Vatra, 2010 (Anul 40, nr. 1-12)

2010-10-01 / nr. 10-11

^yteflXRB, expertiza comunismului57 vizibilitate individuală, sensul nu este găsit și se instaurează un soi de retractilitate, de pasivitate. Iar aici, dăm ca exemplu, fără a intra în detalii, prezența foarte scăzută la vot. E un fel de supărare, asemenea celei de copil căruia i se refuză privilegiul atenţiei şi postura naturală a egocentrismului, cea care-l animă pe nonparticipantul la vot să se consoleze cu a rămâne acasă în faţa televizorului. Căci, dacă masele hotărăsc viitorul politic al ţării, ce nevoie ar fi de fiinţa profund individuală care este el. Şi acest lucru, din păcate, constituie una dintre gândurile capabile să fasoneze mase guralive sau mase murmurându-şi adevărurile în gând. Dar inactive, pasive. Or, ar trebui să veghem, căci, dacă în comunism manipularea era o forţă, în prezent, clişeul - întreţinut social, acţionând ca reper la nivel individual şi nutrient de bază al caprei vecinului, riscă să funcţioneze ca manipulare a sinelui de către sine şi, astfel, ca ratare a dobândirii unei individualităţi reale şi a asumării ei în relaţie cu celălalt. Note: 1 Vladimir Tismăneanu, Despre 1989. Naufragiul utopiei, Humanitas, Bucureşti, 2009, 238 p, pagina 135. 2 Ibidem, p. 113. 3 Ibidem, pp. 168-169. 4 Ştefan Borbély, Homo brucans, în „Vatra”, nr 11-2009, pp. 21-24. 1 Albert Camus, Carnete, traducere din limba franceză de Mihaela Ghiţescu, Rao, 2002, pp.158-159. Alexandru MATEI Introducere în estetica puterii (fragment) 1. Ieşirea din romantism. De ce vorbesc neîntrebat. Primul lucru care nu trebuie scăpat din vedere atunci când te apuci de scris - orice fel de text ai avea intenţia să scrii - este reprezentarea scrierii ca formă de expresie, dar şi de retenţie. Vorbeşti întotdeauna dintr-un motiv. Altfel, ai tăcea. Dar, de asemenea, se întâmplă să taci dintr-un anume motiv, atunci când situaţia îţi cere să vorbeşti. Când eşti la piaţă, la cumpărături, trebuie să vorbeşti. Dar la ce bun să vorbeşti neîntrebat? Filosofii au inventat un răspuns. Ei vorbesc pentru a pune întrebări şi pentru a ne ajuta pe noi să ne punem mai multe întrebări înainte de a da răspunsuri. Ce trece şi ce nu asta nu se poate controla, se poate doar pronostica. Cu cât exprimarea e mai lizibil dramatizată, cu atât se manifestă mai intens figuralitatea ei. Cu cât exprimarea e mai plastică, moralitatea scrierii devine îndoielnică, pentm că, scrie Matei Călinescu, „ceea ce rămîne, după prăbușirea oricărei emfaze în propriul ei vid, este doar un surîs imposibil de definit, foarte greu de surprins.” Singura formă de igienă a limbajului este întreruperea - pauza de conştiinţă. Pauza de conştiinţă nu este însă comunicabilă. Tocmai de aceea este pauză; în ultimele decenii, autorii studiilor umaniste revendică o conştiinţă superioară care le-ar permite să critice şi să demistifice prejudecăţile predecesorilor. De pildă, vorbind despre istoriografia din secolul al XIX-lea, Hayden White remarcă stilistica textelor istorice circumscrise momentului „crizei istoricismului”, pe care o consideră definitorie pentm acreditarea unor anumite reprezentări ale trecutului, în spaţiul românesc, poate că e suficient să ne gândim la Nicolae Bălcescu cu a sa Românii supt Mihai Voievod Viteazul, de la 1850. Această stilistică - forma mentis de fapt - este cea ironică. E vorba despre ironia romantică, desigur2. Ei bine, dintrun scopul de legitimare, Hayden White mărturiseşte că „această carte însăşi este scrisă într-un mod ironic. Dar ironia care o informează este una conştientă şi deci reprezintă o întoarcere a conştiinţei ironice împotriva ironiei înseşi.”3 Aşadar, gestul istoricului american e asumat. Ironia lui este una conştientă, care luptă cu „valul” ironic, cu pulsiunea subliminală. Astfel, Hayden White ar fi ieşit din zodia romantismului, ar fi depăşit-o prin conştientizarea stilisticii creaţiei lui. Ironia romantică este una asumată, ceea ce înseamnă că nu ea îi mişcă scriitorului mâna, că nu ea îl gândeşte, ci conştiinţa lui o stăpâneşte pe ea, ironia, şi ştie să o domesticească. Conform acestei practici a scrierii - a creaţiei în general -, autorul poate fi capabil de transcendenţă în relaţie cu creaţia lui. El ştie, mereu, ce face. Acest mod de raportare la propriile manifestări poate fi onorabil. în mod sigur, autorul unei scrieri nu este inconştient de ceea ce face şi spune. Numai că nici contrariul nu poate fi susţinut până la capăt. Romanticii au şi ei dreptatea lor, ar fi bine să-i ascultăm. Schelling critică, de pildă, cogito-ul cartezian cu următoarele cuvinte, şi nu se poate să nu-i dăm şi lui dreptate: „Acel «gândesc, deci exist» este, de la Descartes încoace, eroarea fundamentală a oricărei cunoaşteri. Pentru că «gândirea» nu este «gândirea mea», după cum «existenţa» nu este «existenţa mea», pentru că totul aparţine lui Dumnezeu şi Universului.”4 Acest argument luat în întregul lui este un soi de petiţie de principiu. Dar, într-adevăr, conştiinţa de sine a eului e limitată, în act. Simplul fapt că te împiedici pe stradă sau că ţi se aprind călcâiele după cineva dovedesc că reflecţia e o stare temporară, că ea se întrerupe din când în când. A scrie este o practică desigur conştientă, doar că nu poţi controla tot ce scrii şi de ce scrii. Atunci când intenţia în care scrii este estetică, echivalenţa romantică dintre spirit şi realitate poate fi postulată fără consecinţe asupra societăţii. Problema apare atunci când crezul acestei echivalenţe se manifestă la autori care nu vor să scrie literatură, ci texte prescriptive, politice, ideologice - „ştiinţifice”, le-am spune astăzi care să determine cititorul să facă ceea ce i se spune sau sugerează. Devine din ce în ce mai greu să scrii cu pretenţia afirmării binelui public sau a unui adevăr comun ca rezultat al logicii argumentative. Motivul principal: scrierea, ca practică umană determinată, e circumscrisă de un set de circumstanţe care, exprimate, ar face ca propedeutica să copleşească demonstraţia propriu-zisă. Cine scrie, în ce registru, în ce stil, cât de mult, unde publică - iată întrebări, unele cu răspuns indefinit, altele susceptibile de interpretări nelimitate. E limpede, scrisul mai degrabă surpă decât construiește, dizolvă ceea ce se osifică, fie chiar vorba despre osificarea unor rădăcini altădată tinere.