Tribuna, septembrie 1888 (Anul 5, nr. 198-221)

1888-09-11 / nr. 206

—— Anul V Sibiu, Duminecă 11 / 23 Septemvrie 1888 Nr. 206 saffigagaBBgsGBSjig3 ABONAMENTELE Pentru Sibiu: 1 lună 85 cr., i/4 an 2 fl. 50 cr., l/a an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., x/4 an 3 fl. 50 cr., x/a an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 10 an 10 franci, 1/2 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. 1 -------------------------------------------------------------------------------- Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE 5 Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. FOIŢA „TRIBUNEI“. Articularea numelor proprii. (Urmare). II. Susţiind, că poporul românesc e cea mai supremă, nu admitem, că el e totodată şi singura autoritate în materia de limbă românească. Alăturea cu limba românească vorbită, există de sute de ani acum şi o limbă românească scrisă sau literară. Desvoltarea, cultivarea şi desăvîrşirea acestei limbi literare e o cestiune de mărire naţională pentru noi, care aceia, care duc limba aceasta spre desăvîrşire, sînt scriitorii noştri mai de valoare. Adresându-se la întreg poporul românesc şi preocupaţi de stările sufletesci, pe care vor să le producă, scriitorii aceştia, făcând deosebire de flecarii .Şilaici, nu lasă să se producă prea mari deosebiri între graiul viu şi limba literară. Deosebirile cu toate acestea există şi vor trebui să devină din fiine mai mari şi mai numeroase. Căci deşi se adresează la întregul popor, scriitorii aceştia au în vedere mai ales partea mai luminată a publicului şi vor să deştepte cugetări ori simţiri mai mult ori mai puţin neobicinuite. Astfel fiececare dintre dînşii, vrend-nevrénd, adaugă câte ceva la comoara limbii, fie prin popularisarea (Urmare şi fine.) — „în inseratul edat de mine nu se cuprinde agitare nici în contra Maghiarilor, nici în contra altei naţionalităţi, precum nu se cuprinde agitare nici în contra autorităţii publice, nici provocare la nesupunerea legilor, şi nu se cuprinde acolo nici agitare în contra cutărei confesiuni ori clase, precum nici nu am intenţionat aceasta, căci am fost de convingerea, că împlinesc o datorinţă reală faţă cu Tronul, patria şi faţă cu naţiunea română. Sub „critice“ şi „lupte“ nu am înţeles altceva, decât agitaţiile şi luptele electorale decurse în vreunui cuvent străin, învechit ori întrebuinţat numai de o mai mică parte din popor, fie prin precisarea formelor etimologice şi sintactice, fie chiar prin crearea unor cuvinte ori forme noue şi neobicinuite, dar înţelese de toţi în virtutea analogiei. Acela deci, care vrea să se dumerească asupra vreunei cestiuni de gramatică românească, trebue să cunoască limba românească literară tot atât de bine ca graiul viu, căci dacă Românii neaoşi şi fără sciinţă de carte, păstorul dela munte, plugarul dela câmpie şi târgoveţul de prin mahalale, sânt autoritate în materie de limbă românească, autoritate sânt şi scriitorii români moderni şi vechi, începând dela Alexandri şi Eminescu pănă la Vornicul Ureche şi Diaconul Coresi. Sânt o mulţime de cuvinte şi de forme, care în graiul viu s’au perdut ori n’au existat nici odată, pe când în limba scrisă s’au păstrat ori au fost introduse şi au se fie păstrate. Şi anume, când e vorba de articol, astâdi numai din limba scrisă ne mai putem dumeri. Căci în graiul viu din articolul substantivelor terminate în u ori în consonanţă s’a perdut şi nicăiri Românul nu mai fiice plopul, cimbrul, ci plopu şi cimbru. Scriem cu toate acestea plopul şi cimbrul, fiindcă în forma aceasta articularea e mai precisă, ear’ ceea ce ne dă dreptul, de a susţine această formă mai precisă, e că aşa s’a fus odată şi aşa au şi scris şi scriu toţi literaţii noştri de oare care însemnătate. , RSSR Sibiiu, 10 Septemvrie st. v. Din incidentul procesului de presă în contra generalului Traian Doda, organul de frunte al oposiţiei moderate maghiare, „Pesti Napló“, face nişte enunciaţiuni, la aparenţă foarte importante, în ceea ce priveste resolvarea cestiunii naţionalităţilor în Ungaria. După ce spune cetitorilor sei, că naţionalităţile nicăiri pe lumea aceasta nu sunt atât de bine situate ca în Ungaria, şi după ce impută naţionalităţilor, că pe de o parte se exclud ele înseşi de la luptele vieţii constituţionale, pe de alta dau guvernului mână de ajutor la toate alegerile, aşa că acesta îşi câştigă majoritatea singur numai cu voturile alegătorilor naţionalităţilor, chiarul maghiar ajunge la conclusiunea, că resolvarea cestiunii naţionalităţilor din Ungaria are numai un mod stat de drept în înţelesul strict al cuvântului, o justiţie exemplară, o administraţie punctuală grabnică şi cinstită, o bună politică comercială şi economică şi o justă incassare de dare. Frumoase idei, întru adevăr, păcat numai, că nu se pot pune în pradă, câtă vreme concetăţenii noştri maghiari vor fi pătrunşi de şovinismul şi intoleranţa naţională, de care pănă acum au dat deja atâtea dovecji. Dar’ oare avem noi alte pretenţiuni ? Nu ne luptăm noijilnic de atâta amar de timp pentru observarea legilor constituţionale, prima condiţiune a orişicărui stat de drept? Nu ne plângem noi mereu în contra justiţiei şi a relei administraţiuni, în contra greşitei politici vamale şi în contra nemiloasei încassări de dare? Oare de douătreci de ani încoace facem noi altceva, decât că atragem mereu atenţiunea Maghiarilor şi a guvernului asupra împregiurării, că rău se administrează ţeara aşa cum se administrează ? De câte ori ne ridicăm însă glasul cu mai multă hotărîre şi arătăm asupra politicei greşite a guvernului unguresc, dl Coloman Tisza, puternicul ministrupresident, ne ameninţă cu sdrobire, pune procurorii în mişcare în contra noastră şi ne aruncă în cele din urmă în temniţă. Eare oposiţia maghiară, al cărei organ este şi „Pesti Napló“, ce face? Aplaudează totdeauna pe guvern şi aproabă tot ceea ce întreprinde în contra naţionalităţilor, sub cuvânt că acestea ar agita în contra statului şi în contra naţionalităţii maghiare. Dovadă redactorii români ce stau şi astăzui închişi în temniţele de la Vaţ, dovadă condamnarea d-lui Albu, a generalului Traian Doda şi dovadă chiar şi punerea sub acasă a părintelui Vasilie Lucaciu. Aceia, care pledează la aparenţă pentru o justiţie exemplară şi pentru o administraţie cinstită, în realitate încuragiază pe guvern în procederea lui, de câte ori e vorba, ca naţionalităţilor să se facă dreptate şi interesele lor să se iee în considerare întocmai ca şi interesele naţionalităţii domnitoare. De aceea am puS din capul locului, că enunciaţiunileTiatrului „Pesti Napló“ numai la aparenţă au importanţă, căci în realitate, când se tractează de naţionalităţile nemaghiare, li se reduce toată valoarea, căci pe o strună cântă cu guvernul şi opoziţia moderată şi cea nemoderată. însuşi organul, care astăzui emite asemenea idei, vine în numărul următor şi publică fără nici un comentato scrisoare de la un distins membru al partidului său, care declară fără sfieală, că în Ungaria el nu cunoasce naţionalităţi, ci numai cetăţeni maghiari. în felul acesta nu se respalvă cestiunea naţionalităţilor nemaghiare; pe alte base trebue să se pună şi guvernul şi opoziţia maghiară, dacă vreau ca pace să se facă şi pace să şi fie între cetăţenii acestei ţeri. Procesul de presă în contra generalului Traian Doda. (Raport stenografic al „Tribunei“.) mai multe cercuri electorale, la care au să fie expuşi şi alegătorii mei, dacămi se nimicesce mandatul şi se va ordona alegere nouă în cercul electoral al Caransebeşului, şi cu aceasta sânt în legătură şi acele expresiuni, pe care le-am numit intrigi artificiale, sub care am înţeles apucăturile electorale; altcum acestea sânt lucruri notorice, le cunoascem dela alegerile din Dunaszerdahely şi Kaposvár. Expresiunea, că e pusă în cumpănă onoarea poporului românesc nu are acel sens, pe care ’i-’l atribue acusatorul public; a fost vorba despre aceea, că după anularea mandatului meu se va ordona alegere nouă, car’ noi Românii punem mare pond pe aceea, că cercul electoral Caransebeș, ai cărui locuitori în mare parte sânt Români, să fie menţinut partidului, care scop îl privesc de cestiune de onoare pentru partid, prea firesc, dar’, că atunci, când a fost vorba nu numai de anularea mandatului meu, ci şi de aceea, ca la noua alegere cercul să fie menţinut pentru partidul naţional, am scris, că nu e vorba de un loc şi de un vot, ci că e sub întrebare onoarea poporului românesc, pentru că am privit de important lucru menţinerea cercului caransebeşan pentru partidul naţional.“ „Mai ai ceva de spus?“ — „N’am nimic.“ Cu aceasta protocolul s’a încheiat şi subscris. D. c. s. Carol Szabó m. p., jude reg.; Szvoboda m. p., purtător de peană. Presidentul: „Are acusatorul ceva de observat ?„ Acusatorul: „N’am.“ Discursul de acasă al procurorului Vincenţiu Gserna: Onorat juriu! Binevoiţi a sei, că Trăian Doda, general ces. reg. în pensiune, a fost ales de deputat la anul 1887 în cercul Caransebeşului. Nu ’şi-a ocupat locul, ci după deschiderea camerei a declarat în epistola sa adresată cătră presidentul camerei, că nu-’şi va presenta mandatul, dar’ nici de mandat nu abdice. A aflat apoi de bine a tipări această epistolă, împreună cu o proclamaţie şi a o distribui între alegătorii din Caransebeş. Această proclamaţie, precum este accentuat în acasa cetită, adasă cu aceea naţionalitatea maghiară, că aceasta a scos pe naţionalitatea română din toate poziţiile luptei constituţionale, şi vice-versa, împotriva acestora sub devisa, că e pusă în cumpănă onoarea naţională, stimulează pe Români pe un atare teren de activitate, care cade afară de cadrul luptei constituţionale. Astfel această proclamaţie e potrivită întru toate se aţile la ură contra Maghiarilor pe partea mai uşor de amăgit dintre Români. Onoraţi juraţi! într’o ţeară cum e Ungaria, care servesce de patrie la atâtea feluri de naţionalităţi, înţelegerea frăţească şi pacinică dintre naţionalităţi este condiţia indispensabilă a existenţei statului; pentru aceasta s’a îngrijit legislaţiunea de aceea, ca să nu fie permis a agita nepedepsit o naţionalitate contra celeialalte, şi Astfel de abateri dela limba vorbită astăzi se găsesc multe în limba noastră literară, şi nici un gramatist serios n’are să pună vreodată la îndoeală corectitatea lor, deoarece la urma urmelor regulile gramaticale, deşi stabilite potrivit cu graiul viu, nu sânt pentru graiul viu, ci pentru scrierea corectă, şi gramatica limbii românesci este gramatica limbii românesci literare, aşa cum ea s’a desvoltat din graiul viu în scrierea română. Voind deci să aflăm răspunsul cuvenit la întrebarea ce ne-am pus, trebue să ne dăm seamă şi despre întrebuinţarea ce fac scriitorii noştri de articol când e vorba de nume propriu. Şi numai răspunsul, care se potrivesce atât cu graiul viu, cât şi cu limba scrisă, poate să ne mulţumeasă pe deplin, căci numai el poate să fie aprobat atât de contimporanii, cât şi de urmaşii noştri. Cunoscinţa limbii românesci scrise n’o presupunem la toţi aceia, cărora le adresez aceste lămuriri. Cred cu toate acestea, că e de prisos să citez texturi şi că cestiunea se va lămuri tot atât de bine, dacă mă voiu mărgini la constatări făcute de mine însumi, — mai ales în ceea ce privesce scrierile autorilor mai vechi. (Va urma.) în alienatul al doilea din § 172 al codicelui penal a croit pedeapsa asupra acelora, care provoacă la ură o naţionalitate contra celeialalte. E întrebarea, onoraţi juraţi, că în pasagele încriminate din această proclamaţiune cuprinde-se agitaţie ori ba? Daţi-mi voe să vă înşir şi desvolt căuşele, pentru care în părţile încriminate ale proclamaţiei într’adevăr se cuprinde agitaţie, şi astfel Traian Doda, care în decursul investigaţiei a recunoscut, că dînsul a publicat acea proclamaţie, este vinovat în delictul agitaţiei de naţionalitate. Trăim într’un stat constituţional, şi buna înţelegere dintre naţionalităţi, precum şi egalitatea juridică, e unul dintre punctele cardinale ale constituţiei noastre. Statul impune egale datorinţe tuturor cetăţenilor, dar vice-versa le garantează dreptul să exerceze drepturi autonome şi concede cetăţenilor înrîurire imediată şi mediată prin representanţi în afacerile municipale şi ale statului. Acest drept îi compete fiesce cărui cetăţean din statul maghiar, Maghiarului, Germanului, Croatului, Slovacului, Sârbului şi Românului deopotrivă. Dacă dar’ statul ar impune unuia numai sarcini, fără de a-’i da înrîurire în exerciarea drepturilor constituţionale, aceasta ar fi nedreptate, dar, fiind prin lege permisă exerciarea drepturilor, ar fi despoiare de drept ce ar provoca amărîciune şi ură în viaţa publică şi privată, ceea ce nu e cu cale. Dacă Traian Doda nu ar fi fus nimic mai mult, decât aceea, că poporul român e scos din toate poziţiile luptei constituţionale prin uneltiri şi intrigi, este destul în sine pentru pedepsirea sa în sensul §-lui 172 din codicele penal. Dar’ Traian Doda nu s’a oprit aici, ci dînsul sub devisa, că e pusă în cumpănă onoarea naţională a poporului românesc, provoacă pe Români la o luptă mare şi anevoioasă. — E drept, că dînsul s’a încercat a o netezi aceasta şi a o presenta în coloarea nevinovăţiei, dar’ d-voastre, onoraţi juraţi, uşor vedeţi prin sită, doară dînsul singur o spune, că nu e vorba de un loc, nu de concesiuni bagatele politice şi de limbă, căci dacă ar fi voit să câştige numai alegerea, a fost în posesiunea cercului electoral şi bine asciuit, că precum de fel n’a existat contra sa agitaţie, astfel nu va fi nici de aici înainte, şi singur fiice, că naţionalitatea română e scoasă din toate posiţiile, totuşi o provoacă la luptă, dar’ această luptă se poate continua numai afară de cadrul luptei constituţionale, — însă, d-lor, acest stat, care a enunţat în legile de naţionalitate, că fie fcecare cetăţean al statului maghiar este egal îndreptăţit, fie acela de orice naţionalitate, care stat a civilisat (polgárosította) chiar acele grăunţe, care au ales pe Traian Doda de 6 ori de deputat, şi pe locuitori nu numai că nu ’i-a despoiat de drepturile lor, ci de bună voe ’i-a înzestrat cu exerciarea drepturilor constituţionale, sco-Era în anul 1870, în oraşul K. au fost internaţi, ca şi în alte oraşe, prin soneri francezi, într’o fii întră un oficer francez în „Hotelul la leul alb“ şi fu salutat respectuos de chelneri; se chema Dubois. Resalutâ şi el, apoi adause într’o nemţească stricată: „Pentru banii mei pot prânzi?“ „Cum nu!“ — răsună curtenetul răspuns. „Mă rog, comandaţi numai!“ i se aduse lista bucatelor. El o ceti, apoi iarăşi fuse: „Pentru banii mei pot alege orice de aici?“ — Şi pe când fiicea, el ridea viclean şi înrăutăţit. „Da, mă rog, domnule! Poftiţi? Şi oficerul îşi comandă un prânz luxurios. în aşteptarea unui bacşiş extraordinar, chelnerul nu-’şi da rând să servească mai iute pe oficer. într’aceea oficerul îşi luă un filar şi ceti. „Poftiţi vin, domnule? De Burgundia, de Şampania? „Dacă pentru banii mei pot be şi vin, atunci te rog, adă-mi o butelie !“ — răspunse Francezul. La aceste vorbe el atinse buzunarul pantalonilor, în care desigur avea punga. Chelnerul se complimenta în fel şi formă şi fiicea, că „domnului căpitan, dacă voesce, îi pun la disposiţie întreagă pivniţa“. Oficerul ceti lista vinurilor. „Orice specie de vin pot be eu pentru banii mei? Eul acelui stat nu este să excludă pe vre-un cetăţean dela exerciarea drepturilor constituţionale. Prea bine seim, ce este scopul lui Traian Doda şi al semenilor sei, dînşii tăinuesc, dar’ scie toată lumea, că scopul lor e realisarea unei Dacoromânii, aceia Dacoromânie, care să cuprindă în sine Bucovina, Ardealul şi Ungaria pănă la Tisa, care utopie nu se poate realiza fără pervertirea coroanei Sfântului Ştefan şi a ordinei de stat. D-voastre, d-lor juraţi, aţi văriat acea schîntee mică ce e în proclamaţie, dar’ nu e permis să o micşorăm, căci atmosfera în care apare este plină de atare spuză ce explodează uşor şi e periculoasă. Dela d-voastre, onoraţi juraţi, aştept să suprimaţi acea schîntee, şi când vă rog să osândiţi pe acusat, o fac din convingerea, că prin verdictul de osândă vă împliniţi nu numai datorinţa de judecători, ci şi de patrioţi. Presidentul, împregiurarea, că numai acasă există, mă dispensează dela repeţirea simplă şi detailată a acusei. Cuprinsul acusei pe scurt e: „Că Traian Doda, într’o epistolă adresată cătră presidentul camerei, a declarat, că nici nu-’şi depune mandatul, nici nu-’şi ocupă locul în cameră, şi deodată cu comunicarea acestei epistole alegătorilor sei, a publicat şi o proclamaţiune, în care între altele fiice, cad în curgere o luptă mare şi anevoioasă, că nu mai e vorba de un loc, nu e vorba de concesiune politică, care loc legislativ e numai lucru secundar, ci totul e o causă naţională, onoarea naţională a poporului românesc e pusă în cumpănă, şi prin aceasta proclamatorul stimulează pe poporul românesc a păşi pe un atare teren de activitate, care cade afară de cadrul constituţiei, această proclamaţiune e potrivită de a îndupleca partea mai incultă a Românilor la ură contra naţionalităţii maghiare. Dînsul se insuesce a presenta întreg lucrul în coloarea nevinovăţiei, însă tocmai căci însuşi fiice, că nu e vorba de un scaun, de un lucru mic, ci de mare lucru e aici vorba, de marea Daco- Romanie ce e latentă în scopul seu, dar’ nu e exprimată“. Acesta este scurtul cuprins al acasei. După aceasta fac următoarele întrebări: Dr. Simon cetesce interogatorul. Sunt juraţii convinşi în conscienţa lor: 1. Că Traian Doda, general c. reg. în pensiune, e autorul proclamaţiunii româneşci, apărută în tipografia „Posaune“ din Timişoara cu data de 14 octomvrie 1887, adresată cătră alegătorii din cercul Caransebeşului şi iscălită de Traian Doda? 2. Cuprinde-se în imprimatul circumscris în punctul 1. agitaţie de naţionalitate cualificată de alineatul al doilea din §. 172 al codicelui penal? 3. Pentru publicarea imprimatului circumscris în punctul prim, vinovat este acusatul de delict de agitare contra naţionalităţii, întrebă el eară. „Desigur, domnule!“ Domnul Dubois îşi comandă vin de Ren. Chelnerii fugiau, se loviau unul de altul, grăbind să aducă bucatele pe masă, ofițerul desvolta un apetit colosal. Cu vinul el tracta în cel mai curagios chip. Bea burgundie, renic, de Șampania şi vin roşu de Madeira. După ce domnul Dubois a mâncat și a beut destul, chemă pe prim-chelner să plătească. Trase punga, scoase două centime și le puse pe masă. Chelnerul, fără graiu, privia cu ochi mari acum la centime, acum la oficer, în fine cuteză să întrebe pe oficer ce vrea cu crucerii ? „Vreau să-mi plătesc prândul și vinul“, răspunse el. Chelnerul sta galbin de uimire. După vreo câteva secunde fuse: „D-ta, glumesci, domnule! Conta d-tale face 72 de franci“. „Aş’ ! Ce-’mi mormăesci aici !“ — se răsti oficerul — „respicat te-am întrebat pe d-ta, că pot prânjii pentru banii mei, ’mi-ai răspuns tot „da !“ „E aşa, domnule, dar’ nu înţeleg !“ „Simplu! Toţi banii mei sunt centimele acestea; eu te-am întrebat, că pot prânfii pentru ele, d-ta, deşi nu sciai câţi bani am, ’mi-ai spus, că pot prânfii. Aşadar’ ce voesci încă ?“ Oficerul întinse chelnerului punga să ’i-o controleze. Acesta în perplexitate chemă pe proprietarul hotelului. S’au iscat acum vorbe fel de fel, oficerul însă ţinea una şi bună, că Păcălit! Pe piaţa oraşului K. stau două hotele, cele mai bune în oraş, faţă în faţă. Hotelierii se uriau reciproc şi-şi căutau sfada cu luminarea.