Tribuna, octombrie-decembrie 1887 (Anul 4, nr. 221-296)
1887-12-03 / nr. 274
Anul IV Sibiiu, Joi 3/15 Decemvrie 1887 Nr. 274 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., Vs an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., Vs an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/« an 10 fr., 1,/a an 20 fr., 1 an 40 fr. Insertiunile » Uri şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un numer costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază La Abonament lunar pentru Decemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“. Albi In, 2 Decemvrie st. v. Teribilă trebue se fie zăpăceala ce domnesce în opiniunea publică maghiară. O deducem aceasta din limbagiul pressei maghiare, care trădează o stare sufletească foarte agitată. Voinicoasă, dar’ fricoasă, eată cea mai potrivită caracteristică pentru atitudinea pressei celui mai „cavaleresc“ popor din ţerile coroanei St. Ştefan. Nu este de loc prejudeţul, care ne pune în condeiu caracteristica presentă a pressei maghiare. Noi ştim să ne păstrăm totdeauna sângele cel rece, ca să putem judeca nepreocupaţi şi fără de prejudeţe chiar şi în cestiuni, care pe alţii îi scot numaidecât din sărite. Nu e vorbă, zăpăceala pressei maghiare n’a causat-o lucruri indiferente. N’a causat-o nici lucruri, care pe noi nu ne-ar atinge. Norii, care ameninţă dela Nord-Est, sânt şi pentru noi tot aşa de ameninţători, ca şi pentru compatrioţii de naţionalitate maghiară. Cu toate aceste, vedem şi vede orişicine, care urmăresce aceea parte a pressei române, care este expresiunea adevărată a opiniunii publice la Românii din ţerile regatului unguresc, că între Români nici pe departe nu domnesce zăpăceala, care domnesce între compatrioţii noştri maghiari. Şi dacă ar domni între Românii din ţerile unguresci consternaţiunea cea mai mare, n’ar avă să fie aşa de jignitoare ca pentru Maghiari. Românii din ţerile unguresci nu sânt popor dominant. Prin urmare nu li-ar şedea rău, dacă, după inferioritatea posiţiunii politice, ar fi ceva mai fricoşi. Poporul „cavaleresc“ însă, care se laudă, că singur numai săre închega staturi, aici, unde ne aflăm cu toţii la porţile orientale ale occidentului şi care se crede destoinic nu numai a ne conduce pe ceialalţi, care nu suntem maghiari, ci a neţi asimila, trebue, sau ar trebui să fie cu mult mai netemător în faţa pericolelor. El ar trebui să fie un model încuragiator şi pentru aceia, care pe drept sau pe nedrept sunt puşi sub epitropia lui. Sunt aproape opt ziile de când pressa maghiară înfăţişează o oscilaţiune între frica panică de résboiu cu Rusia, între asigurări, că vrem résboiul mai bine mai curând decât mai târcjiu, căci nu vom fi singuri în luptă; că Rusia n’are de gând să se răsboească cu noi, ci vrea să ne abată atențiunea, pentru ca în primăvara viitoare să-’și poată face cheful neîmpedecată în Bulgaria ; în fine, că Germania nu ne este aliat sincer et sic porto. Dintre toate presupunerile pressei maghiare, nici una nu ni se pare atât de periculoasă, ca suspectarea sincerităţii aliatei noastre Germania. Ne vine nebunatică suspectarea aceasta după alte manifestaţiuni de mai nainte din partea Maghiarilor, fiindcă tocmai organele pressei maghiare făceau multă paradă cu împregiurarea, că un Maghiar, (…) corniţele Andrássy, a fost acuisitorul original al acestei alianţe. Suspectarea este de tot periculoasă, după ce la cas că Germania ne-ar părăsi, ne-ar părăsi şi Italia. Neavând cu cine se înlocuim într’un cas fatal ca acesta perderile de alianțe, prea lesne s’ar pută întâmpla, ca monarchia noastră să se găsească isolatâ în fața unui inimic puternic de toate părțile, din vina atitudinii nechibzuite a compatrioților noștri maghiari. Noi însă nu avem să ne ocupăm cu posibilitatea fatalităţilor şi mai că le admitem ca posibile. Noi tot sperăm că cei de la Viena nu-’şi vor perde rostul, cum se vede că ’şi l’au perdut cei de la Budapesta, care şi în pensionările unor generali invalizi, fiindcă sânt de ai honveciilor, văd motive de suspectare şi suspectează chiar conducerea armatei austro-unguresci. Cei de la Viena au fost, care înainte cu doi secoli au reparat ceea ce stricaseră compatrioţii noştri maghiari cu un secol şi jumătate mai nainte, la Mohaci. Ei sânt chemaţi a ne feri de altă catastrofă, care ameninţă acum din partea opusă acelei ce venise preste regatul unguresc, când cu catastrofa dela Mohaci. Intervenirea celor dela Viena este necesară, căci numai printrînsa se va pune capăt zăpăcelii menţionate şi viribus unitis popoarele austro-ungare, ar ajunge earăşi la valoarea, prin care s’a salvat monarchia la 1849. Ce e drept, Cornel Ábrányi, noul conducător al «iarului, „Pesti Napló“ ar rămână pe jos cu programul seu, de altmintrelea program al tuturor partidelor maghiare, — contopirea tuturor elementelor în cel maghiar, — însă atâta pagubă supoartă popoarele din monarchia austro-ungară bucuroase şi de sigur. Forţa „Tribunei“. Frăţior şi sorioară. — Poveste. — (Urmare.) Dar’ când blândul frăţior Se plecă lângă isvor, Feţişoara frumuşică Sorioara lui cea mică Aucji o şoaptă lină : — „Cine-a be din apa mea „In tigru se va schimba! . . .“ Sorioara cu chip blând Viersul ăsta aucjind, Pe-al său frate îl opri Să nu be apă de-aci: — „Dragă frate frățior „Nu bea apă din isvor, „Căci aucji cejice el , „Murmurând încetinel, „Cine-a be dintr’însul apă „Se va face tigru-’ndată! „Tigru-i fiară ’nfricoşată; „Şi tu frate dacă-’i bea „Şi pe min’ mi-’i sfâşia! . . .“ Eară el o ascultă Nu bea, ci se lăsă, Deşi setea îl ardea, Cât abia o mai răbda; Şi mergând apoi de-aci Sorioarei îi grăi: — „Haida dară mai departe „Se cercăm în altă parte „Vr’un isvor ori vre-o fiintână „Cu apă curată, bună, „Căci setea me arde tare, „Nu mai pot ave răbdare! . . .“ Şi mult ei nici că cercară Pănă alt isvor aflară; Dară mica feţişoară Şi aicea au fi Isvoraşul cum şopti: — „Cine-a be din apa mea „Lup în veci va rămâne! . . .“ Şi ea mult înspăimântată De-aşa fiară ’nfricoşeată, ţise nor de supărată: — „Nu bea dragă frăţior „Apă, din acest isvor, „Căci aucji cejice el „Murmurând încetinel: „Din el cine va be apă „S’a schimba în lup îndată . . . „Eară lapi’s răpitori „Şi mă tem că mă omori! . . .“ Şi ea cu-al ei frăţior Mai aflară un isvor Cu apă răcoritoare Dintr’o stâncă curgătoare, Ce-’n rostogolirea sa, Par’că astfel cuvânta: — „Cine-a be din apa mea „Cerb în veci va rămâne! . . .“ Frumuşica feţişoară Mitutica serioară, Acest murmur aurind, Fratelui său grăi blând: — „Nu bea, dulce frăţior, „Apă din acest isvor, „Căci au fi cefice el „Murmurând încetinel : „Cine din mine va bea, „Cerb în veci va rămânea, „Şi-apoi frate când vei fi „Cerb, de mine vei fugi! . . .“ Dar’ el n’o mai asculta, Ci genunchii îşi pleca Şi-’ncepu cu foc a be, . . . Dar’ precum el înghiţa, Trupul ’i se prefăcea Pănă cerb el rămânea! . . . . Acum biata feţişoară, Singurica surioară, începu cu jele-a plânge Şi pe cerb la pept a strînge, Părul galben neteejind, Coarnele lui desmierdând. Mai pe urmă sorioara Intârindu-’şi inimioara Deslegă dela picioare Aurita-’i legătoare Cea cu fluturi argintei De preste ciorapii ei. Şi cu drag o ’nfăşura La grumazii cerbului Frăţior drăguţului; Ear’ din flori cu drag miros împleti un lanţ frumos, La grumazi ’i-l’ aseetă Şi cu dînsa îl chemă Şi’ntristată să ducea, Prin pădure singurea Cu cerbuţul lângă ea . . . Mult prin codru rătăciră, Vreme multă pribegiră, Pănă când într’un târjiu Intr’un loc de tot pustiu Dederă de o căsuţă Frumuşică, dar’ micuţă. Ei aci s’apropiară, Apoi mica surioară In lăuntru se băgă, Dar’ pe nimeni nu află. Apoi ambii, ei intrară Şi aci se aşezară, Pe cerbuţul frumuşel Frăţiorul mitutel II închisă singurel. Eară dînsa, frumuşica, Singură ca turturica Prin pădure se luă Verde muşchiu de căută Cerbului, ear’ de cu seară Dînşii ambii să culcară, Pe pat moale de verdeaţă.... Ear’ în zori de dimineaţă Sorioara se scula Prin păduri de nou cerca Pentru dînsa poame, nuci Muguri şi rădăcini dulci, Eară pentru-al ei odor, Pentru cerbul frăţior, Caută oarbă verde, grasă, fragedă şi bine-aleasă .. Şi aşa trăia mereu ţoi de a fi cu cerbul seu.... (Va urma.) Oposiţiunea din România. ii. „Epoca“ anunţă cu litere grase în fruntea numărului de la 16 Noemvrie trei evenimente sensaţionale : unul e manifestul oposiţiunii, altul mesagiul tronului, care al treilea apariţiuneaianului „Resturnarea“. Manifestul oposiţiunii a fost distribuit în cameră, pe când regele Carol I se afla pe tron, în mod ostentativ, anume cu scopul de a atinge prestigiul tronului. Chiar şi numai atât e destul, pentru ca Românii din ţerile coroanei ungare să stee cuprinşi de un fel de spaimă şi să se înstrăineze de noi, care le sântem presentaţi drept nisce tovarăşi ai acelor sfidători de tron. Căci Românii din ţerile coroanei ungare n’au fost născuţi pe un păment, unde cea mai mică suflare răstoarnă tronurile, nici au crescut la Paris, în acest cuibar de disordine şi de corupţiune, unde stradele se ridică în picioare şi palatele se restoarnă în faţa lor, noi , şi de aici seim din părinţii şi din bunii noştri, că un Dumnezeu este şi apoi un Monarch, şi că întocmai precum Dumnezeu e Dumnezeul şi când ceartă, Monarchul e monarch şi când ne credem nedreptăţiţi de el, şi când nu vrea, nu scie ori nu poate să între în voile noastre. Dar, manifestul oposiţiunii, cel mai sensaţional dintre cele trei evenimente, e subscris de „capii“ şi de „delegaţiunea comitetului oposiţiunii. Capii sânt Lascar Catargiu, G. Vernescu şi Dimitrie Brătianu, — oameni fără îndoială foarte onorabili, desigur foarte populari în România şi vrednici de toată încrederea celor ce îi cunosc. Aici însă în Ardeal, în Bănat şi în Ţeara Ungurească dl Lascar Catargiu a fost grăit mai mult de rău decât de bine, dl G. Vernescu e necunoscut, car’ dl Dimitrie Brătianu se bucură numai de simpatiile ce ’i se cuvin unui frate mai mare al d-lui loan Brătianu. Acesta e adevărul. Nimeni încă în coloanele „Tribunei“ n’a făcut vreodată încercarea de a discredita pe aceşti trei capi ai oposiţiunii. Dar’ nu ni se poate face nici imputarea, că ni-am dat vre-odată silinţa de a preocupa pe fraţii noştri în favorul lor. Cum ’i-am găsit, aşa ’i-am lăsat. Nu înţelegem deci de ce ar pută să ne fie adversari şi nu mai ales de ce s’ar pută simţi îndemnaţi să ne dee subvenţiuni din fonduri rusesci ori franţuzesci. Delegaţiunea comitetului executiv se compun®, din d-nii: General Florescu, N. Fleva,*A. Lahovari, C. Boierescu, Petre Gradişteanu şi G. Palladi, — de asemenea oameni onorabili, populari în ţeara lor şi vrednici de încrederea concetăţenilor lor, dar aici la noi parte necunoscuţi, parte antipatici. Representat astfel, partidul acesta nu poate se inspire nici o încredere aici la noi. Căci mai sânt în România şi alţi oposiţionali, pe care nu-i vedem nici în fruntea „oposiţiunii manifestante“, nici în comitetul ei executiv, şi „mocanul“ se întreabă: Unde sânt oamenii, pe care îi sciu şi eu fie ca bărbaţi de stat, fie ca literaţi distinşi? — Unde e Cogălniceanu? unde e Maiorescu ? unde e P. Carp? unde e N. Ionescu? — De ce n’au intrat şi ei în oposiţiunea aceasta ? — De ce ?! — Desigur fiindcă se tem, că, intrând în oposiţiunea aceasta, n’ar câştiga oposiţiunea, ci ar perde ei! Aşa judecă Românii din ţerile coroanei ungare. Tocmai acesta e însă motivul, pentru care se pune în circulaţiune insinuarea, că „Tribuna“ are legături cu „oposiţiunea manifestantă“ din România, căci oposiţiunea aceasta n’ar câştiga, ce-’i drept, ar perde însă „Tribuna“, dacă s’ar crede