Universul, februarie 1889 (Anul 6, nr. 23-45)

1889-02-14 / nr. 33

Anul VI.—No. 33 5 Bani în Capitală.­­Banțifc 10 în Județe.­­+■ REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA: BUCUREȘTI STRADA BREZOULU­I.1 BUCUREȘTI IN CAPITALA IN JUDE'J'Z Î'O 1 «n . J‘e 61unî . 3‘e 3 luni . i‘$. i.eă l‘>­­ " I­ V: AM&E 13 TOATE ZIL*LE U 7 OEE ElifiXBEATA ^i.I30iT^Su.3X­ CE3S1,X,E3. Castelul Meferling. (Vezi pag. 3) •« Calendar 1889 Orto des Luni 13 Februarie. — Cav. părinte Martinian. C­a­t­o­l­i­c Luni 25 Februarie.—Walburg a.­ ­K. — = BUCUREȘTI, 13 FEBRUARIE 1889 „Apa trece, pietrele rămân“ e un proverb în adevăr românesc. Poate nu o țară în care să remâne lumea împietrită în vechile obiceiuri ca țara românesca. Am avut norocul se fim înzestrați cu minunate legi dar — ce se-i faci obi­ceiului ?—tot n’am eșit din cărare bă­tută. Cu deosebire, e un obiceiu care a fost cu învierșunare combătut — de la 1848 în­coace, — acela al bătăii. Nu volume, ci biblioteci s’au scris ca să se combată acest obiceiu. S’au făcut discursuri, poezii, în care se arăta cât de barbar e acest sistem Cu tóte aceste, obiceiul a rămas : a) Ca mijloc de disciplinare în ar­mată ; b) Ca mijloc de instrucție judiciară; c) Ca mijloc de simplă poliție. Și altele. In armată, de­și legile militare in­terzic bătaia cu strășnicie, ofițerii cred că nu se pote face cine­va un militar bun dacă nu va primi palme. La judecățile criminale ori corecțio­­nale, se crede că adevărul nu pate fi spus de un vinovat decât subt „impre­sia“ unor strașnice lovituri. Pentru păstrarea ordinei publice, bă­taia iarăși pare a fi „elixirul univer­sal“. Când doi înși, beți se bat,­­ ei, ca pedepsă, sunt ghiontuiți și bătuți. Dar, mai ales asupra unuia din a­­ceste obiceiuri polițienești voim să stă­ruim astăzi. Țăranii cari vin în oraș, ori ca să vânză lemne, ori pentru altă trebuință, trebue să se aștepte din capul locului la cele mai grele maltratări. Toți știu cât de închegat e obiceiul ca să se abată nenorociții vânzători de lemne din drumurile boerești. Pe calea Victoriei ori prin Lipscani, nu e de nasul țăranului să-și transporte mărfu­rile, și chiar dacă nu e cu putință să ajungă acolo unde vrea să mergă de­cât după un ocol colosal, nu îi e per­mis să facă un drum de cinci metri pe calea boerescă. Un caz concret avem de citat. Mai alaltăieri, cetățenii avură neno­rocirea să asiste la un fapt revoltător. Un țăran, vânzător de costume na­ționale — comerț ambulant autorizat de lege — a fost luat din calea Victoriei în fața palatului de sergentul postat a­­colo, și bătut crunt cu pumnii și cu palmele, — apoi dat pe mâna sergentu­lui (postat în colțul grădinii palatului în fața restaurantului din str Sf. Io­nică Petrovici), care l-a dus de urechi în mijlocu indignări publice, la arest. Acesta fără nici un cuvânt. O reacție în potriva acestui obiceiu de a bate trebue să se facă. Și am dori ca d. prefect al poliției, care a dat mai multe dovezi că știe și vrea să facă bine, să dea pilda. II rugăm să dea exemplu pedepsind pe sergenții bătăuși pe cari i pomenim și se facă pe întrega poliție să pri­cpa că țăranul are—póte—mai mult drept la respect de­cât alții. Primul pas e greu de făcut. Pilda cea bună dată de d. Algiu ar fi de­sigur imitată. Marți, 14 (26) Februare 1889 DIN RUSIA Corespondența, part. a „ Universidui)u Petersburg, 8 Februare. In cercurile noastre politice este prea puțină mișcare. Liniștea se întinde de la un cap la altul. Abia ici colea se mai vede câte o polemică în ziare : ba cu Austro-Ungaria, ba cu Germania, ba cu Englitera; se mai găsește apoi câte un panslavist mai înfocat care fă­urește mereu planuri pentru viitorea mărire a Rusiei, prevestind stăpânirea deplină a Orientului și subjugarea Asiei centrale. Dar acestea sunt născo­ciri ale fantasiei unor omeni, cari prin firea lor sunt porniți mai mult spre visuri decât spre realitatea faptelor. Oamenii serioși însă simt nevoia păcei și’și bat capul cum să îmbunătățească starea administrativă și economică. Este adevărat că cercurile politice dau o atențiune mai bine-voitore Franciei, dar acesta nu împiedecă guvernul de a cultiva prietenia și cu cale­l­alte puteri. De aci însă nu urmează că sferele con­­ducătore ar sta cu mânile în sîn și nu s’ar gândi la mijlocele care pot fi ma eficace pentru a ține piept unui even­tual coflict. Din când în când tot se mai vorbește de mișcări de trupe, de întărirea granițelor, ba de vr’o câte­va zile circulă cu insistență sgomotul despre contractarea unui m­ou împru­mut de mai multe sute de milioane de ruble pentru scopuri militare. Căsătoria unui mare duce cu fata generalului Ignatieff. In salonele aristocrației de aici obiec­tul de conversație îl formeză apropiata căsătorie a unuia din fii marelui duce Mihail, anume Alexandru, cu frumosa fiică a generalului Ignatieff. La început țarul Alexandru a refuzat categoric de a da consimțământul său la acesta unire, dar mai târziu, în urma multor stă­ruințe din partea personajelor care se învârtesc împrejurul curiei imperiale, s’a învoit și țarul. Consimțământul s’a dat însă cu restricțiunea ca marele duce Alexandru Mihailovici, întâmplându-se să se stingă familia actualului țar Ale­xandru în linie bărbătescă, să nu mai aibă nici un drept la tronul țarilor ru­sești. In fața acestei apropiate căsăto­rii lumea se întreba dacă nu cum­va contele Ignatieff a ajuns să fie pereóne forte bine văzută la curtea imperială ? Multe împrejurări vorbesc în sprijinul acestei presupuneri. * «

Next