Tribuna, iulie-septembrie 1886 (Anul 3, nr. 149-224)

1886-09-12 / nr. 209

Anul III Sibiiu, Vineri în 12/24 Septemvrie 1886 Nr. 209 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1U an 2 ti. 50 cr., i/a an 5 ti., 1 an 10 ti. Pentru ducerea la casă, cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 ti. 20 cr., 1U an 3 ti. 50 cr., la an 7 fr., 1 an 14 ti. Pentru România și străinătate: l0 an 10 fr., l­a an 20 fr., 1 an 40 fr. , BUNA Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un m­inor costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Ca l­a Octomvrie v. 1886 se începe Abonament nou la „Tribuna“. Preţurile abonamentului sunt însem­nate în capul foii. Abonamentele se fac cu multă lesnire atât în Monarchie cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post- Anweisung.) Se recomandă abonarea timpurie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sunt rugaţi a ne comunica eventual prelungă localitatea, unde se află, şi posta ultimă, care domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postal adresa tipărită dela fâşiile, în cari li s’a trimis di anoi pănă acuma. Administraţiunea diarului 1 •) „T­ribun­a“, Sibiiu, 11 Septemvrie st. v. Mai ântâiu şi mai ântâi­u o sabie de onoare lui Abdul-Kerim-Paşa, apoi un „Eljen“ în sănătatea Sârbilor porniţi la răsboiu contra Bulgariei şi foarte în cu­rând după aceea cele mai călduroase ova­­ţiuni în onoarea eroului dela Slivniţa. E evident, că n’au Maghiarii noroc cu simpatiile lor! — şi par’că ’ţi-ar veni se­rici: Dă-’mi, Doamne, ce-’mi vei da şi mă feresce de dragostea Maghiarilor! Ei bine! — de ce atâta năcaz pe capul unui atât de generos neam de oa­meni ? într’una din farsele franceze mai mo­derne produce mult efect figura unui ca­raghios, care are cele mai bune intenţiuni, e însă totdeauna prea târcjiu, când se trezesce cu ele, şi astfel totdeauna rămâne de ruşine. „ Toujours trop ţară! “ — strigă el şi merge mai departe în calea lui. Tot astfel şi generoşii noştri concetăţeni maghiari au cele mai bune intenţiuni, dar­ se trezesc totdeauna prea târziu cu ele. Sunt, vorbind mai lămurit, oameni lipsiţi de prevedere şi stăpâniţi de impulsiunile momentane. Alţi oameni, mai nainte de a-­i fi tri­mis lui Abdul-Kerim-Paşa sabia de onoare, îşi dedeau seamă despre cele­ ce pot să ur­meze mai departe, şi dându-­şi bine seamă, ajungeau la convingerea, că lucrurile pot să vină astfel, ca mai târziu tocmai aceia, care se luptau contra bravului general turcesc, să își câștige titluri la un fel de săbii de onoare. Maghiarilor îuse prea puțin le pasă de cele ce vor putea să fie odată, și când le vine pofta să-’i trimită lui Abdul-Kerim- Pașa sabia de onoare, ’i-o trimit ca să-’și facă pofta. Eară sabia aceasta nu s’a­ trimis nu­mai aşa pusă în teaca ei, ci încărcată în cununi de fel de fel de floricele retorice. Cetitorii noştri îşi aduc aminte, cât au fost batjocuriţi Serbii şi Bulgarii, cât au fost batjocuriţi mai ales fraţii noştri de preste Carpaţi pe timpul, când­­i­ se trimisese lui Abdul-Kerim-Paşa sabia de onoare. Era par’că nici nu ar fi fost cu putință să vină vre-odată timpul, ca Ma­ghiarii să mai aibă nevoie de a se apro­pia de Sârbi, de Bulgari și de Români. Câțiva ani în urmă fuse tot acei Ma­ghiari, care îi batjocuriseră pe Sârbi, îi urau pe Sârbii porniți la răsboiu și erau p’aci, p’aci să creeze o legiune sârbeasca­, și în același timp îi batjocuriau, mare minune cum îi batjocuriau pe Bulgari, încât era, par’câ nu s’ar putea vre-o situa­­țiune, în care Maghiarii să se poată apro­pia de Bulgari. Câteva luni în urmă fuse tot acei Maghiari îi fac ovațiuni Principelui Ale­xandru şi strigă în alarmă pentru susţi­nerea bravului popor bulgar. Cu ce obraz ?! Ce o fi Ticend Prin­cipele Alexandru, când îi vede cu steaguri, ca să-’l ureze?! Cine-’i mai ia în serios? Cine mai pune temeiu pe afecţiunile lor? E evident, că trebue să le vină rîn­­dul şi fraţilor noştri de preste Carpaţi. România este cel mai mare, cel mai civilisat, cel mai consolidat, fără îndoială cel mai bine condus şi mai independent dintre statele din Orient, un stat, pe care toate puterile europene îl iau în serios şi-l pun în toate combinaţiunile lor. Ur­marea firească ar fi, ca Maghiarii să me­­nageze acest stat, pentru­ că pot să vină timpuri, în care monarchia și poporul ma­­ghiiar îndeosebi va trebui să se apropie cu încredere de el, și e bine să ai obrazul curat, când te apropii de cineva. Nu însă! ! Maghiarul e omul impulsiunilor momen-1 stâne : ilCUmTe înjură, şi cât dai în palme­l e gata să te omoare cu omenia. De ani de­­jile acum relaţiunile dintre cabinetul din Viena şi cel din Bucuresci simnt cele mai bune, şi nici că­, se putea altfel. Monarchia noastră are atât de mari şi de multe interese, care sânt servite prin consolidarea și întărirea statului român, încât ar trebui să fie Maghiari frații noștri din România, pentru­ ca să nu aibă încre­dere în cabinetul din Viena. De asemenea România este atât de mult interesată, ca monarchia noastră să fie destul de puter­­nică, pentru­ ca să-­şi susțină ea de ea in­teresele în Orient, încât oamenii noștri de stat ar trebui să fie Maghiari, pentru­ ca să pună la îndoeală sinceritatea oamenilor politici din România. Pentru Maghiari însă toate aceste n’au nici o valoare. Pe ei îi superá grabnica desvoltare a Românilor, îi supera impor­tanța ce ’i­ se dă statului român, și de aceea nu-’și impun nimic, ci observă față cu Ro­mânia o atitudine, încât par’că suntem în ajunul unui răsboiu cu România. Fără îndoeală, că asta nu are să ră­­mână totdeauna așa. Dragoste pentru Turci, dragoste pentru Sârbi, dragoste pentru Bul­gari , trebue să le vină în cele din urmă şi Românilor rîndul. Se înţelege: „Tou­jour­s trop tard.“ Fraţii noştri de preste Carpaţi ’şi-au dat totdeauna foarte multă silinţă, ca să-­şi câştige titluri la încrederea şi la iu­birea vecinilor sei, şi nici Sârbii, nici Bul­garii, nici Maghiarii n’au cuvinte de a se plânge de dînşii. Cât pentru Maghiari îndeosebi, seim cu toţii, cât de mult spri­­jin au găsit în România în timpurile lor de restrişte şi ce bine erau primiţi pe pământul românesc, când veniseră ca oameni pribegi. Se putea dar’ presupune, că, ajunşi la putere, ei vor face tot ceea­­ce le va sta prin putinţă, ca să stabi­lească cele mai bune relaţiuni între mo­narchia noastră şi România. Din contră însé, ei s’au folosit de toată influenţa lor spre a zădărnici silinţele ce-’şi dă cabi­netul din Viena spre a menţine bunele relațiuni cu cel din Bucuresci. Astfel în loc de a fi fost, cum li se cuvinia, or­ganul mijlocitor, au lăsat ca bunele re­lațiuni să se stabilească preste capetele lor, chiar în ciuda stăruințelor lor. Ei, bine! o să vină odată timpul, ca să vadă și ei, că n’au încotro și că trebue să meargă cu curentul creat de alții. „Sie müssen, wie immer, nach­laufen !“ — trebue, ca totdeauna, să alerge după cei mai pre­­vecrători ca dânșii. în urma crimei din Bulgaria unul dintre membrii actualului cabinet român, dl ministru de culte și instrucțiune publică Dimitrie Sturdza, a făcut o călătorie, în care a trecut prin Berlin şi Viena, poate pentru­ ca să se informeze despre disposiţiunile cercurilor hotărîtoare din Germania şi Austro-Ungaria. Şi de­sigur, că pretutindenea dl D. Sturdza a fost, ca representant al statului român, foarte bine primit, fiindcă atitudinea Ro­mâniei, guvern şi popor, în timpul celor din urmă crise din Orient a fost atât de înţeleaptă, atât de bine cumpenită, încât nici chiar Maghiarilor nu le mai rămâne nici un pretext de a cârti. „Ministrul de externe român, d-l Sturdza, — o fice dar’ şi „Pester Lloyd“,­­ care s-a presentat la manevrele din Galiţia, spre a saluta pe Monarchul nostru în numele Regelui Carol, a stat săptămâna trecută câteva zi­ile în Berlin şi a ajuns la întoarcerea sa şi Viena. Ministrul de externe al României va fi avut în această călătorie în vedere scopul de a se informa în Germania şi în Austro-Ungaria despre situaţiune, şi nu ne îndoim, că a avut de astădată o pasiune de a se convinge, cu câtă stimă şi recunoascere se vorbesce pre­tutindenea despre atitudinea plină de dignitate, pe care regatul român a obser­vat-o în tot timpul crisei bulgare“. „Toujours trop tard!“ Foiţa „Tribunei“. Fluieratul Moţului. Copie de pe natură. Trecuseră câţiva ani de-a rîndul, de când res­­meriţa cea mare îşi luase sfîrşitul şi în Ardeal. Pacea mult dorită de oameni se aşeira oara în ţeară. Oamenii se împăcară cum se împăcară cu gândul, că de acum înainte o să le meargă mai bine, pot se lucreze mai liniştiţi şi mai mult pentru binele lor. Nu mai departe decât înspre ţeara Moţilor la Bulzesci, lucrurile începeau care se meargă pe calea lor de mai nainte. Erau bieţii Moţi obosiţi de învălmăşeala trecută preste capetele lor. Abia își veniră în fire. Aveau multe dara­veri, să facă, se tocmească ceea­ ce s’a stricat în trecut; apoi aveau și ei dorul — ca toți oamenii —, să meargă înainte cu lumea. Se gândiră ei cât se gândiră, dar’ mult nu, căci Moţului nu-’i trebue multă vreme pănă­ ce se apucă de un lucru: stie el prea bine, că în su­doarea feţii lui are să se hrănească, — când a gândit, de jumătate a şi isprăvit. . . Cei mai cu dare de mână încărcau căroa­­iele cu ciubere mari şi mici, cei mai sărăcuţi îşi încărcau bietul cal cât îl purtau spatele, îşi făceau cruce. Ziceau un „Doamne ajutai“ şi porniau la drum mereu­ mereu numai pe ici în Bănat până la Biserica-albă, pe colea în curmezişul Ar­dealului şi chiar preste hotarele lui. Aşa e clisa Moţului: „pe ici pe colea“, căci lui­­i­ se pare lungă şi largă ţeara lui. Mulţi se duseseră în lumea largă şi puţini au mai rămas pe acasă. Dintre cei puţini era şi badea Giurgiu Fugarul. Bietului om nu-’i dedea mâna ca să încarce uu ciubere, dar’ nici cercuri, apoi cal nu era ca în palmă. Ce se se facă omul în necaz, apoi şi badea Giurgiu Fugarul era om, nu putea să se lase de ruşinea celoralalţi, trebuia se lucreze şi el ceva, ca să nu peardă vremea, eacă aşa de geaba. „Ce păcatele mele voiu lucra — îşi dicea badea Giurgiu — n’am nici scule cu ce să încep lucrul, toate ’mi­ s’au prăpădit în resmeriţă; apoi vedi Doamne! n’avem pământuri ca pe pusta Ungariei, d­­eacă, numai dealuri şi văi, dacă le-am avea bucuroşi le-am lucra, am rămâne mai mult pe acasă decât să ne împrăşciăm pe ici pe colea ca grăuntele corbului. . . .“ „Ah! stiu eu ce se fac.“ — Ii plesni prin minte, că de pe vremea resmeriţei îi mai rămă­sese de aducere aminte puşca, o umplu cu câr­ligul cel noduros şi se porni ca gândul la vânat. Era bun puşcaş badea Giurgiu Fugarul, la vânat nici când n’avea căpău, căci n’avea lipsă; era el bun fugar, nu în zadar ’l-a poreclit satul Giurgiu Fugarul. Abia trecu pîrlazul unui gard, când şi zări un iepure, îl ochi şi ca şi cum ai dice trei, iepurile şi fu dus pe lumea frigărilor. „Cum n’am sciuit, că eşti aşa tinerel, că te mai lăsam să trăiesci“. Aşa se tânguia şi nu prea badea Giurgiu. îi părea bine însă că-’l are şi pe ăsta în mână, căci Doamne! bun va fi de friptură pe measa unui domn în Baia­­de-Criş. Ca mâne «fi era tărg de săptămână în Baia-de-Criş, în zorii zilei badea Giurgiu Fu­garul era pe drum cu iepurile în traistă pe spate. Când soarele era abia de o suliţă pe bolta ce­rului, el şi ajunse în târg. Umblă el cât umblă în stânga şi în dreapta; cumpărători la astfel de bucată bună se află în toată clipa; badea Giurgiu nu purta însă frica asta: îi părea rău, că n’a mai pușcat încă un iepure, să fie doi de vândare. Se gândia badea acum, cum să-’l vândă mai bine, ca să-’și poată cumpăra ceva cucuruz și sare pe seama casei .... — ’Ți-e de vândut iepurile, bade? — Da, Măria Ta! — Cât ceri pentru el? — Măriei Tale îi dau cu 60 creiţari. — Dacă aci banii, du-’l acasă la mine. — înţeleg, Măria Ta! Mai umblă badea Giurgiu prin târg, pănă ce-’i vine la socoteală să-’l ducă iepurile la casa Măriei Sale. „Mai este vreme pănă la prândul cehii, ie­­purile e tinăr şi fraged, carnea lui se frige iute, până­ ce ai Zice un „Tatăl nostru“ şi un „Credea“, carnea lui e şi friptă după gust“. Aşa îşi zicea badea privind şi într’o parte şi în alta, că ce ar fi de cumpărat pe seama casei lui din cei 60 creiţari.* * # —­ ’Ţi-e de vândut iepurile, bade? — Da, Domnule! — Cât ceri pentru el? — Apoi de, să nu facem târg mult, d-le, d-tale ’ţi-’l dau cu 50 creiţari. — Na banii şi ’mi-’l du acasă. — Bine domnule! Se ia badea Giurgiu cu iepurele în spate, merge pe drumul ce conducea spre casa dom­nului, când eacă îi ese înainte jupânul Solomon, vestitul cârcîmar dela Ţebea. Se cunoscea bine badea Giurgiu cu jupânul Solomon, dacă, nu de ieri de alaltăieri, ci de vre-o câţiva ani, ba chiar înainte de resmeriţă cea mare; căci Zeu, de nu era badea Giurgiu Fugarul, jupânul So­lomon nu scăpa întreg sănătos din acea vâl­­măşeală . . . — Bună Zh­ a, ba­ îe Giurgiu! — Noroc să dee DumneZeu! — Nu vin și iepurele? — Ba da,jupâne.

Next