Tribuna, octombrie-decembrie 1887 (Anul 4, nr. 221-296)

1887-10-10 / nr. 229

Anul IV Sibiiu, Sâmbătă 10/22 Octomvrie 1887 Nr. 229 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 10 an 2 fl. 50 cr., l/s an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 10 an 3 fl. 50 cr., V/ an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V* an 10 fr., 1/a an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un numer rost» 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază Ca la Octomvrie v. 1887 se începe Abonament nou „Tribuna“. Preţurile abonamentului sunt însemnate în capul foii. Abonamentele se fac cu multă lesnire atât în Monarchie cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post- Anweisung.) Se recomandă abonarea timpurie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sânt rugaţi a ne comunica eventual prelungă localitatea, unde se află, şi posta ultimă, care domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul poştal adresa tipărită dela fâşiile, în cari li s’a trimis diarul pănă acuma. Administraţiunea diarului „Tribuna“, Hitiiiiu, 9 Octomvrie st. v. Este obiceiu în toate părţile, unde este parlamentarism, ca la mesagiul de tron corpurile legislative să răspundă prin adrese. Se înţelege, că corpurile legislative ale Ungariei nu puteau face excepţiune în privinţa aceasta. Telegraful, încă în decursuliflei de alaltăieri, ne-a încunosciinţat, că în casa deputaţilor o majoritate precumpănitoare a acceptat răspunsul la Mesagiu şi, când e vorba de majoritate, nu mai încape îndoială, că numai pe majoritatea guvernului unguresc avem să o înţelegem. S’a primit dar’ răspunsul la Mesagiu, şi în casa deputaţilor Ungariei, ca şi în casa magnaţilor, însă s’a primit cu acea neimportantă şi totuşi importantă deosebire, că în casa deputaţilor s’a primit cu mai multă vorbă făcută din partea deputaţilor şi cu mai multă cheltuială purtată din partea contribuabililor. Primirea şi felul primirii, nu credem că va mai surprinde pe cineva. Era de prevăzut, că nu se poate decât să se împlinească pofta guvernului unguresc. Pentru ce ar fi şi cheltuit guvernul sume enorme de bani cu alegerile deputaţilor ? Nici barem un răspuns la un Mesagiu, un răspuns care, nici nu drege, nici nu strică, să nu-şi poată vota cu dînşii ? în timpul unui guvern unguresc, condus de un Coloman Tisza, o astfel de insubordinaţiune şi lipsă de recunoscinţă nu se poate. Şi e lucru firesc să nu se poată. Pentru că nu este numai recunoscinţa pentru alegeri vehiculul, care îi mână pe deputaţii din majoritate la împlinirea dorinţelor şi voinţelor guvernului. Este şi speranţa de a ajunge unul comite suprem, altul president la vre-un tribunal, procuror la vre-o curte de apel sau la vre-un tribunal şi aşa mai departe. Sunt oameni cu idei „practice“, care vor să fericească ţeara, fericindu-se mai ântâiu pe sine şi pe familiile lor. O căpătuială bună pentru dînşii totdeuna valorează mai mult decât nişte „mofturi“, care idealiştii visători le botează cu nume pompoase, ca să se amăgească pe sine şi să amăgească şi pe alţii pentru a-’i abate dela profitul „real“. Să nu fie însă cu supărare, că majoritatea a votat aşa precum ’i s’a cerut se voteze. Din cele trei proiecte de răspunsuri, oricare se primea, pentru obşte era tot atâta. Şi dacă se primea proiectul oposiţiunii moderate, pentru statul unguresc era tot atâta. Deosebirea între proiectul votat şi între cele două, care au rămas în minoritate, nu e alta, decât, că cel dintâi o laudă guvernul unguresc actual, care cele două din urmă îl hulesc. Toate trei proiectele celor trei, — su venia verbo — partide, nu oglindează interesele cele adevărate, sau expresiunea unei representanţe adevărate a statului unguresc, ci bucuria şi durerile partidelor maghiare. Cel dintâiu proiect representă bucuria partidului „liberal“, că se află în posesiunea puterii; cele două, supărarea partidelor, că nu se află în posesiunea puterii statului. De adevărata seară nici pe unul din cele trei partide nu-’l doare capul. Toate trei, se vede, că s’au împăcat cu idea, că imensa majoritate a locuitorilor regatului nu e de altceva bună, decât de a fi redusă la rolul de misera plebs contrbuens. Toată graţia câtă transpare din proiectele de răspunsuri, că o acoardă domnii miserei plebe contribuente, se cuprinde în dojenele şi admoniţiunile date de guvern naţionalităţilor nemaghiare, când aceste se arată obstinate faţă cu maghiarizarea. Atitudinea aceasta pe noi nu ne mai surprinde. Suntem dedaţi a vede şi pe aderenţii guvernului actual şi pe oposiţionalii întru cât sânt de naţionalitate maghiară, gerându-se pe sine singuri de representanţi ai Ungariei, pe care vor a o transforma în Maghiarie. Dar’ nici că ne trece prin minte a le conturba plăcerea aceasta. Ne-am convins, că avem a face cu oameni, care nu vor să ţină cont de realitate, îndată ce realitatea nu se presentă identică cu interesele specifice ale naţionalităţii genetice maghiare. Ar fi fost clar, ceva de tot nefiresc, când am fi aşteptat, ca unul sau altul dintre partidele maghiare să se gândească şi la interesele cele adevărate ale regatului unguresc. Când le cricem aceste, nu facem alta, decât mai constatăm odată, ceea ce e de mult constatat: că aceia „care sânt în fruntea destinelor regatului unguresc, ca guvern şi parlament, sânt numai atunci mulţumiţi, când pot trăi în rătăcirea, că este bine, dacă exclud dela patriotism pe toţi cetăţenii, câţi nu sânt de naţionalitatea lor şi pe toţi câţi, cel puţin, nu-’şi reneagă naţionalitatea în favorul maghiarismului“. Dacă cineva s’ar mai îndoi că aşa este, n’are decât să vadă, cu câtă satisfacţiune face oposiţiunea maghiară menţiune de răspunsurile Monarchiam, date deputaţiunilor cu peasiunea excursiunei la manevrele din Transilvania. Opinteală zadarnică. N’au reuşit aderenţii guvernului cu răspunsul lor de adresă, nu reuşiau oposiţionalii cu răspunsurile lor a schimba ceva din situaţiunea cea adevărată a regatului. Ţerile regatului, înţelegem majoritatea locuitorilor dintr’însele, sclu,sete şi străinătatea, care e situaţiunea cea adevărată în regatul unguresc. Ungaria e stat poliglot şi dacă Ungaria, ca atare, vrea să fie un factor respectabil în concertul popoarelor din monarchia austro-ungară, nu poate ignora adevărata ei majoritate în favorul unei minorităţi, ai căreia membri sânt mândri, când se pot lăuda, că au conspirat şi s’au revoltat contra Tronului. Monarchia are lipsă de ţeri compacte şi consolidate, nu de vulcani politici, cari şi în timpuri normale îi pot causa perplexităţi, cu atât mai vertos în timpuri anormale. Monarchia numai consolidată în toate părţile ei constitutive poate validita importanţa ei de putere mare în afară. Fără de o apreciare dreaptă a acelor atinse, orice răspuns la Mesagiu, este mai puţin decât o trasă goală. Mai ales dacă, şi de câtre partidele maghiare se susţine, că majoritatea casei deputaţilor nu este adevărata representanţă a poporului. Forma a îndeplinit-o majoritatea casei deputaţilor, votând răspunsul la Mesagiu, însă prin forma îndeplinită nu s’a dat: esse rei, întru mângâierea contribuabililor. Ziarului „Neue Freie Presse“ ’i se telegrafează din Budapesta. In cercurile parlamentare sunt răspândite următoarele soiri despre budget. Se zice, că proiectul se va termina cu un deficit de circa 15 milioane, şi dacă se mai compută şi cheltuielile pentru procurarea puşcilor cu repetiţie cu 31/2 milioane, cu un deficit de 181/2 milioane. In timpul din urmă să se fi şters poziţii importante din preliminar, aşa spre exemplu aproape toate exploataţiunile din partea statului sânt restrinse şi rate mai micuţe pentru lucrările ce aveau să se execute s-au sistat. La căile ferate de stat şi la cele private subvenţionate cheltuielile faptice şi personale sunt reduse spre a validita pe toate terenele principiul economisării. Unul dintre proiectele de lege, care se va presentă deodată cu budgetul, are înc urcare o dării de consum pentru carne, bere etc., ceea ce are se dee un plus de intrare de circa 2 milioane. Un al doilea proiect de lege priveste urcarea timbrului şi a competenţelor şi pune în perspectivă un plus de 1/1 milion în intrare. Un al treilea proiect de lege se ocupă cu urcarea venitelor din monopolul de tutun, respective cu împedecarea contrabandei, cu oprirea producerii de ţigarete şi tuburilor de ţigarete, cu urcarea competenţelor de licenţie pentru cultivarea tutunului etc. Din această măsură va resulta, ce e drept, numai un plus de venit de ceva mai mult ca un mi- î Foița „Tribunei“. Mateo Falcone. De Prosper Mériinée. (Urmare.)* Pe când voltigerii erau ocupați să facă un fel de pat din ramuri de castan, care adjutantul lega ranele lui Gianetto, se ivi de după colţul unei stânci Mateo şi după dînsul la vre-o câţiva paşi apăru Giuseppa. Femeia păşia încet, căci purta în spate un sac plin de castane, pe când bărbatul ei venea comod: purta o puşcă numai în mână şi alta pe umăr, căci aşa e prin Corsica, ceva nedemn şi dejositor pentru un bărbat a purta altfel de povară în spate afară de puşcă. Când a vădut soldaţii, Mateo s’a cutremurat, căci îi credea veniţi anume, se’l aresteze pe dînsul. Dar’ ce gând e acesta ? Ce are de a face Mateo cu voltigerii? Nu! Mateo era un om cinstit. Mulţi îi vorbeau de rău, e drept, dar’ el era Corsican şi locuitor de munte, şi apoi nu gâsesci un Corsican pe lume, care să nu-’şi aducă aminte de justiţie, căci în memoria sa el totdeauna întâlnesce ceva păcat mai mic, o detunătură de pistol, o lovire de pumnal, ori alte bagatele de felul acesta. Mateo avea însă o conscienţă mai liniştită decât oricare altul, de dece ani n’a ţintit puşca asupra nici unui om; dar’ Mateo era om precaut şi ţinea mult la aceea, să se apere cum se cade, când cerea lipsa. „Nevastă!“ —lise el către Giuseppa, — „pune lacul jos şi stăi numai gata!“ Dînsa ascultă. Mateo ’i-a dat puşca cea de pe umăr, căci aceastal-ar fi genat în apărare. Apoi el trase cocoşul puşcei, pe care o ţinea în mâni, şi plecă cu paşi largi spre casă; trecând pre lângă arbori, privea mereu spre soldaţi şi era gata, ca la cea mai mică demonstraţiune duşmănească a lor, să se tragă după arbori şi să puşce din umbră. Nevasta venia după dînsul de tot aproape, ţinând în mâni a doua puşcă a lui Mateo şi cartuşiera cu gloanţele. Oficiul unei harnice femei corsicane, în timp de luptă, e, să încarce mereu armele bărbatului seu. De altă parte adjutantul era în mare încurcătură, când vede pe Mateo apropiându-se cu puşca în mâni şi cu degetul pe cocoş. „Dacă acest Gianetto ar fi rudă, ori numai prietin chiar lui Mateo, şi ar vrea să-’l apere, atunci gloanţele din două puşci ale lui ar veni aşa de sigur în pepturile noastre, cum merg scrisorile la poştă; ar ţinti de sigur în mine, cu toate că-’i sânt văr . . .“ în această posiţie critică, a luat Gamba o hotărîre curăgioasă, anume să ese înaintea lui Mateo, să-’i istorisească lucrul, şi să-’i vorbească amicabil ca unui vechiu cunoscut. Insă spaţiul foarte mic, care-’l despărţia de Mateo, ’i se părea grozav de lung. „Halloh, camerade!“ strigă el „cum îţi mai merge, iubitul meu? Eu sânt Gamba, mă cunosci ?“ Mateo, fără să-m i răspundă, cu o singură vorbă, stătu locului și ridicând pușca sus în aer, a dat semn că Gamba să poate apropia fără teamă. „Bună zjiua, frate“ zise adjutantul, întintindând mâna lui Mateo „e mult timp, de când nu te-am văzut“. „Bon giorno, fratello“ răspunse Mateo, salutând după datina Corsicanilor cu bon giorno. „M’am abătut pe la voi, ca să văd ce mai faceți. Noi am făcut a fi mult drum, dar’ nu ne plângem de osteneală, căci am prins pe un bandit: sei d-ta, Gianetto Sanpieri cine e? ’L-am prins, vere Mateo, ’l-am prins!“ „Mulţumesc lui Dumnedeu, că l-aţi prins!“ strigă Mateo „în septămâna trecută mi-a furat mişelul cea mai bună capră din turmă“. Aceste vorbe au restabilit liniştea lui Gamba. „Sărmanul diavol de Gianetto! “ zise Mateo, „sciu că e flămând ca un lup“. „S’a luptat, să mă credi, vere Mateo, s’a luptat ca un leu“, continuă adjutantul „’mi-a ucis pe unul dintre cei mai buni soldaţi, şi nefiind îndestulit cu asta, a sfărîmat şi braţul bietului corporal Chardon, dar’ asta nu face nimic el e Francez------şi-apoi aşa de bine s’a ascuns, mişelul, aşa de bine, încât nici dracul însuși nu ’l-ar fi putut afla. Fără de micul meu nepoţel nici că nu ’l-am fi prins !“ „Fortunato?“ strigă Mateo. „Fortunato?“ repetă Giuseppa. „Da, Gianetto s’a ascuns în clae, aucji numai, în clae, dar’ micul Fortunatomi-a spus unde s’a ascuns. Pentru asta, am să spun unchiului seu din cetate, se’i dee ceva present frumos. Da, present, vere Mateo! Ear’ numele lui, precum și al tău, au să fie scrise prin raportul, pe care-’l voiu trimite la procurorul general. „Blăstămat lucru!“ șopti Mateo. în urmă detachementul a plecat. Gianetto zăcea pe patul său de ramuri, palid și sdrobit. Când el a zărit pe Mateo în apropierea lu