Tribuna, octombrie-decembrie 1886 (Anul 3, nr. 225-299)

1886-12-03 / nr. 278

Aliul III Sibiiu, Mercuri în 3/15 Decemvrie 1886 Nr. 278 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 luna 85 er., 1/i an 2 Ü. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 îl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 11. 20 cr., V* an 3 flrfito cr., Va an 7 fl., 1 an 14 Pentru România și străinătate: V* an 10 fr., V 1 an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. I­n­ numer costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. La Abonament Lunar pentru Decemvrie st. v. — cu prețurile din capul foii — invită Administrațiunea­­Jiarului „TRIBUNA". Sibiiu, 2 Decemvrie st. v. Cum va fi de rînd, cum nu, destul că presa din patrie, afară de cea română, se ocupă cu aniversarea morţii principelui ardelean Ştefan Báthory. Au fost ieri sau alaltăieri trei sute de ani de la taiua morţii acestui principe şi nu stim dacă cineva­­şi-a mai adus până acum vre­odată aminte de­­fiu­a mor­ţii sale. Acest al doilea principe în Transil­vania, după spargerea regatului unguresc la Mohács, a fost pus pe scaun prin in­fluenţa umilitoare a padişahului turcesc. Noi alt moment, care pe principele Stefan Báthory ’l-ar face remarcabil, nu cunoa­­scem, decât doar’ că norocul ’l-a pus şi pe tronul Polonilor. Era pe timpul când Polonii îşi căutau căderea, şi pentru­ ca pe aceasta s- o accelereze, căutau obscu­rităţi şi le înălţau pe tronul lor. Scopul era, ca şleachta cea fără frâu a Polonilor să-’şi poată face cheful la umbra sceptru­­lui regal pus în mâni slabe. Polonii scopul, durere, ’şi­’l-au ajuns întocmai ca şi „staturile şi ordinele“ din Transilvania. La 1772 s’a început împăr­ţirea regatului polon. Va să z­ică cu vre-o optz­eci şi trei de ani mai târtjiu după­ ce apuseseră principii transilvani, sau, după­­cum impropriu se mai numiau, principii naţionali. Dar’ să nu perdem din vedere (jisa: De mortuis nil nisi bene. Nesciind nimica mai remarcabil despre principele Ștefan Báthory să-’l lăsăm să odihnească în pace. Poate că nu el e de vină, că n’avem și noi ce­lri­e despre dînsul, ci timpul, în care a trăit, acel timp nefast, când cele șepte păcate de moarte ale Transil­vaniei , trei naţiuni şi patru confesiuni recepte, au fost în floare şi planau ca un blăstăm asupra majorităţii împilate a ţerii. Este acel timp, şi în care întunerecul s’a aşedat cu atâta temeiu asupra Transilva­niei, încât şi în jumt­atea a doua a se­colului al nouăsprezecelea, fericitul An­­dreiu baron de Şaguna s’a putut plânge asupra reminiscenţelor jalnice, sub a că­ror greutate Transilvania numai într’altă formă, geme încă şi astăzi, mai la sfîr­­şitul secolului actual, numit şi secolul lu­­minelor. Ce poate însă fi causa, că principele menţionat este scos tocmai acum la iveală, după­ ce de trei sute de ani odihnesce în mormânt ? Ca răspuns la întrebare, credem că va fi mai nimerit, dacă vom face , cât de nepătrunşi sunt compatrioţii maghiari în sfaturile şi în căile lor! Căci ce vedem ? O ocasiune căutata cu luminarea de a demonstra. După­ ce au demonstrat pentru Turci, pentru Sârbi, pentru Bulgari etc., pen­­tru­ ce să nu mai demonstreze odată pen­tru Poloni ? Mai ales, că după­ cum le cunoascem firea compatrioţilor maghiari, nici una din demonstraţiunile de până aci n’a fost mai potrivită ca aceasta, pe care­­şi-au ales-o acum. Ca „doi bravi dintr’o tulpină“ sânt Maghiarii şi Polonii. Se potrivesc la temperament şi la aspiraţiuni. Fiecare din aceste două popoare sânt vio­lente. Unul cu Slavii, Germanii şi Ro­mânii din Ungaria, celalalt cu Rutenii din Galiţia, şi dacă ar fi posibil, şi cu Rutenii şi Românii din Bucovina. Dacă cumva ar păţi-o şi Maghiarii şi Polonii, cum au păţit-o Maghiarii pănă acum cu demonstraţiunile lor, puţin ar avă să ne pese. Nu va trece mult şi vom audi cum s’au petrecut şi demonstraţiunile aceste din incidentul aniversării principelui Ştefan Báthory şi nu credem că nu vor semăna cu demonstraţiunile anterioare. Un lucru însă totuşi nu ne-ar veni la socoteală : să nu mănânce Polonii şi Ma­ghiarii agurida, car’ nouă să ne strepe- zească dinţii. . In Ziua de a(­b după­ cum sânt în­cordate lucrurile între Austro-Ungaria şi Rusia, o scânteie cât de mică, lesne ar pută causa incendiul unui răsboiu teribil cu consecvenţe incalculabile. ** Se înţelege, că Românul cu firea lui cumpătată, n’are inclinare cătră festivităţi, care pentru dînsul au reminiscenţe jalnice din trecut şi deschid perspective de incen­­diuri răsboinice în viitor. Cerând trebuinţa, va da ajutor eficace la stingerea incen­diului, cum a mai dat, de câte­ ori patria a fost în pericol. Forţa „Tribunei“. Dela Grădisce la Retezatul. —­ Suveniri de călătorie. — (Urmare şi fine.) în Lunca-Negrii nu mult pansarăm, ci ne continuarăm calea trecând prin Poiana-lui-Marcu, Tateş, Faţa-plaiului, Sgeabu, Văratec, şi Ciurdă pănă în muntele Isvorul-erei ; situaţiunea noastră deveni foarte critică. Calea cea bună, de care am fost conduşi, ni se despărţia în două părţi, car’ la stânga curgea un părău. După explică­rile primite cugetam, că suntem în „ Valereasca“. Timpul înaintat la 4 oare p. m., cu toate că noi veniserăm cu o iuţeală neobosită, încă ne întăria în cugetul nostru. Să dormim aci, nu ne convenia, căci pănă pe seară mai puteam încă merge. Voi­­răm să plecăm, dar, pe care cale ? Una mai ne­umblată ni se părea că conduce la Retezatul, ceealaltă mai bună ni se părea, că duce în altă parte, deci noi spre nenorocirea noastră apuca­răm pe cea dintâiu. Greutatea acestei căi o sim­ţirăm îndată, căci era foarte rea şi prelungă aceea mai avea şi o posiţiune piezişă. Prelunga toate aceste nu ne muiarăm, căci se apropia seara; mai aveam şi o teamă de urşi, soiut fiind, că munţii Retezatului sânt „ţeara-ur­­şilor“. La un loc ni se găta calea. Acu era acu! Nu vedeam soarele şi aşa nu ne puteam orienta, încătro s’o dăm? încătro s’o apucăm? căci aci nu puteam rămâne la nici un cas. în această posiţiune critică fiind, ne veni un cuget bun în minte, şi acela fu: să mergem înainte. Cugetul era bun, însă cu greu de realisat, pentru­ că a merge prin o pădure mare fără cale nu-i aşa uşor. Bravii fiind stufoşi, ne siliau să ne plecăm pe sub ei, dacă voiam să trecem, adecă ne învăţa umilinţa. Râdeam când vedeam în istorie, că Egiptenii se închinau la mâţe, ne­cugetând, că pe noi ne va ajunge soartea vre­odată să ne închinăm la o­braji. Era un aspect de tot comic, când în patru picioare ne trăgeam pe sub brazi. Eram foarte îngrijeaţi, căci seara era aproape şi noi nu stiam unde eram. Nu departe dela noi văzuram o pădure arsă, numită: Dâlma-pârlită. Numele ’i-a fost chiar nimerit, căci în acel loc brazii erau cu totul uscaţi în picioare, car’ dela aceea nu de­parte cătră răsărit se găta pădurea de brazi, şi preste puţine stânci se putea ajunge în vîrful acelui munte. Deciserăm deci, ca în ori­ce cas pe apusul soarelui să ajungem în acel vîrf, de unde apoi ne vom pute orienta. Ne întorse­­răm la pădurea uscată, unde o mulţime de brazi erau doborîţi jos. Călătoria prin aceasta era ceva mai uşoară, căci nu trebuia să ne plecăm pe sub brazi, ci să păşim şi să călărim preste ei, răsbunându-ne pentru inclinaţiunile ce le poftiau brazii mai nainte de la noi. Mergând apoi mai afund în pădure, la o tufă de smeură, unde aveam prospecte bune de a mă sătura și îndreptându-’mi privirea cătră meaZăZi — ce văd? Ce nu-’mi venia a crede ................Retezatul ! Era chiar Retezatul, îl cunosceam, căci nu departe de aci se găta pădurea de brazi, de unde apoi cale de­­ oară eram sub culmea Rete­zatului, dela care mai trebuia o altă oară pen­tru a ajunge în vîrful lui. Bucuria, de care eram cuprins în acel mo­ment, nu se poate descrie. După­ ce înghiţiiu smeu­­rele, strigai de vre­ o 3 ori! Iată Retezatul: într’un moment fură ortacii mei lângă mine, să vadă şi ei ceea­ ce doriau. Plecarăm cu toţii în direcţiunea cătră Re­tezatul. Eşind din brazii uscaţi, a trebuit ca la 100 de paşi, să mergem tot pe un grohot de petii, pe care petrecându-l l­ui se găta pădurea. Aci în „Bîrlea,“ fiindcă era trecut de 6 oare, de­ciserăm să dormim preste noapte. Căutarăm doi brazi mari unul lângă altul, din care unul avea să ne servească de pat, — sub care tre­buia să dormim, — ear’ celalalt de cuptor — lângă care aveam să facem foc. Lemne erau doborîte aci lângă noi, numai trebuia să le c­ontăm în două. Ne aduserăm uscatele și încercarăm să aprindem focul, însă nici decum nu ne succedea. Hârtiile de prin buzunare le gătasem toate şi acum eram despe­raţi, că nu-­l vom pute­a prinde. Norocul nostru, că toţi aveam pălării largi, de la care luarăm hârtiile unsuroase care erau sub pelea ce încun­­giura căptuşeala, le aprinserăm şi lemnele luară foc, care ca să nu ni se stingă, îl tot încărcăm cu lemne, până­ ce flacăra ajunse la ramurile bradului, cari luară şi ele foc. înfricaţi că se aprinde pădurea, mai moderarăm focul, dar’ să nu cugetaţi că era moderat, nu, căci pe el ar­dea în conţinu păna dimineaţa cel puţin câte 3 fire, din care abia puteam pune pe foc doi inşi o bucată. Focul­­l-am făcut aşa de mare din două cause: contra frigului şi contra urşilor. Ne întinserăm la foc, ca după atâte stra­­pate să ne recâştigăm puterile, să privim în odihnă şi linişte frumseţele naturii şi să ne amintim cele petrecute pănă aci. Şi ah! bine ne cădea acea odihnă, căci după o călătorie de 6 oare şi încă tot în sus, puterile ne cam pără­siră, picioarele ni se încovoiau sub noi, ba încă şi în spate simţiam dureri, ca şi când am fi să­pat toată Ziua.După odihnă urmă cina, înainte de care şi după care beurăm apă din valea ce curgea nu mai departe decât de vre­ o 15 paşi de la noi, şi din care gustând ni se electrisa tot trupul, între aceste înopta, luna abia ni se arăta şi se şi ascunse după un deal. Noi ne dedarăm în vorbe, disputându-ne despre emblema învăţătorilor. Unul zicea­ că ar fi o carte deschisă, altul o mână scriind, altul o cretă și peanâ, eu din contră eram de opiniunea, că cea mai nimerită Maghiarilor șovinisti/ Ne vine a^Sre4e7^xă_Maghiarii "fiostri șovi­­nisti ’și-au perdut cu totul cumpotul ca găina umbletul. Dînșii în extasul lor de a maghiarisa au devenit aproape bolnavi, și cum nu, când preved ei înşişi, că pomii „kultur-egylet“-urilor în loc să aducă fructe mănoase şi gustoase, — acei pomi nu că nu rodesc, ci e temere, că în scurt timp se uscă. Căuşele acestor stări de lucruri pot fi multe şi varii. Se poate, că pomii nu sunt bine culti­vaţi şi nobilitaţi, şi e probabil, că acest soiu de pomi nu se poate aclimatisa. Aci e calamitatea. Lucru firesc atunci, că de progres pe terenul ma­­ghiarisării nu poate fi nici vorbă. ţ­iarul sârbesc „Zastava“ din Neoplanta de la 18/30 Noemvrie a. c. ilustrează de minune stadiul, la care au ajuns Maghiarii şovinişti cu maghi­ irisarea celoralalte naţionalităţi nemaghiare. Iată ce scrie „Zastava“: „Maghiarii şovinişti au avut nenorocirea, că mai adese­ori au apărut înaintea lumii în toată nuditatea. Şi lumea s’a convins despre aceasta a lor neputinţă. „Când era vorba, ca se între şi Sârbii, Ro­mânii, Slovacii şi Saşii în dietă şi la comitate, ei le aruncau în calea progresului cultural câte un bolovan; ba au sistat „M­atica“ slovacă şi gim­­nastile, au început a maghiariza şcoalele, atunci şoviniştii în ambiţiunea lor îşi ridicau cu mândrie nasurile pe sus. Pe atunci cugetau d-lor că sunt neînvingibili, şi că dominaţiunea lor de Agale şi Paşale nu mai are fine. Nu ascultau la văieră­­rile naţionalităţilor nemaghiare, nu vedeau ne­dreptatea comisă pănă la evidenţă, nu băgau în seamă lacrimile asupriţilor. Nu, de toate aceste nu voiau ei să scie nimic. Ei ’şi-au continuat şi mai departe — arbitrarmente — tot pe această cale călătoria. însă când le-a întors şoviniştilor norocul spatele, de când a început a le merge cam întortochiat, Zeu îi era omului milă de ei, când îi auzia văierându-se. Şi aceasta s’a întâmplat cam adese­ori. „Când se românisa câte un sat maghiar, sau alt sat devenia slovac, şoviniştii îndată începeau a striga. Atunci simţiau pe propriul corp naţional „răni şi durere. Această durere le-a stors ambi­ţioşilor noştri puternici destule lacrimi. Şi aceste lacrim­i încă şi azi se pot observa pe pleopele şoviniştilor. „Maghiarii voiesc cu ori­ce preţ să maghia­­riseze pe Nemaghiari, şi spre acest scop se folo­sesc de toate mijloacele ce le stau în abundanţă la disposiţiune, şi totuşi le rămân ostenelele za­darnice şi fără efect. „Sârbii, Românii, Slovacii se opun cu abne­­gaţiune acestui asalt, şi nu vor să se maghiari­­seze, dar’ nici n’au lipsă de a face din Maghiari Sârbi şi Români etc. „Şi totuşi şoviniştii noştri nu pot să maghia­­riseze pe nimeni. Maghiarii însă se românisează şi devin mereu şi Slovaci. „E într’adevăr lucru de mirat, însă e ade­vărat, în anul acesta s’au desnaţionalisat nici mai mult nici mai puţin, decât patru sate maghiare devenind cu totul slovace. Iată ce scrie din cu­vânt în cuvânt şovinistul maghiar Fekete József într’un Ziar maghiar: „„Adese­ori s’a documentat statistice câte sate secuiesci (simburele maghiarimii) s’au româ­­nisat, şi câte familii săcuiesci au devenit Saşi.““ „Iată cu ce documentăm, că Maghiarii se desnaţionalisează, şi această împregiurare inun­­dează feţele şoviniştilor de lacrămi. „Ei într’adevăr lamentează. Prin Ziarele ma­ghiare aflăm articoli întitulaţi: „Hogyan fogy a székely ?“ (Cum se perd Secuii ?), „Pusztulunk, vesszünk“ (ne prăpădim, perim) etc. In aceşti ar­ticoli se oglindează nimicnicia şoviniştilor ară­­tându-ş i lumii, că sunt slabi ca vai de ei. Şi slabii sunt vituperabili şi nesuferibili. Când îşi văd neputinţa, neprosperarea şi stagnarea, îşi pleacă capul cel sumeţ. Ochii din care fulgera atâta ambiţiune şi aroganţă, se văd scăldaţi în lacrămi. într’adevăr aceste sunt schimbări, şi ce mari schimbări! „Şi ori­când vine vremea acestor schimbări de ale şoviniştilor, naţionalităţile nemaghiare re­spiră mai uşor, căci îi văd desarmaţi. Da, îi văd desarmaţi, şi se mângâie văzându-­i nepro­­gresând şi stagnând, însă în firma speranţă, că această nereuşită îi va înţelepţi şi se vor lăsa de maghiarizare. „Această speranţă mângâie naţionalităţile asuprite, că după aceste ZEL noroase va sosi un timp mai plăcut, când toţi fiii patriei noastre

Next