Vatra, 1973 (Anul 3, nr. 1-12)
1973-07-01 / nr. 7
18 PLASTICĂ GIAMBATTISTA PIRANESI sau despre limitele imaginaţiei Bibliotecile oraşului în care trăim oferă curiozităţii noastre cărţi a căror stranietate pentru cititorul contemporan e poate depăşită doar de ediţiile rare inventate de Jorge Luis Borges, şi difuzate prin osîrdia anticarului Cartaphilus din Smirna, sau de ciudatele tratate ale lui H. P. Lovecraft, printre care Necronomiconul ocupă un loc de cinste. Căutînd în catalogul bibliotecii Teleki sursele posibile ale unor povestiri romantice, am descoperit existența unor masive volume de gravură semnate de Piranesi. Cine a fost acest Piranesi? Pe numele său complet Giambattista Piranesi, arhitectul şi gravorul italian născut în 1720 a minunat prin opera sa stranie pe mai toţi scriitorii romantici de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi de la începutul celui următor. Căci, alături de nepreţuitele gravuri care reprezintă ruinele Romei antice, în aceste volume se află şi suita de carcere închipuite, obiecte cu destinaţie necunoscută, din care reproducem cîteva în această pagină. „Omul care trăieşte printre ruine — va scrie Marcel Brion, unul dintre cercetătorii avizaţi ai picturii romantice — e mai expus ca oricare altul la o intimitate cu asociaţiile de idei funebre, şi patima cu care se lansase acest tînăr veneţian în explorarea şi reprezentarea vestigiilor romane se însoţea în mod necesar cu reflecţiile melancolice privind şubrezenia operelor omeneşti“. Ruinele nu sînt numai pretexte, ci prilejuri de meditaţie despre vidul arhitectural. Iar cînd spaţiile închise sînt populate, uitîndu-se scrupulul proporţiilor, cu fiinţe mediocre, ameţeala produsă de enormitate, de caracterul labirintic al construcţiilor sau lipsa lor de funcţionalitate, se concentrează într-o spaimă densă pe care nici spiritul scenografic şi nici pitorescul uneori exterior nu reuşesc să o destrame statornic. In lumea aceasta omul este un prizonier supus „torturei speranţei“, cum ar spune Viliers de l’Isle — Adam. In spaţiile acestea enorme intrăm fără să vrem şi s-a putea povesti multe despre tainicele întîmplări ce se vor fi petrecut sub cupole şi sub scările terminate la margini de prăpastie. Iată cum s-ar putea povesti una dintre posibilele întîmplări, scrisă în stilul eliptic al timpului acestuia: „erau găuri spaţii murdare cînd slabă lumină din orbite la marginea cerului degete lîngă ochi albi păreau, nişte ghiare, jumătate din prici drept loc de dormit, dar cei puternici peste cei bicisnici, feriţi de podelele umede sacii, de paie puterezesc, vase ruginite roase de o moarte lentă, şi mai adînc, tot mai mari, carcere infernuri subpuse, uriaşele scări nu duc nicăieri, ziduri sus şi cer, în goliciune din tavan atîrnă lanţuri groase, fără rost, fără rost în castele pentru ciclopi, umbră adîncă pluteşte cum o întunecată ceremonie, se deschid devorînd sub bolţile grele trape, ca niştezdrenţe urme de cer, trepte late, festive, totul abrupt, lunecos, inutil la picioarele scării ghemuit pînă ce apa te spală, topit ca în peşteri un calcar molatic, această mîzgă cenuşiescursă lent spre adînc, printre vechi crăpături ale pietrei iar paşii cu ţinte trec şi te-mprăştie încet încet încet încet în“ Peisajele reale s-au transformat în peisaje închipite prin imixtiunea neaşteptată şi persistentă a capacităţii combinatorii. Această capacitate combinatorie are însă limite şi ele constituie şi limitele închipuirii, limitele ororilor imaginate, a grozăviei construită prin mixaj, devenind monotonă prin repetiţie, uniformitate şi suprasaturare. Lectura semnelor acestei opere grafice este posibilă atît în cadrul romantismului cît şi în cadrul fantasticului suprarealist. Actualizabile astfel ne putem închipui că aici s-au petrecut ororile lagărelor de exterminare ale secolului, dacă n-am şti că aceste orori n-au avut nevoie de un cadru sincronizat vizual pentru a fi posibile şi că o suprafaţă betonată şi un zid alb au fost suficiente ca fundaluri neutre şi inadecvate, dar verosimile. Căci oricît s-ar strădui oamenii să-şi închipuie spaţii ale ororii, imaginaţia lor a fost mult şi mereu depăşită de realitate. DAN CULCER VATRA 28