Vatra, 2010 (Anul 40, nr. 1-12)

2010-10-01 / nr. 10-11

expertiza comunismului 3 Hayden White, op.cit., p. xii. 4 Schelling, citat în « Prefața » la Romantiques allemads, op. cit., (trad. mea) 5 Lavinia Stan, « OSCE a decis : comunism , nazism », revista 22, nr. 33,11-17 august 2009, p. 10. 6 Critique, nr. cit., p. 510 (trad. mea) 7 Ibind., p. 484 8 idem 9Nicu Ceaușescu, în anii 1990. „Măcar să se fi făcut ceva bun după aceea”, Valentin Ceaușescu, interviu în Gazeta Sporturilor, 11 august 2009. 10 Thomas Nagel, Oare ce înseamnă toate astea?, AII, 1998, p. 74 (trad. Isabela Ieţcu-Preoteasa). 11 Novalis, citat în Romantiques allemands, op. cit., p.xiii. 12 Ciprian Mihali, Sensus communis, Pentru o hermeneutică a cotidianului, Paralela 45, 2001, pp. 41- 42. Remarca este făcută într-un context aparte, acela al abilitării filosofice a cotidianului, dar adresarea depăşeşte limitele contextuale ale enunțării ei. 13 De citit aici un excelent articol al lui Pierre Manent din revista Le Débat, no 116, septembrie-octombrie 2001. 14 Virgil Ciomoş, De la experienţa sublimului la starea de excepţie, Paideia, 2006, p. 119. 15 Radu Tom­a, Secolul XVIII francez: epistemă, ideologie, roman, București, ed. Univers, 1981. 16 Memo ir es, correspondances et ouvrages inédits de Diderot, Paulin, 1830, tome 21, p. 334 (acces la http:// books.google.ro/books?id=kzoHAAAAQAAJ&pg=PA3 34&lpg = PA334&dq = le + spectacle + de +l%E2%80%99injustice+me+transporte+quelquefois). l7Jean-Francois Lyotard, Inumanul, traducere şi postfaţă de Ciprian Mihali, Cluj, Idea Design&Print, 2002 l8„Excelenţei Sale, Nicolae Ceauşescu, preşedintele Republicii Socialiste România. Apreciez în mod deosebit actul dumneavoastră istoric de a întrona sceptrul prezidenţial. Cu respect, al dumneavoastră, Salvador Dali”, Scînteia, 4 aprilie 1974, în Adrian Cioroianu, Ce Ceauşescu qui hante Ies Roumains (Acest Ceauşescu care-i bântuie pe români), Curtea Veche, AUF, 2004, p. 137. Ruxandra CESEREANU Tombola memoriei (fragment) Voi începe eseul de faţă prin utilizarea a două formule celebre, legate de chestiunea memoriei, tocmai întrucât ele sunt opuse conţinutistic şi moral: una este o formulă tare, cealaltă relativizantă. Este vorba despre tremendum horrendum, termen utilizat de Paul Ricoeur în cartea sa Timp şi povestire, şi, pe de altă parte, de banalitatea răului, termen utilizat de Hannah Arendt în Eichmann în Ierusalim. Un raport asupra banalităţii răului. Ambii autori folosesc aceste formule pentru a radiografia abominabilul practicat în lagărele naziste; ceea ce mă interesează pe mine, însă, este posibilitatea de aplicare a acestor formule în radiografia memoriei pentru perioada comunistă din România. în Timp şi povestire, Paul Ricoeur propune ca pereche conceptuală pentru tremendum fascinosum (nucleul emoţional al sacrului aşa cum îl defineşte Rudolf Otto în Sacrul) un nucleu emoţional al ororii, pe care, în mod ana­log celui dintîi, îl numeşte tremendum horrendum­. Conceptul de oroare este central în demonstraţia lui Paul Ricoeur, alături de o nouă categorie propusă, anume cea a oribilului (opus sublimului), categorie care serveşte demonstraţiei mele cel puţin prin relaţia indestructibilă ce se stabileşte între oribil şi neuitare (memoria suferinţei). Oroarea este, în concepţia lui Paul Ricoeur, dependentă de memorie, deşi ea este o veneraţie cu minus. Iată cîteva citate reprezentative din lucrarea lui Paul Ricoeur, care, deşi axate pe oroarea Holocaustului, pot la fel de bine, cum am spus deja, caracteriza oroarea Gulagului. „Oroarea este legată de evenimentele care nu trebuie uitate niciodată. Ea constituie motivaţia etică ultimă a istoriei victimelor. [...] Oroarea este o veneraţie inversată. In acest sens s-a putut vorbi despre Holocaust ca despre o revelaţie negativă, ca despre un anti-Sinai. [...] Cu cît înaintăm în explicaţia istorică, cu atît sîntem mai indignaţi; cu cît sîntem mai şocaţi de oroare, cu atît ne silim să o înţelegem. [...] Ficţiunea îi conferă naratorului oripilat ochi pentru a vedea şi pentru a plînge. [...] între numărătoarea cadavrelor şi legenda victimelor se intercalează o explicaţie istorică, dificil (dacă nu imposibil) de scris. [...], ceea ce epopeea descrisese în dimensiunea sublimului, legenda victimelor descrie în dimensiunea oribilului. Este o epopee oarecum negativă, care păstrează memoria suferinţei la scara popoarelor, la fel cum epopeea şi istoria la începuturile ei transformaseră gloria efemeră a eroilor în renume nemuritor. în amîndouă cazurile, ficţiunea se pune în serviciul neuitării.”2 Ce se cuvine observat? Tremendum horrendum este un concept tare şi mai ales culpabilizator, drept care el nu va fi acceptat decât de către victime şi de către instituţiile axate pe rememorarea emoţională a trecutului istoric trau­matic (şi de-abia apoi pe rememorarea informaţională), în România postcomunistă o asemenea formulă nu a fost practicată teoretic şi nu a fost posibilă decât extrem de rar, riscul fiind acela de a fi taxată drept patetică (o captatio benevolentiae lacrimogenă). Cel de-al doilea termen este unul relativizant, creat de Hannah Arendt cu explicația următoare: răul a fost într-atât de exagerat practicat în lagărele naziste, încât a devenit loc 19 Emil Cioran, Silogismele amărăciunii, Humanitas, 2008, p. 50 (trad. Nicolae Bârna) 20 Citat pe youtube. 21 Vezi capitolul „Salvatorul care vine din interior”, în Adrian Cioroianu, op. cit., p. 88, 69

Next