosebită are studierea și generalizarea creatoare a întregii experiențe sociale a umanității, in primul rînd a experienței po­poarelor care construiesc socia­lismul. O asemenea generalizare nu înseamnă, însă, copierea me­canică a experienței valabile în alte țări, nesocotirea condițiilor naționale. Fiecare partid foloseș­te acea experiență care se dove­dește utilă pentru țara respecti­vă, potrivit condițiilor acesteia, cerințelor concrete, urmărind, în același timp, evitarea insuccese­lor, a experiențelor negative în construcția socialistă, în legătură cu aceasta, tovarășul Nicolae Ceaușescu relevă că „numai acel partid comunist își dovedește ca­pacitatea și își cucerește rolul de conducător necontestat al națiu­nii care știe să îmbine în mod armonios învățătura marxist-le­ninistă, experiența altor țări în construcția socialistă cu propria experiență rezultată din condiți­ile specifice în care își desfă­­­­șoară activitatea“. în întreaga sa activitate de cucerire a puterii politice de construire a societății noi, so­ci­cialiste, Partidul Comunist Ro­mân s-a condus și se conduce după învățătura marxist-leninistă pe care o aplică în mod creator, ținînd seama de­­ condițiile țării noastre. In perioda de trecere de la capitalism la socialism, miezul politicii Partidului Comu­nist Român îl constituia aplicarea legilor construcției noii societăți la condițiile concrete ale societă­ții de atunci, care purta ampren­ta moștenirii vechii orinduiri. Actualmente ne aflăm într-o nouă etapă istorică, în care so­cialismul a învins definitiv în toate compartimentele vieții so­ciale, ceea ce deter­mină un con­ținut nou al interdependenței dintre general și particular în dezvoltarea noii orinduiri. Parti­dul nostru orientează eforturile întregului popor spre înfăptuirea societății socialiste multilateral dezvoltate. In această operă — așa cum se arăta la Congresul al X-lea al P.C.R, partidul a do­vedit „priceperea de a aplica principiile socialismului la con­dițiile concrete din România, ca­pacitatea sa de a uni eforturile întregului popor în vederea pro­pășirii­­ economice și sociale a țării“ Realizările obținute de poporul nostru în anii construcției socia­liste, în toate domeniile, se ex­plică — așa cum sublinia tova­rășul Nicolae Ceaușescu în Cuvîntarea la sesiune­a jubiliară a Marii Adunări Naționale, con­sacrată celei de a XXV-a aniver­sare a eliberării patriei de sub jugul fascist, — prin faptul că: „Partidul Comunist Român și-a întemeiat întreaga politică de făurire a noii societăți pe apli­carea creatoare a principiilor fundamentale ale marxism-leni­­nismului corespunzător particula­rităților istorice ale României, cerințelor și sarcinilor concrete ale fiecărei etape de dezvoltare a țării noastre“. ION GRECU LENIN teoriei și aplicarea revoluționare Mărturisesc că mi-a dăruit o stare de satisfacție gîndul lui Mircea Vaida, din Tribuna, de a logodi „acel vin roș ca sângele dropiei din manuscrisul eminescian“, cu sîngele tracic al Domnului dioni­siac, acceptînd sugestia redescoperirii „unui leagăn stră-românesc“ al tragos-ului, spre deosebire de a­­vertismentul cam categoric al lui Ov. S. Crohmăl­­niceanu, din România literară, împotriva riscului unor asemenea gînduri dacă cumva „țin să devină teorii“, adică în loc să stea acasă, în colțul lor a­nonim, mulțumindu-se „să satisfacă gustul fabula­ției mitice“ etc., chiar dacă s-ar conveni că ele „posedă reale virtuți poetice“. Autorul cărții, care poate veni, ca orice profesor, cu argumente pro­fesorale, nu făcea în fond decît să anunțe „liric“ niște serioase cercetări academice (adică pe care Academia de Științe Sociale și Politice le ia to­tuși în serios) și ale unor teatrologi tineri, în aria, — atît de neglijată în trecutul apropiat — a proto­­istoriei teatrului românesc și sud-est european. A judeca altfel, înseamnă a continua o diplomație îndoielnică. După o lungă pauză în „lupta lumilor“ deschisă de Nietzsche între apolinic și dionisiac, noul val al teoreticienilor tragediei se încoronează în cortegiul pelerinilor la sursele artelor spectacolului, — adi­că ale tuturor artelor — invocîndu-l pe zeul eu­foric cu o mai sensibilă ureche la susurul acelor izvoare de munte, tracemacedonice, pe care eu con­tinui să le situez, cu încăpățînare, în preistoria na­țiunilor din zona noastră geografică. Un recent biograf al lui Alexandru Macedon de­ft­­ingea dispariția hronicului lui Eumene, istorio­graful regelui (pe care l-ar fi utilizat Ptolomeu) din care ar fi reieșit incontestabil substanța psiho-fizi­­că dionisiacă a eroului său tracic. Ideea e reluată, din altă perspectivă, de eseul lui Walter Otto (Dio­­nyseis, mit și cult) din care elevul lui Aristotel a­­pare obsedat de această înaltă și tulburătoare în­rudire cu zeul său favorit. Lumea misterioasă din care s-a plămădit poporul nostru în perioada pre-romanică va trebui cîndva să fie explorată cu mai multă pasiune (și, desigur, cheltuială) decît o facem acuma. Vom descoperi, sunt încredințat, temeliile străvechi ale unor rela­ții între culturile a căror istorie ne preocupă azi în vederea stabilirii datelor definitorii ale culturii europene. Din­ definiția bărbăției, Tudor Arghezi, unul din­tre poeții europeni cu cea mai vădită apartenență la o anumită cultură națională, a noastră, reunea un șir de negații decisive: omul nostru „mi­șovăie, nu-ntîrzie, nu drămuiește“. E curios să observi că acestea erau tocmai trăsăturile specifice ale suve­ranului dionisiac și, după părerea lui Peter Bamm (Alexandru cel Mare, putere și destin), însușiri de „self contopi“ prin care omul tracic contracara tot­deauna vuietul interior al firii sale „iraționale“ ire­zistibile. Curiozitatea cercetătorului român contemporan față de antecedentele istoriei și istoriei culturii sale se justifică deci cel puțin în măsura în care, de la o vreme încoace, un mare număr de europeni din afara bazinului dunărean se interesează de terenu­rile noastre arheologice în vederea restabilirii ade­vărului în privința surselor tragediei antice­ și în alte privințe. Imobilizat de interminabilele-i reumatisme, Alec­­sandri, pe atunci însărcinat cu afaceri al Principa­telor române la Paris, se bucura sincer să afle do­cumente despre istoria redescoperită a nației sale, după cum, la vederea unui copac înfrunzit timpu­riu, în Martie 1890, la fereastra apartamentului său, nota cum „el îmi rîde în toată dimineața și îmi grăiește de lunca din Mincești“. Prezența țărișoarei rămase departe îi încălzea SU­ Note la „Dionysos“ flerul și din vechile scrieri furnizate de buchiniștii Senei: „am cetit într-un volum apărut de curînd ... că Justinian împăratul Bizantiei s-a născut în Da­cia dintr-o familie săracă de țărani și că el a fost adus în copilăria lui la Bizanț de moșul său Iustin care a succedat pe tron împăratului Anastasie (518). O știai aceasta... ?“ Sau, în altă parte: „am cetit în relația unui călător evr­eu Benjamin de Tudele care a trăit la 1159 următorul pasaj „la commence la Valachie; les Valaques Gouremt comme des che­­vreuils et descendent des montagnes pour pilier et voler dans les terres de la Grece“ — ce crezi, să fi fost aceștia Români? ...“ Poetul din lunca Siretului strămutat în me­mo­rille 11 a rămas pururi un „apollim­ic“, substanțial­­mente un clasic, dar nu unul mioritic fiindcă eter­na pace nu era prețul unei „agonii“, al unei lupte și nici al unei tragice renunțări, ci rezultatul unei calme călătorii pe deasupra lucrurilor, ca un voiaj fără peripeții printre abisuri nebănuite. Contemporan cu marile revoluții istorice, tehnice și artistice, cu care era confruntată Europa de du­pă 1870, acel rege al poeziei a rămas veșnic tînăr și ferice, pînă în pragul dureros al cancerului care l-a răpit dintre arborii, florile și oamenii dragi inimii lui de pașnic patriot, la el acasă. Triumfînd asupra morții, ca să devină olimpian, pe el nu l-a invidiat Dionysos; zeul neliniștit al tragos-ului era sărman, pe vremea aceea și se numea Eminescu. Deunăzi, dind ultimul său interviu, la aproape 90 de ani, Pierre Mac Orlan spunea: „secretul fericirii este să stai la tine acasă...“ Oare, așa să fie ? Negreșit, dacă l-ai găsit acolo, în trecutul și în viitorul casei tale. Dar dacă, totuși, nu l-ai căutat încă, așa cum se cuvine ? Cercetăto­rul să nu șovăie, să nu-ntîrzie, să nu drămuiască!... MIHNEA GHEORGHIU

Next