Vatra, 2020 (Anul 50, nr. 1-12)

2020-10-01 / nr. 10-11

70 sorin alexandrescu - schiţă de portret Vatra Olanda, unde a predat limba şi literatura română, la universităţile din Amsterdam şi Groningen. în 1974 a decis că rămâne în Olanda, înfiinţând după doar doi ani de la imigrare International Journal of Roumanian Studies. Energii intelectuale risipite sau cenzurate în România sunt fructificate rapid, în Occident. Dar ce ştiam eu despre Sorin Alexandrescu în 1969? Citisem cartea lui despre Faulkner care m-a făcut să citesc Faulkner şi să-l recitesc după ce am citit şi Logique du personnage: reflexions sur l’univers faulknerien, (1974). Citisem prin revistele literare texte scrise de Sorin Alexandrescu şi trimiterile lui la diverşi autori mă făcuseră să caut acei autori şi cărţile lor şi să vreau să-i citesc. Aveau ceva dintr-un misionarism al lecturilor, îmi ofereau seducţia lecturilor, a căutării textului original sau a traducerilor, îmi aruncau în faţa ochilor nume de autori şi titluri de cărţi ca pe nişte ispite la care nu-mi propuneam să rezist. Un efect similar care a beneficiat şi de prezenţa lor fizică, în lumea universitară şi culturală l-au avut asupra mea, pe diferite paliere Mircea Martin şi Adrian Marino. Să nu uit de revista Cahiers roumains d’etudes litéraires, pe care a întemeiat-o şi condus-o Adrian Marino, între 1973 şi 1980. Ultimii doi galvanizau lecturile mele de literatură universală şi interesul meu pentru critica europeană şi americană, legat nu doar de literatură, ci şi de arte şi media. îmi aduc aminte impactul pe care l-a avut asupra mea, în 1969, cartea lui Marino, Modern, modernism, modernitate şi, în 1973, Dicţionar de idei literare, I. Tot în 1969, anul când am intrat la franceză, vara, Toma Pavel s-a expatriat în Franţa. Nici nu începusem facultatea şi pierdusem doi profesori în care îmi pusesem mari speranţe, ca să mă formeze, Sorin Alexandrescu şi Toma Pavel. Numele lor era rostit cu admiraţie, profesorul Mihai Pop ne vorbea despre ei, apoi şi fiul lui, Mişko Pop. Toma Pavel absolvise strălucit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (în 1962) şi împreună cu alţi colegi de generaţie, a fost unul dintre fondatorii Cercului de Poetică şi Stilistică din Bucureşti (1963), aflat sub îndrumarea lui Tudor Vianu, Mihai Pop şi Al. Rosetti, nume pe care Sorin Alexandrescu le aminteşte între primele modele ce au marcat devenirea sa înainte de întâlnirea cu A. J. Greimas şi, mai târziu, cu istoricul şi filosoful istoriei, americanul Flayden White pe care Sorin Alexandrescu îl adaugă triadei lui formative, marilor lui întâlniri şi modele Vianu, Greimas, Hayden White. întâlnirea cu Hayden White E importantă această raportare la Hayden White, autorul unor cărţi ce au schimbat turnanţa în abordarea istoriei, şi istoriografiei, Metahistory: The Historical Imagination in Nineteenth-Century Europe (JHU Press, 1975), Tropics of Discourse: Essais in cultural criticism, Discourse and Historical Representation, (1987), The Fiction of Narrative: Essays on History, Literature, and Theory, 1957-2007 (2010, Ed. Robert Doran), Figurai Realism: Studies in the Mimesis Effect (The Johns Hopkins University Press. 1999), The Practical Past. Evanston: Northwestern University Press. 2014. Plus studiile din „Critical Inquiry”, alte reviste sau volume tematice, care au îmbogăţit viziunea şi contextualizarea istorică a studiilor şi comentariilor lui Sorin Alexandrescu, marcând diferenţa şi distanţa adeseori enormă faţă de interpretările reductive. Deşi nu-mi fusese profesor, îl urmam, ca un învăţăcel. Niciodată, indiferent de pierderile noastre din studenţie, de un mit al prezenţei şi o realitate a absenţei, nu am considerat plecarea profesorilor noştri definitivă, în plus îi urmam, îi urmăream, îi citeam, îi măsurăm de departe, marcam creşterea lor în înălţime, ca pe nişte semne aproape invizibile pe tocul unei uşi imaginare. Distanţa la care se aflau de noi, mă ambiţiona, mobiliza, încercam, vorba vine, să le suflăm în ceafa, ca un pluton compact de învăţăcei, continuând o cursă fără atâţia înainte mergători, care luaseră sprintul cu un deceniu şi ceva înaintea noastră. Prima carte a lui Toma Pavel, Fragmente despre cuvinte (1968), altă mascotă a studenţilor din acei ani, impusese un eseist strălucitor, liber, neconformist: lingvistica funcţiona ca un pretext pentru a realiza o anatomie a conştiinţei şi a orizontului cultural şi devenea hermeneutică şi filosofie, la Wittgenstein şi la Heidegger. Când i-am editat doamnei Amelia Pavel toate cărţile sale, la grupul meu de edituri Universalia, am rememorat acel debut al fiului ei care a confirmat spusa că aşchia nu sărise departe de trunchi, doar se mutase în vecinătatea istoriei artelor. Virgil Nemoianu, a cărui carte Structuralismul, publicată în 1967, o citisem, cum aveam să citesc şi alte cărţi ce i-au urmat, rămăsese în America şi avea să obţină un doctorat în literatură comparată la San Diego. Revista „Vatra” i-a dedicat un număr substanţial care a definit dimensiunile unei personalităţi spre care tindeam şi care aveau să ne marcheze, în măsura în care plecarea lor în exil îi statornicea şi mai mult într-un acasă-al nostru spiritual, cultural, axiologic. Micro- Harmony. The Growth and Uses of the Idyllic Model in Literature( 1977), The Taming of Romanticism. European Literature and the Age of Biedermeier (1984), Theory of the Secondary. Literature, Progress and Reaction (1989); The Triumph of Imperfection. The Silver Age of Sociocultural Moderation in Early 19th Century Europe{2006), Imperfection and Defeat. The Function of Aesthetic Imagination in Human Society (2006), Postmodernism and Cultural Identities. Conflicts and Coexistence (2010) era un alt raft de cărţi citite în absenţa profesorului plecat, cărţi care s-au publicat şi în limba română după 1989. Aveam să-l revăd pe Profesorul Nemoianu, în America, la un proiect pe care l-am derulat la Biblioteca Congresului din Washington, acum cinci ani, când eram directorul ICR New York.