Vatra, 2005 (Anul 35, nr. 1-12)

2005-03-01 / nr. 3-4

176 Matei CHIHAIA Mihail Eminescu şi codrii în legătură cu codrii, imagine des menţionată în poemele lui Mihail Eminescu, care evocă totodată, cu competenţă şi fervoare, trecutul Ţărilor Române, îmi mărturisesc interesul pentru teoriile istoriografiei a lui Hayden White, care au tendinţa de a şterge hotarul dintre povestirea ficţională şi cea istoriografică propriu zisă, “metaistoria”, cadrul explicativ al realităţii înfăţişată în texte legînd povestirile “inventate” cu cele “istorice”. Filologia este aceea care poate contribui la reconstruirea acestor “metaistorii”, în „Doina” lui Eminescu, de pildă, putem deduce relaţiile dintre poet, codru şi evenimentele istorice. Mă întreb dacă acest triunghi nu ar fi un fel de structură metaistorică, aşa cum o defineşte Hayden White. Poetul numeşte codrul “frate cu românul” şi îl invocă, în blestemul final, împreună cu domnitorul Ştefan cel Mare. Cităm întreaga strofa, prea bine cunoscută: Cine-au îndrăgit străinii, Mânca-i-ar inima câinii, Mânca-i-ar casa pustia, Şi neamul nemernicia! Ştefane, Măria ta, Tu la Putna nu mai sta, Las ’ arhimandritului Toată grija schitului, Lasă grija sfinţilor în sama părinţilor, Clopotele să le tragă Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, Doar s-andura Dumenzeu, Ca să-ţi mântui neamul tău ! Tu te-nalţă din mormânt, Să te-aud din corn sunând Şi Moldova adunând. De-i suna din corn o dată, Ai s-aduni Moldova toată, De-i suna de două ori, îţi vin codrii-n ajutor, De-i suna a treia oară Toţi duşmani or să piară Din hotară în hotară - îndrăgi-i-ar ciorile Şi spânzurătoriie! Ne propunem să insistăm asupra formei şi imaginilor, desprinse din cruntul mesaj politic „realist”. De fapt, poezia evoluează de la realitatea geografică a teritoriului “de la Nistru pân’ la Tisa” către sunetele şi imaginile unei groaze fantastice, întruchipate în “ciorile şi spânzurătoriie”. Cruzimea, artistic mărturisită, apărând din temeiul experienţei poetice, este descrisă de Aristot, printre altele, ca puterea de a schimba groaza în artă. (Peri poietiche, 4,10). Aproape simetric, ciorile de la sfârşitul strofei, corespund câinilor de la început, şi, în cadrul acesta realizat din animale impure, se desfăşoară o adevărată simfonie din rime şi asonanţe, din instrumentarul imaginar de clopote şi cornori. Voluptatea acestor sunete se hrăneşte din modelul Apocalipsei; de fapt, motivul cornului care face să se prăbuşească că cetatea duşmanilor provine din Vechiul Testament (Josua 6). Eminescu ibridizează acest motiv cu dezvăluirea treptată şi generalizată a morţii, căutând un efect de groază apocaliptică care depăşeşte cu mult tema urii contra străinilor (Apocalipsă, 1, 10 şi 8, 2). Nu atât Ştefan cel Mare cât codrul însuşi, fratele românului, se vădeşte solidar cu acest ordin pentru o deslănţuire fantastică. “De- i suna de două ori” cornul, zice poetul “îţi vin codrii în ajutor”. Codrul deci, personalitate multiplă, constituie o armată care, de data aceasta, ne aminteşte de profeţia fatală a vrăjitoarelor din “Macbeth”. Uzurpatorul nu crede când este anunţat că codrii vor înainta împotriva sa, fără să prevadă că urmaşii legitimi, în bătălia decesivă, se vor ascunde, cu ajutorul unor crengi (din codrul numit „Birnam”), lăsând impresia unei păduri mişcătoare (Macbeth , 5,4). Citatele din Shakespeare, pe lângă cele din Vechiul Testament şi Apocalipsă, ne încredinţează că fervoarea românilor pentru codru, se dovedeşte prezentă şi în literatura universală. Codrul, la Shakespeare are un nume şi face parte din decorul scenei. Se pare că ’’Birnam”, această prezenţă nominală ajută memoria colectivă. Exemplul cel mai cunoscut în literatura medievală este codrul din “Broceliande”, care apare în ciclul romanelor despre regele Arthus. Spre deosebire de acesta, codrii lui Eminescu, pe care ii numeşte fraţi ai românului, sunt fraţi anonimi, fără un toponim de acest gen. Codrul, fratele necunoscut, se distinge de referinţele foarte marcate, care se găsesc în topografia şi istoria naţională. în “Doina” este vorba de un anumit voievod, de o anumită mănăstire. Mănăstirea Putna a fost ridicată de Ştefan cel Mare după o importantă victorie asupra osmanilor. Legenda spune că, la 7 mai 1775, când Putna a fost ruptă de patrie și a trecut în posesia Imperiului Habsburgic, clopotele mănăstirii au început să bată de la sine, iar portretul ctitorului s-a întunecat. în plină stăpânire habsburgică, aproape un secol mai târziu, în 1871, s-au sărbătorit - sub supravegherea autorităţilor - 400 de ani de la sfinţirea bisericii mânăstirii, eveniment care, probabil, a inspirat şi pe Eminescu. Se spune că, la această sărbătoare, dealurile erau pline de ţărani, veniţi din satele înconjurătoare. De ţărani, deci, nu de codrii. Codrul, fratele fără nume, lipseşte în aceste evenimente şi comemorări istorice, nu apare nici măcar ca o umbră în faţa orizontului, cunoscută de toţi, cum era codrul Birnam la Shakespeare. Ne întrebăm de unde se iveşte codrul în versurile lui Eminescu, în ce legătură se află cu Ştefan cel Mare şi cu mănăstirea Putna, deci cu istoria naţională a României? Prin anonimatul său codrul se înscrie în categoria unei realităţi în afara istoriei şi legendei. Un loc fără nume poate fi personificat, dar nu poate deveni eroul unei povestiri istorice sau unei reprezentări asemănătoare. (Există monument al soldatului necunoscut, dar a-i ridica codrului anonim o statuie cu trăsături individuale, ne pare o întreprindere suprarealistă). Codrul, entitate lipsită de calităţile unui protagonist sau monument istoric, este totuşi un loc al memoriei naţionale. Istoricul francez Pierre Nora include în cele trei volume masive intitulate “Lieux de memoire”, nu numai scenele unor întâmplări istorice, locuri saturate de povestiri şi legende, cum ar fi în România mănăstirea Putna, dar şi acele regiuni şi peisaje ale “Franţei adânci” (La France profonde), care, cu toată lipsa de semnificaţie istorică sau de prezenţă spectaculară, contribuie la conştiinţa unei identităţi naţionale. (Pierre Nora, “Entre Memoire et Histoire. La problematique des lieux” (1984) în Pierre Nora (coord.): Les lieux de memoire, 3 vol., vol. 1 Les France I. La Republique.Pans . Gallimard, pp. 15- 42). Prin urmare, Franţa nu este numai Turnul Eiffel, dar şi canalul cu ecluze, nu numai Versailles dar şi cafeneaua pariziană şi balurile publice. Un astfel de loc al memoriei naţionale este cadrul pentru români, astfel cum l-a înţeles Eminescu. De altfel, Pierre Nora defineşte “lieu de memoire” ca pe un prilej, nu ca un obiect al amintirii. Şi la ars legenar \*etruxm.