Universul, februarie 1889 (Anul 6, nr. 23-45)
1889-02-14 / nr. 33
Anul VI.—No. 33 5 Bani în Capitală.Banțifc 10 în Județe.+■ REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA: BUCUREȘTI STRADA BREZOULUI.1 BUCUREȘTI IN CAPITALA IN JUDE'J'Z Î'O 1 «n . J‘e 61unî . 3‘e 3 luni . i‘$. i.eă l‘> " I V: AM&E 13 TOATE ZIL*LE U 7 OEE ElifiXBEATA ^i.I30iT^Su.3X CE3S1,X,E3. Castelul Meferling. (Vezi pag. 3) •« Calendar 1889 Orto des Luni 13 Februarie. — Cav. părinte Martinian. Catolic Luni 25 Februarie.—Walburg a. K. — = BUCUREȘTI, 13 FEBRUARIE 1889 „Apa trece, pietrele rămân“ e un proverb în adevăr românesc. Poate nu o țară în care să remâne lumea împietrită în vechile obiceiuri ca țara românesca. Am avut norocul se fim înzestrați cu minunate legi dar — ce se-i faci obiceiului ?—tot n’am eșit din cărare bătută. Cu deosebire, e un obiceiu care a fost cu învierșunare combătut — de la 1848 încoace, — acela al bătăii. Nu volume, ci biblioteci s’au scris ca să se combată acest obiceiu. S’au făcut discursuri, poezii, în care se arăta cât de barbar e acest sistem Cu tóte aceste, obiceiul a rămas : a) Ca mijloc de disciplinare în armată ; b) Ca mijloc de instrucție judiciară; c) Ca mijloc de simplă poliție. Și altele. In armată, deși legile militare interzic bătaia cu strășnicie, ofițerii cred că nu se pote face cineva un militar bun dacă nu va primi palme. La judecățile criminale ori corecționale, se crede că adevărul nu pate fi spus de un vinovat decât subt „impresia“ unor strașnice lovituri. Pentru păstrarea ordinei publice, bătaia iarăși pare a fi „elixirul universal“. Când doi înși, beți se bat, ei, ca pedepsă, sunt ghiontuiți și bătuți. Dar, mai ales asupra unuia din aceste obiceiuri polițienești voim să stăruim astăzi. Țăranii cari vin în oraș, ori ca să vânză lemne, ori pentru altă trebuință, trebue să se aștepte din capul locului la cele mai grele maltratări. Toți știu cât de închegat e obiceiul ca să se abată nenorociții vânzători de lemne din drumurile boerești. Pe calea Victoriei ori prin Lipscani, nu e de nasul țăranului să-și transporte mărfurile, și chiar dacă nu e cu putință să ajungă acolo unde vrea să mergă decât după un ocol colosal, nu îi e permis să facă un drum de cinci metri pe calea boerescă. Un caz concret avem de citat. Mai alaltăieri, cetățenii avură nenorocirea să asiste la un fapt revoltător. Un țăran, vânzător de costume naționale — comerț ambulant autorizat de lege — a fost luat din calea Victoriei în fața palatului de sergentul postat acolo, și bătut crunt cu pumnii și cu palmele, — apoi dat pe mâna sergentului (postat în colțul grădinii palatului în fața restaurantului din str Sf. Ionică Petrovici), care l-a dus de urechi în mijlocu indignări publice, la arest. Acesta fără nici un cuvânt. O reacție în potriva acestui obiceiu de a bate trebue să se facă. Și am dori ca d. prefect al poliției, care a dat mai multe dovezi că știe și vrea să facă bine, să dea pilda. II rugăm să dea exemplu pedepsind pe sergenții bătăuși pe cari i pomenim și se facă pe întrega poliție să pricpa că țăranul are—póte—mai mult drept la respect decât alții. Primul pas e greu de făcut. Pilda cea bună dată de d. Algiu ar fi desigur imitată. Marți, 14 (26) Februare 1889 DIN RUSIA Corespondența, part. a „ Universidui)u Petersburg, 8 Februare. In cercurile noastre politice este prea puțină mișcare. Liniștea se întinde de la un cap la altul. Abia ici colea se mai vede câte o polemică în ziare : ba cu Austro-Ungaria, ba cu Germania, ba cu Englitera; se mai găsește apoi câte un panslavist mai înfocat care făurește mereu planuri pentru viitorea mărire a Rusiei, prevestind stăpânirea deplină a Orientului și subjugarea Asiei centrale. Dar acestea sunt născociri ale fantasiei unor omeni, cari prin firea lor sunt porniți mai mult spre visuri decât spre realitatea faptelor. Oamenii serioși însă simt nevoia păcei și’și bat capul cum să îmbunătățească starea administrativă și economică. Este adevărat că cercurile politice dau o atențiune mai bine-voitore Franciei, dar acesta nu împiedecă guvernul de a cultiva prietenia și cu calelalte puteri. De aci însă nu urmează că sferele conducătore ar sta cu mânile în sîn și nu s’ar gândi la mijlocele care pot fi ma eficace pentru a ține piept unui eventual coflict. Din când în când tot se mai vorbește de mișcări de trupe, de întărirea granițelor, ba de vr’o câteva zile circulă cu insistență sgomotul despre contractarea unui mou împrumut de mai multe sute de milioane de ruble pentru scopuri militare. Căsătoria unui mare duce cu fata generalului Ignatieff. In salonele aristocrației de aici obiectul de conversație îl formeză apropiata căsătorie a unuia din fii marelui duce Mihail, anume Alexandru, cu frumosa fiică a generalului Ignatieff. La început țarul Alexandru a refuzat categoric de a da consimțământul său la acesta unire, dar mai târziu, în urma multor stăruințe din partea personajelor care se învârtesc împrejurul curiei imperiale, s’a învoit și țarul. Consimțământul s’a dat însă cu restricțiunea ca marele duce Alexandru Mihailovici, întâmplându-se să se stingă familia actualului țar Alexandru în linie bărbătescă, să nu mai aibă nici un drept la tronul țarilor rusești. In fața acestei apropiate căsătorii lumea se întreba dacă nu cumva contele Ignatieff a ajuns să fie pereóne forte bine văzută la curtea imperială ? Multe împrejurări vorbesc în sprijinul acestei presupuneri. * «